XII.HARRY KILLER

— Harry Killer! exclamă Jane.

— Harry Killer? … – repetă pe un ton întrebător Lewis Buxton, privindu-şi cu mirare sora.

— El însuşi – tună Killer cu glas răguşit.

Apoi făcu un pas înainte, şi, oprindu-se în cadrul uşii, pe care statura lui atletică îl astupa aproape în întregime, se rezemă de pervaz ca să-şi întărească echilibrul slăbit de paharele băute în seara aceea.

— Asta numeşti dumneata a te preda? … – bâigui el, scrâşnind din dinţi de mânie. Aha! Domnişoara are întâlniri fără ştirea viitorului ei soţ!

— Soţul ei? … repetă Lewis, părând şi mai uluit.

— Îţi închipui cumva că o să-ţi meargă aşa de uşor cu mine? adăugă Harry Killer, intrând în celulă şi întinzându-şi spre Jane mâinile enorme şi păroase.

Dar Jane îşi scoase arma de la cingătoare.

— Nu te apropia! … strigă ea.

— Oh! … Oh! … făcu Harry Killer, ironic, viespea are ac.

În ciuda ironiei, el se apropie prudent şi rămase nemişcat în mijlocul celulei, supraveghind cu privirea pumnalul cu care Jane Buxton îl ameninţa.

Profitând de momentul acesta de nehotărâre, Jane îşi luă fratele cu ea, şi se apropie de uşă, tăind astfel retragerea adversarului pe care îl ţinea la respect.

— Da, am o armă – răspunse ea fremătând, şi încă ce armă! … Pumnalul acesta l-am găsit într-un mormânt… la Kubo!

— La Kubo! … – repetă Lewis. Oare nu acolo, George? …

— Da, spuse Jane, George a căzut la Kubo; acolo a murit, lovit nu de gloanţe, ci de arma aceasta pe care mai e încă scris un nume, numele ucigaşului: Killer.

La evocarea dramei de la Kubo, Harry Killer făcuse un pas înapoi. Palid, desfigurat, el se sprijinea acum de peretele celulei, privind-o pe Jane cu un fel de teamă.

— Killer, spui? exclamă Lewis la rândul lui. Te înşeli, Jane. Pe omul acesta nu-l cheamă Killer. El poartă un alt nume, şi mai rău încă, un nume pe care l-ai mai auzit.

— Un alt nume?

— Da… Tu erai prea mică atunci când el ne-a părăsit, aşa că astăzi nu-l mai recunoşti; dar ai auzit de-atâtea ori vorbindu-se despre el… Când maică-ta s-a căsătorit cu tata, ea avea un fiu. Fiul acela e omul pe care îl vezi, e William Ferney, fratele tău.

Revelaţia lui Lewis Buxton avu efecte opuse asupra celor doi actori ai scenei. Pe când Jane, distrusă, lăsa să-i cadă mâna fără putere, William Ferney – căci de acum îi vom lăsa adevăratul său nume – părea că-şi recâştigase întreaga siguranţă. Până şi beţia i se risipise. Se ridicase pe picioare şi se ţinea acum drept, în faţa grupului format de Jane şi de Lewis, învăluindu-i într-o privire scânteietoare de ură şi plină de-o cruzime necruţătoare.

— Ah! Tu eşti Jane Buxton! … rosti el cu glas şuierător. Apoi repetă, scrâşnind din dinţi: Ah! Eşti Jane Buxton! …

Şi deodată, toate sentimentele rele pe care le înăbuşea, explodară. William Ferney vorbi, vorbi atât de repede încât abia dacă avea timp să articuleze cuvintele, în fraze tăiate, frânte, cu respiraţia gâfâitoare, cu glas surd, cu ochi de nebun.

— Sunt încântat! … Da, într-adevăr sunt încântat! … Ah! ai fost la Kubo! … Sigur, eu l-am ucis… pe fratele tău George… pe frumosul George… de care familia Buxton era atât de mândră! … Ba chiar l-am ucis de două ori: mai întâi, i-am ucis sufletul, apoi trupul… Şi acum, sunteţi în mâna mea, amândoi… În puterea mea… sub călcâiul meu! Sunteţi proprietatea mea! … Pot să fac ce vreau cu voi! …

Cuvintele ieşite din gâtlejul lui, abia dacă se puteau înţelege. William Ferney bâiguia, beat de bucurie, triumfător.

— Când mă gândesc că pe unul l-am prins… iar celălalt a venit singur! E nostim de tot! …

Ferney făcu un pas înainte, fără ca nici Jane, nici Lewis, înlănţuiţi, să facă vreo mişcare, şi se plecă spre ei:

— Poate credeţi că ştiţi multe? Nu ştiţi nimic… Dar am să vă spun eu tot… Tot! … Şi cu ce plăcere! … Ah! Tatăl vostru m-a alungat! … Trebuie să se felicite pentru asta! … Un singur lucru mai lipseşte totuşi, ca să-mi fie bucuria deplină. Vreau ca el să ştie… înainte de a muri… ce mână i-a dat loviturile… Mâna care l-a lovit… iat-o… e a mea! …

Willam Ferney mai făcu un pas. Acum aproape că-i atingea pe fratele şi sora înspăimântaţi de accesul acesta de nebunie sălbatică.

— Ah! … am fost alungat! … Ce puteam face cu sumele nenorocite care mi se ofereau? … Mie îmi trebuie aur, mult aur, munţi de aur! … Şi l-am avut, aurul, să-l mişti cu lopata… grămezi de aur… fără voi… fără ajutorul nimănui… e numai al meu! … Ce-am făcut ca să mi-l procur? Ha! Ha! Ceea ce oamenii de soiul vostru numesc crime… Am furat… am ucis… am asasinat… toate… toate crimele! … Ha! Ha! …

Dar aurul nu era totul pentru mine… Ceva şi mai puternic încă era ura pe care v-o port… tuturor… dezgustătoare familie a Glenorilor! … De aceea am venit în Africa. Am dat târcoale coloanei lui George Buxton… şi m-am prezentat lui. Am jucat întreaga comedie… regrete… pocăinţă… remuşcări… Am fost mincinos, viclean, ipocrit… Aveam dreptul, în războiul meu, nu? Neghiobul s-a lăsat dus… Mi-a deschis braţele… Am împărţit amândoi cortul… masa lui… Ah! cum am profitat de încrederea asta prostească! … În fiecare zi, puţin praf în mâncarea lui… Ce fel de praf? … Ce vă pasă… Opium… haşiş… sau altceva în genul ăsta… treaba mea. Ce s-a ales din George Buxton… Un copil, un copilaş fără putere…

Şeful? … Eu! … Şi-apoi să te ţii isprăvi! … Ziarele erau pline de ele… George Buxton nebunul… George Buxton ucigaşul… George Buxton trădătorul… numai despre asta vorbeau… Cine a râs la urmă, citindu-le tiradele? Cred că eu… Dar să lăsăm… într-o bună zi, au sosit soldaţii… George Buxton mort, era bine… dezonorat, era şi mai bine… Deci, l-am ucis, ca să tacă…

Apoi am venit aici şi am clădit oraşul ăsta… Nu-i rău, nu-i aşa, pentru cel ce fusese alungat cu ocară? … Aici, eu sunt şef… stăpân, rege… împărat… Eu comand, mie mi se supun… Totuşi, bucuria nu-mi era întreagă… Tatălui vostru îi mai rămânea un fiu şi o fiică. Asta nu putea să mai dureze… Fiul, mai întâi… într-o zi, când aveam nevoie de bani, i-am luat pe-ai lui… şi l-am luat şi pe el pe deasupra… doborât la pământ… legat ca un jambon… fiul, în fundul unui cufăr… fiul… Şi, la drum! Trenuri, vagoane, planoare, la drum! până aici… la mine acasă… În imperiul meu! … Şi-l voi ucide… ca şi pe celălalt… dar mai puţin repede… cu încetul… zi de zi… În acest timp… acolo… în Anglia… tatăl… Oh! un lord… grozav de bogat… tatăl ştie că fiul său a şters-o… umflând casa de bani… Să mă bată Dumnezeu dacă nu le-am ticluit bine…

Rămânea fiica, sora mea… Ah! sora mea! … îi venise rândul… Ăsteia, ce să-i fac? … Mă gândeam… căutam… Drace! şi iat-o că vine! … Am noroc! … Era cât pe-aci s-o iau de nevastă! … Să mori de râs, nu alta! … Nevasta mea? Haidade! … Nevasta ultimului dintre sclavii mei! … A celui mai slut dintre negrii mei! …

După asta, ce-o să mai rămână… bătrânului lord… în ciuda titlului şi a bogăţiilor sale? Băieţii? Unul trădător… celălalt hoţ… Fata? … dispărută, haimana, cine ştie pe unde… Şi el… singur de tot… cu ideile lui învechite… Se stinge frumosul neam al Glenorilor! … Iar răzbunarea cred că e destul de reuşită! …

Blestemăţiile acestea groaznice, rostite cu glas gâlgâitor, se încheiară printr-un adevărat urlet.

William Ferney se opri sufocat, gâtuit de furie. Ochii îi ieşiseră din orbite. Îşi întindea spre victime mâinile crispate, dornice să tortureze trupurile lor pe care le ura. Nu mai era o făptură omenească, ci un nebun furios, în plină criză, o fiară pornită să distrugă.

Înspăimântaţi mai mult pentru el decât pentru ei, Jane şi Lewis Buxton îl priveau cu groază pe nebun. Cum de putea un suflet omenesc să cuprindă o ură atât de înfricoşătoare?

— Astă-seară am să vă las împreună, fiindcă asta vă distrează – spuse monstrul când îşi recapătă suflarea. Dar mâine…

Bubuitul unei explozii care trebuie că fusese formidabilă dacă răzbătuse până în celulă îi acoperi deodată glasul. William Ferney se opri brusc, mirat, neliniştit, căutând să asculte.

După explozie, urmară câteva clipe de tăcere adâncă, apoi se auzi o zarvă de nedescris. Ţipete, urlete depărtate, zgomotul unei mulţimi întregi în delir, cu care se amestecau rare pocnete de revolvere sau de puşti…

William Ferney nu se mai gândea nici la Jane, nici la Lewis Buxton. Asculta, căutând să ghicească ce însemna zarva aceasta.

Omul din Garda Neagră postat la intrarea celulelor veni, deodată, în goană:

— Stăpâne! strigă el înnebunit, oraşul e în flăcări!

William Ferney lăsă să-i scape o înjurătura oribilă, apoi, îmbrâncindu-i pe Jane şi pe Lewis Buxton care îi stăteau în cale, se repezi în coridor şi dispăru.

Deznodământul acesta se ivise atât de rapid încât fratele şi sora nu avuseseră timp să înţeleagă nimic din cele petrecute, în starea în care se aflau, abia auziseră explozia şi strigătele care îi scăpaseră de călăul lor. De o clipă, se aflau singuri, fără să-şi fi dat încă seama de lucrul acesta.

Se mai ţineau încă strâns îmbrăţişaţi, şi, copleşiţi de cumplita scenă ai căror martori fuseseră până atunci, slăbiţi de recentele lor suferinţe, gândindu-se la bătrânul care se stingea în deznădejde şi ruşine, plângeau amândoi cu hohote.