X.O IDEE A LUI AMEDEE FLORENCE

Cât de diferită fu dimineaţa de 13 aprilie faţă de cea din ziua precedentă! Ieri, crezând sigur că ajung la capătul încercărilor, asediaţii nu mai puteau de bucurie. Astăzi, când orice speranţă fusese pierdută, erau trişti şi descurajaţi.

Doar câţiva dintre ei izbutiseră să doarmă în ultimele ore ale nopţii trecute. Cei mai mulţi îşi folosiseră timpul examinând pe toate feţele situaţia prezentă, fără să descopere nici un mijloc de a învinge greutăţile.

Marcel Camaret însuşi se simţea încurcat. în afara construcţiei unui nou planor, el nu mai vedea nimic pentru ieşirea din impasul actual. Dar să-ţi pui speranţa într-un aparat a cărui fabricare trebuia să ceară două luni încheiate, când mai ai provizii abia pentru două săptămâni, însemna să te înşeli cu bună ştiinţă.

Verificând lucrurile, se văzu că mijlocul acesta de salvare era şi mai puţin realizabil decât se credea. Un inventar amănunţit al rezervelor şi o cercetare atentă a produselor horticole pe cale de maturizare demonstra, într-adevăr, că asediaţii aveau hrană nu pentru săptămâni, ci pentru cel mult nouă, zece zile. Nu după trecerea a două luni, ci chiar înainte de sfârşitul lui aprilie aveau, deci, să sufere neapărat de foame.

Ca să fie întârziată cât mai mult cu putinţă această ultimă scadenţă, se luă hotărârea unei raţionalizări imediate. Dacă nu se puteau lăuda că şi-au învins soarta, asediaţii puteau, astfel, măcar să-şi prelungească agonia.

Dimineaţa de 13 fiind hărăzită acestui inventar şi începerii construirii planorului pe care Marcel Camaret se încăpăţână să-l facă deşi, după toate aparenţele, nu puteau spera să le fie de vreun ajutor, abia după-amiază avură timp să se ocupe de prizonier.

După prânzul care fu, pentru prima dată, extrem de sărac, Marcel Camaret, însoţit de oaspeţii a căror neaşteptată intrare în viaţa lui ameninţa să-l coste atât de scump, se duse la căpătâiul rănitului. Doctorul Châtonnay îl asigurase că starea acestuia îngăduia să i se ia un interogator.

— Cine eşti? îl întrebă Camaret care, punând întrebarea aceasta lipsită de interes aparent, urmărea un plan bine calculat.

Cum rănitul nu vru să răspundă, Camaret îşi repetă întrebarea, fără mai mult succes.

— Trebuie să te previn, spuse cu blândeţe inginerul, că te voi sili să vorbeşti.

Auzind ameninţarea, omul tot nu deschise gura, iar buzele lui schiţară un zâmbet ironic. Să-l silească? Asta cu siguranţă că nu i se părea de crezut. De altfel, judecând după înfăţişarea lui, îţi puteai da seama că te afli în faţa unui individ de o rară energie.

Marcel Camaret ridică din umeri, apoi, fără să mai stăruie, prinse de degetele mari şi de tălpile recalcitrantului câteva plăcuţe metalice pe care le legă de bornele unui tablou. După ce făcu asta, manevră scurt un întrerupător.

Imediat, omul se zvârcoli în convulsii groaznice, vinele gâtului i se umflară peste măsură, faţa lui vânătă vădi o suferinţă de neîndurat.

Proba nu ţinu mult. După câteva secunde, Camaret întrerupse curentul.

— Vorbeşti? întrebă el.

Şi, cum omul rămânea mut, adăugă:

— Foarte bine! Atunci să reîncepem.

Când restabili contactul, aceleaşi fenomene se reproduseră şi cu mai multă violenţă. Sudoarea curgea şiroaie pe faţa prizonierului care, cu ochii daţi peste cap, gâfâia ca nişte foale.

— Vorbeşti? repetă Camaret, întrerupând din nou curentul.

— Da… da… – bâigui omul, ajuns la capătul puterilor.

— Bun! făcu Camaret. Cum te cheamă?

— Fergus David.

— Asta nu-i un nume, obiectă Camaret. Sunt două prenume.

— Aşa mi se spune la Blackland. Nimeni nu-mi cunoaşte numele adevărat.

— N-are a face. Care ţi-e numele adevărat?

— Daniel Frasne.

— De naţionalitate?

— Englez.

Daniel Frasne, căci aşa se numea, se hotărâse acum să vorbească tot atât de precis pe cât se hotărâse mai înainte să tacă şi răspundea pe loc la întrebările puse.

— Flăcăule, îi spuse mai întâi Camaret, am nevoie de câteva informaţii. Dacă mi le refuzi, reîncep micul joc de adineauri. Eşti dispus să mi le dai?

— Da, răspunse rănitul.

— Mai îmtâii de toate, care îţi e situaţia la Blackland? Ce rol joci acolo?

— Consilier.

— Consilier? … repetă Camaret, întrebător.

Frasne păru mirat că inginerul nu înţelege cuvântul acesta. Dar explică totuşi:

— Aşa se numesc cei ce conduc împreună cu Killer.

— Dacă înţeleg bine, faci parte din conducerea Blackland-ului?

Marcel Camaret păru foarte satisfăcut de răspuns.

— Eşti de mult timp aici continuă el.

— De la început.

— Îl cunoşteai, deci, dinainte, pe Harry Killer?

— Da.

— Unde l-ai cunoscut?

— La coloana Buxton.

La auzul cuvintelor acestora, Jane tresări. Soarta îi dăruia un nou martor.

— La coloana Buxton! repetă între timp Camaret. Cum se face că eu nu te recunosc?

— Pesemne că m-am schimbat, spuse Frasne, filosofic. Cu toate astea, eram cu dumneavoastră, domnule Camaret.

Nemaifiind capabilă să se abţină Jane Buxton interveni:

— Vă rog, domnule Camaret, spuse ea, îmi daţi voie să-i spun şi eu câteva cuvinte omului acestuia?

Marcel Camaret îngădui şi Jane îl întrebă pe rănit:

— Dacă făceai parte din coloana Buxton, l-ai văzut sosind pe Harry Killer, nu-i aşa?

— Da.

— De ce l-a primit atât de uşor căpitanul Buxton?

— Habar n-am.

— E adevărat – continuă Jane, că din ziua când Harry Killer a făcut parte din coloană a devenit adevăratul şef?

— Foarte adevărat – răspunse Frasne, oarecum mirat că i se puneau întrebări legate de fapte atât de vechi.

— Deci, numai din ordinele lui Harry Killer coloana Buxton îşi începu jafurile care i-au adus nimicirea?

— Da – aprobă Frasne.

— Căpitanul Buxton n-avea nici un amestec în ele?

— Nu.

— Auziţi, domnilor? spuse Jane, întorcându-se spre prietenii ei.

Apoi, continuând seria întrebărilor spuse:

— Pentru care motiv renunţase căpitanul Buxton la autoritatea lui, în favoarea lui Harry Killer?

— De unde să ştiu eu? răspunse Frasne pierzându-şi răbdarea.

Părea sincer. Jane socoti inutil să insiste.

— Ştii, cel puţin, cum a murit căpitanul Buxton? întrebă ea, schimbând subiectul.

— Păi… în luptă – răspunse Frasne, ca şi cum lucrul acesta ar fi fost de la sine înţeles. Au mai căzut şi mulţi alţii o dată cu el.

Jane Buxton oftă. Aşadar, nu de data aceasta avea să lămurească cele câteva puncte rămase întunecate.

— Vă mulţumesc, domnule – îi spuse ea lui Camaret. Eu am terminat.

Inginerul îşi reluă imediat interogatoriul, din punctul unde îl întrerupsese.

— Cum au fost procuraţi, la început, negrii care au clădit oraşul? întrebă el.

Frasne căscă ochii mari. Putea să i se pună o întrebare atât de prostească? Adică pentru asta îl chinuiseră mai adineauri?

— La naiba! făcu el. De prin sate. Nu-i nevoie să fii prea deştept ca să ştii asta.

— Prin ce mijloace?

Frasne ridică din umărul sănătos.

— Mare lucru! Parcă n-aţi şti! … Erau luaţi şi gata! …

— Ah! făcu Camaret, coborând capul cu un aer adânc mâhnit.

Apoi continuă:

— La început au trebuit maşini. De unde veneau ele?

— Doar nu din lună, fireşte – rânji Frasne.

— Veneau din Europa?

— Aşa se pare.

— Pe ce cale soseau?

— Pesemne că nu zburând. La naiba, domnule Camaret, îmi puneţi nişte întrebări! Cum voiaţi să vină maşinile? Veneau cu vaporul, se înţelege.

— Unde erau debarcate? continuă liniştit Camaret.

— La Kotonu.

— Dar de la Kotonu la Blackland e distanţă, nu glumă. Cum erau transportate până aici?

— Cămile, cai, boi, negri, răspunse laconic Frasne, părând că a ajuns la capătul răbdării.

— Şi în timpul călătoriei acesteia îndelungate, mureau numeroşi negri, nu-i aşa?

— Mai mulţi decât se năşteau – bombăni Frasne. Nu m-am distrat numărându-i.

Camaret trecu la alt subiect.

— Maşinile trebuiau plătite, nu?

— Fireşte! făcu Frasne, căruia întrebările i se păreau din ce în ce mai absurde.

— Deci există bani la Blackland.

— De bani fiţi sigur că nu ducem lipsă.

— De unde vin ei?

De data aceasta, Frasne îşi pierdu răbdarea.

— Cât timp o să mă mai duceţi, domnule Camaret, întrebându-mă nişte lucruri pe care le ştiţi mai bine decât mine? făcu el cu o supărare de loc prefăcută. Doar nu degeaba aţi făcut planoarele. Ştiţi bine că, din când în când, ele îi transportă pe Harry Killer şi pe alţii, până la insulele Bissagos, unde un vapor vine să-i ia şi-i readuce după o mică raită prin Europa, cel mai adesea prin Anglia. Doar nu pe dumneavoastră am să vă învăţ eu că în Europa există bănci, bătrâne ultrabogate etc, etc, în sfârşit, o mulţime de oameni pe care face să-i vizitezi… fără să fii invitat. Când termini vizita, te întorci, ca şi cum habar n-ai avea de nimic.

— Sunt dese călătoriile acestea? întrebă Camaret, căruia ruşinea îi îmbujorase obrajii.

Frasne făcu un gest resemnat.

— În sfârşit! Dacă asta vă distrează! … murmură el. Depinde. De trei sau de patru ori pe an.

— Când a avut loc ultima călătorie?

— Ultima? … răspunse Frasne, răscolindu-şi conştiincios amintirile. Staţi! … Acum vreo patru luni, patru luni şi jumătate…

— Cine a fost vizitat atunci?

— Nu prea ştiu, spuse Frasne. La asta n-am luat parte, cred că o bancă. Dar ce ştiu e că a fost o lovitură grasă.

Marcel Camaret tăcu o clipă. Acum, era cumplit de palid şi părea îmbătrânit cu zece ani.

— Încă un cuvânt, Frasne, spuse el. Câţi negri aveţi pentru munca câmpului?

— Vreo patru mii. Poate mai mulţi.

— Şi femei?

— Vreo mie cinci sute.

— Vi-i procuraţi, fără doar şi poate, la fel ca pe primii…

— Nu – răspunse Frasne cu tonul cel mai firesc. Acum avem planoare şi îi răpim cu ele.

— Ah… făcu Camaret.

Iar după o nouă tăcere, continuă:

— Cum ai pătruns aici?

Înainte de a răspunde, Frasne ezită. Pentru prima oară întrebarea era, în sfârşit, serioasă. Şi, pe cât de uşor dăduse celelalte informaţii, pe atât era de furios că trebuia să o dea pe aceasta. Totuşi, trebuia să răspundă.

— Prin rezervor – spuse el supărat.

— Prin rezervor? se miră Camaret.

— Da. Alaltăieri au fost închise vanele de la râu, ca să nu puteţi trage apa, şi a fost golit rezervorul Palatului. Cel de la Uzină s-a golit şi el, căci amândouă comunică prin conducta de sub Esplanadă. Tchoumouki şi cu mine am venit prin conductă.

Cu câteva ore mai înainte, inginerul aflase cu indiferenţă că pompa fusese montată la loc şi că funcţiona minunat. Acum înţelegea de ce Harry Killer, impresionat de moartea groaznică a lui Tchoumouki, pusă pe seama apărătorilor Uzinei, deschisese vanele, iar apa sosea ca de obicei.

— Bun, îţi mulţumesc, spuse Camaret care, aflând tot ce-l interesa, se retrase fără să mai pună alte întrebări.

Ziua de 13 se încheie, cea de 14 se scurse fără noi incidente. Asediul continua, la fel de riguros. Pe cheiul din josul râului şi pe Esplanadă posturile de Merry Fellows, ale căror priviri cuprindeau de la aceste puncte cele două capete ale drumului de pază, supravegheau mai departe împrejurimile Uzinei, din care nimeni n-ar fi putut ieşi. Până în ziua când foamea avea să-i silească pe asediaţi să se predea, nu exista nici un motiv ca situaţia să se schimbe.

Iată ce-şi spunea, pe bună dreptate, Amedee Florence. De la distrugerea planorului, el căuta permanent un mijloc de-a ieşi din impas, şi turba de necaz că nu-l putea găsi. Totuşi, în seara de 14 aprilie, îi veni, în sfârşit, o idee. Ideea aceasta, examinată pe toate feţele, i se păru bună, şi reporterul avu, în dimineaţa de 15, lungi discuţii cu Tongane, apoi le ceru prietenilor săi să-l însoţească la Camaret, căruia dorea să-i facă o comunicare foarte urgentă.

De la interogarea lui Frasne, asediaţii nu-l mai revăzuseră pe inginer, care se retrăsese în locuinţa lui particulară şi se încuiase în ea. Acolo, în singurătate, Camaret asimila dureros noutăţile aflate, ameţit în faţa prăpastiei dată la iveală de Frasne.

Cunoştea acum tot adevărul. Ştia că Blacklandul nu fusese clădit şi nu se menţinuse decât prin violenţă, furt şi crimă. Ştia că Europa şi Africa fuseseră, fiecare în felul ei, scena isprăvilor lui Harry Killer şi a bandei lui. Cunoştea ruşinoasa sursă a aurului aflat din belşug în oraş şi graţie căruia opera îi fusese realizată. Cruzimile nemaipomenite ale coloanei Buxton, asasinarea comandantului ei, măcelărirea permanentă a nefericiţilor negri răpiţi de prin sate, jafurile, prădările, asasinatele în Africa şi în Europa, şi în încheiere, mârşavul atentat împotriva paşnicei misiuni Barsac. Toate acestea, le cunoştea acum.

Şi se simţea complice la nenumăratele crime săvârşite. Nu era el oare, într-adevăr, cu toată nevinovăţia lui, cel ce furnizase mijloacele de înfăptuire? Gândindu-se la ce-i fusese viaţa în ultimii zece ani, inginerul se simţea năpădit de o adevărată groază, iar mintea lui, şi aşa destul de şubrezită, se pleca sub lovitură. Pentru moment, ajunsese să-i fie silă de oraşul Blackland, opera lui totuşi, carne din carnea lui, grămada aceasta de minuni clădită de el însuşi spre propria lui glorie. Dar într-adevăr, puteau să rămână oare nepedepsite cruzimile fără seamăn săvârşite de locuitori? Şi nu era blestemat însuşi oraşul în care se zămisliseră atâtea crime?

Amedee Florence şi prietenii săi îl găsiră pe Camaret pierdut în gândurâle acestea lugubre. Pe jumătate întins într-un fotoliu, nemişcat, cu ochii în gol, inginerul părea doborât şi fără puteri. De două zile de când nu-l văzuseră, poate că nu se atinsese de mâncare.

Un astfel de om nu putea să-i convină lui Florence, care dorea să-l aibă în faţă pe iscusitul inginer de odinioară. La propunerea lui, Tongane se duse să caute câteva alimente care ii fură servite lui Camaret. Acesta mâncă, supus, dar fără să manifeste pofta justificată de-un post atât de îndelungat. Cu toate acestea, după ce mâncă, un pic de sânge i se urcă în obrajii lipsiţi de culoare.

— V-am adunat aici pe toţi – spuse atunci Florence, fiindcă mi-a venit în minte un mijloc de-a scăpa, din impasul actual. Tot gândindu-mă, mi s-a părut, într-adevăr, că ne putem asigura concursul unor numeroşi aliaţi pe care îi avem, ca să zic aşa, la îndemână.

— Care aliaţi? întrebară într-un glas Barsac şi doctorul Chatonnay.

— Negrii din cartierul sclavilor, răspunse Amedee Florence. După cele aflate alaltăieri, ei ar fi cel puţin patru mii, fără să mai socotim femeile, care fac cât doi bărbaţi, când se dezlănţuie. Forţa aceasta mi se pare că nu trebuie de loc neglijată.

— Sigur, recunoscu Barsac, dar negrii n-au arme şi probabil că nici nu bănuiesc măcar existenţa noastră.

— Iată de ce trebuie să luăm legătura cu ei şi să-i înarmăm, spuse Florence.

— Uşor de zis! făcu Barsac.

— Şi poate şi de făcut – răspunse Florence.

— Adevărat? … se miră Barsac. Lăsând la o parte problema armelor, cine ar putea să meargă la negri?

— Un negru, ca şi ei: Tongane.

— Şi cum să treacă? Doar ştii bine că Uzina e asediată. De cum va scoate capul, va fi primit cu o ploaie de gloanţe.

— De aceea n-o să iasă pe poartă, răspunse Florence. De altfel, asta nu l-ar ajuta la nimic căci, în faţa Uzinei, se află cartierele albilor, iar el trebuie să ajungă la cel al negrilor. Iată de ce, pentru asta, singura cale e să facă aşa cum a mai făcut, adică să ajungă pe câmp noaptea, să se amestece printre negri, şi să intre în oraş laolaltă cu ei.

— Ar trece deci peste drumul de păzit şi peste zidul împrejmuitor? obiectă Barsac:

— Sau pe dedesubt, replică Florence întorcându-se spre Marcel Camaret.

Acesta, cufundat în gânduri, rămăsese străin de discuţia pe care părea chiar că nici n-o auzise măcar.

— Domnule Camaret, îl întrebă Florence, ar fi posibil de săpat, pe sub zidurile Uzinei şi ale oraşului, un tunel care să traverseze drumul de pază şi să iasă la câmp?

— Fără îndoială că da – spuse Camaret, ridicând capul.

— Cât timp ar cere lucrarea aceasta? Camaret se gândi o secundă.

— Prin procedee obişnuite ar trebui căptuşit cu grinzi şi ar cere destul de mult, spuse el în sfârşit. Dar timpul poate fi mult scurtat cu ajutorul unei maşini imaginată recent de mine şi care ar da rezultate bune în solul acesta nisipos. Ca să fac planurile maşinii, s-o construiesc şi să execut tunelul, cincisprezece zile mi-ar fi necesare şi suficiente.

— Aţi putea deci termina la sfârşitul lunii?

— Cu siguranţă, afirmă Camaret.

Din moment ce i se dădeau probleme de rezolvat, inginerul se regăsea în elementul său. Treptat, creierul începea să i se încălzească. Camaret prindea viaţă, văzând cu ochii.

— Al doilea punct, domnule inginer, continuă Florence: tunelul ar cere să lucreze tot personalul Uzinei?

— N-ar fi nevoie de mulţi oameni, răspunse Camaret.

— Cei care n-ar fi ocupaţi la lucrarea aceasta, ar izbuti să fabrice, în acelaşi interval de timp, trei sau patru mii de arme?

— Ce fel de arme? În nici un caz arme de foc.

— Suliţe, cuţite, securi, măciuci, ce doriţi din toate uneltele care taie, împung şi lovesc.

— În cazul acesta, da – răspunse Camaret.

— Şi unde le-aţi putea trimite negrilor din cartierul sclavilor, în ziua fixată, fără să fie văzute şi nici auzite de oamenii lui Harry Killer?

— Asta e mai greu, spuse domnul Camaret.

Apoi, după ce tăcu iar câteva clipe, răspunse cu glasul său blând:

— Da, aş putea, cu condiţia ca noaptea să fie întunecoasă.

— Atunci suntem salvaţi! exclamă el. Înţelegeţi, domnule Camaret? Tongane o va şterge prin tunel, va aştepta pe câmp sosirea muncitorilor negri printre care se va amesteca, iar seara se va întoarce o dată cu ei. În timpul nopţii, va pregăti revolta. Toţi oamenii aceia sunt cumplit de nefericiţi şi n-ar cere decât să-şi scuture jugul, dacă ar avea arme. În momentul când le vom furniza noi, n-au să mai şovăie. Va trebui să începeţi lucrând imediat, domnule Camaret.

— L-am şi început – răspunse simplu inginerul, care, pe când Amedee Florence vorbea, se instalase la masa de desen.

Asediaţii plecară foarte aprinşi la fericita perspectivă pe care Amedee Florence le-o fluturase pe dinaintea ochilor. Sigur, ideea era bună şi ar fi fost o prostie să nu-şi asigure concursul atâtor mii de aliaţi fireşti care trudeau pe celălalt mal al râului. După afirmaţiile lui Camaret, nu se îndoiau că era posibil să intre în legătură cu ei. În privinţa aceasta, inginerul dăduse destule dovezi.

De a doua zi, construcţia planorului fu părăsită. Toţi muncitorii fură ocupaţi, unii să clădească sau să ascută arme ascuţite sau tăioase, alţii să lucreze la noua maşină inventată de Camaret, alţii să găurească un trunchi de palmier-ronier, într-un scop necunoscut de nimeni, iar alţii, în sfârşit, să sape într-un loc unde nu puteau fi văzuţi din Palat, lângă zidul Uzinei, un puţ cu deschidere largă, care se adâncea rapid.

La 21 aprilie, puţul atingea o adâncime de zece metri, şi Camaret îl socoti suficient; străpungerea galeriei orizontale fu începută imediat. Ca s-o realizeze, inginerul imaginase un con de oţel lung de cinci metri, cu un diametru de un metru treizeci, şi, pe a cărui suprafaţă alternau tăieturi şi asperităţi dispuse şi unele şi altele după un acelaşi pas helicoidal regulat. Un motor electric făcea să se rotească maşina aceasta care, pătrunzând cu vârful în solul friabil, se înşuruba literalmente în el, pe când prin orificiile făcute special, nisipul curgea înăuntru conului, de unde era permanent evacuat, prin puţ.

Când şurubul acesta uriaş avea să pătrundă pe de-a-ntregul în solul pe care tot el avea să-l susţină, împiedicând orice fel de prăbuşire, urma să i se adauge un cilindru de acelaşi diametru, împins din urmă de nişte pârghii puternice. Tunelul orizontal, gata terminat, avea să fie format deci dintr-un tub metalic lung de aproape optzeci de metri.

Odată ajuns acolo, conul perforator urma să fie întors în aşa fel încât o deschidere mai mare decât celelalte, menţinută închisă până atunci, să se afle în partea superioară a conului şi să se treacă prin ea un alt con mai mic decât primul, înşurubat de jos în sus, până la suprafaţa solului.

Cât timp se înfăptuiră lucrările acestea, asediaţii abia dacă îl văzură pe Camaret. Inginerul apărea, cu un aer întunecat şi absorbit, numai când soluţia vreunei dificultăţi cerea să fie neapărat prezent. Odată rezolvată dificultatea, el se închidea din nou în locuinţa sa particulară, unde Joko îi servea mesele singuratice.

Tunelul fu însă terminat, aşa cum prevăzuse el.

În zorii zilei de 30 aprilie, cei optzeci de metri de tubaj orizontal erau terminaţi. Se trecu imediat la instalarea micului con destinat să formeze puţul de ieşire, această ultimă operaţie trebuind să fie terminată până la ivirea zorilor.

De altfel era şi timpul. Încă de la 17 aprilie, adică de trei zile, alimentele începuseră să lipsească şi raţiile, destul de scăzute, fuseseră reduse la mai nimic.

Buna dispoziţie, sau măcar calmul în faţa greutăţilor vieţii, nu se împacă bine cu stomacurile flămânde. De aceea, starea de spirit a personalului se schimba treptat. Dacă se mai muncea, totuşi, cu înverşunare, căci viaţa tuturor depindea de lucrul acesta, feţele erau întunecate, iar muncitorii schimbau adesea între ei cuvinte pline de amărăciune. Vădit lucru, îşi pierduseră, măcar în parte, încrederea lor oarbă în şeful căruia, până mai ieri, îi atribuiseră puteri aproape supranaturale. Magicianul nu fusese în stare, cu tot geniul lui, să-i împiedice să moară de foame, şi prestigiul îi scăzuse din pricina aceasta.

Pe de altă parte, se înfiripase cu încetul o legendă a cărei sursă trebuia căutată în câteva cuvinte relative la Jane Buxton, rostite de Camaret în discursul său iniţial, înaintea deschiderii ostilităţilor cu Palatul. La început, capriciului lui Harry Killer pentru Jane i se acordase importanţa pe care o merita, adică nu prea mare. Dovada aceasta deosebită de despotism fusese pusă şi ea printre atâtea altele, nici mai mult, nici mai puţin.

Dar, pe măsură ce situaţia se agrava, pe măsură ce suferinţele creşteau şi, mai ales, pe măsură ce foamea întuneca minţile, exista tendinţa generală de a pune pe primul plan toana aceasta a lui Harry Killer, la care el poate că nici nu se mai gândea. Ideea, o dată ancorată în creiere, nu mai ieşise de acolo, şi, printr-un fenomen de cristalizare bine cunoscut, le absorbise pe toate celelalte.

În prezent, ea devenise fapt împlinit. Muncitorii nu se mai îndoiau că dacă sufereau, dacă pătimeau, dacă făceau faţă unui asediu şi deci erau flămâmzi, de vină erau numai ochii frumoşi ai domnişoarei Buxton. Dacă ea s-ar preda, pacea ar fi încheiată. De aici până la a spune că jertfa era prea mare pentru obiectul ei, şi că era exagerat să piară o sută cincizeci de persoane ca să salveze una singură, nu mai era decât un pas, repede de făcut şi el.

Jane Buxton îşi dădea prea bine seama de evoluţia aceasta a gândirii muncitorilor. Din câteva cuvinte auzite, din câteva priviri răuvoitoare surprinse pe când traversa un atelier sau altul, ea le ghicise duşmănia şi înţelesese că o socoteau vinovată de pericolele care îi ameninţau.

Departe de a-şi da ei însăşi importanţa pe care i-o acorda părerea aceasta, ea suferi totuşi influenţa unanimităţii ei şi, încetul cu încetul, sfârşi prin a admite că, dacă se preda lui Harry Killer, jertfa ei ar fi putut aduce, într-adevăr, eliberarea celorlalţi asediaţi.

În acest caz, fără îndoială că i-ar fi fost groaznic să trăiască lângă cel pe care îl bănuia că îi ucisese fratele. Dar, în afară de faptul că acuzaţia nu era de loc dovedită, ea ar fi avut oricând moartea ca mijloc de scăpare, dacă efortul i-ar fi depăşit curajul. De altfel, oricât de greu ar fi fost, aceasta îi era datoria.

Ideea o cuceri treptat, cu atâta putere, încât nu se putu împiedica să se spovedească prietenilor săi. Jane se acuză de laşitate şi spuse că se va preda lui Harry Killer, cu condiţia ca salvarea tuturor să fie asigurată. Ascultând-o, bietul Saint-Berain plângea de mai mare jalea.

— Vreţi, deci, să ne dezonoraţi, domnişoară! exclamă Amedee Florence indignat. Şi, pe deasupra, vreţi să ne dezonoraţi inutil. Harry Killer e prea sigur că vă va avea la cheremul lui, într-o bună zi, ca să mai plătească ceva pentru satisfacţia aceasta. De altfel, puteţi fi sigură că el nu şi-ar ţine făgăduielile, chiar dacă le-ar face.

Barsac, doctorul Châtonnay şi până şi domnul Poncin se uniră cu el şi Jane trebui să renumţe la planul ei, pe cât de generos, pe atât de nesăbuit.

De altfel, acum, când tunelul era terminat, planul nu şi-ar mai fi avut nici un rost. Peste câteva ore Tongane avea să fugă şi, chiar de a doua zi, fără doar şi poate, avea să dea semnalul răscoalei şi al eliberării asediaţilor.

În după-amiaza zilei de 30 aprilie, micul con fu instalat, prin deschizătura amenajată în acest scop în peretele conului mare, şi, spre seară, se începu forarea puţului vertical. Nici un incident nu împiedică această ultimă parte a lucrării. Înainte de miezul nopţii, tubul ieşi la aer liber, iar credinciosul Tongane dispăru în întuneric.

Tubul vertical fu atunci tras înapoi, iar nisipul, surpându-se de la sine, acoperi imediat groapa lăsată în urma lui. Fireşte că la suprafaţa solului mai rămăsese o adâncitură în pâlnie, mai mult sau mai puţin vizibilă, dar, în lipsa oricărei alte indicaţii, era imposibil ca asediatorii să poată face vreo legătură între adâncitura aceea şi Uzina aflată la peste optzeci de metri de ea.

Dacă planul oraşului Blackland a fost descris cu destulă claritate, se ştie că partea cea mai de jos faţă de Uzina propriu-zisă avea în faţa ei un unghi al zidului, care separa cartierele albilor de cartierul sclavilor.

De la unghiul acesta trebuia să dea Tongane, de cum avea să găsească prilejul favorabil, semnalul pentru trimiterea armelor. Din seara de 1 mai, spre unghiul acesta, deci, se îndreptară privirile asediaţilor adunaţi pe o schelă, ridicată din ordinul lui Camaret deasupra casei muncitoreşti cea mai apropiată de Red River.

De altfel, după cum se şi bănuia, această primă aşteptare fu zadarnică. Admiţând că Tongane şi-ar fi dus cu bine la capăt încercarea, într-adevăr, abia ar fi sosit în cartierul negrilor. Şi-i mai trebuia timp să se explice şi să pregătească revolta.

Nici a doua zi nu se zări nici un semnal. Asediaţii începură să se îngrijoreze. Dar se liniştiră, totuşi, spunându-şi că noaptea cu lună plină era prea luminoasă, ca să permită trimiterea armelor îngrămădite acum în vârful schelei, orice metodă ar găsi Camaret.

Dar îngrijorarea asediaţilor deveni serioasă la 3 mai. În seara aceea, datorită norilor groşi, noaptea era întunecată. În ciuda lunei pline, inactivitatea lui Tongane era cu atât mai gravă cu cât în ziua de 3 mai fuseseră mâncate ultimele fărâmituri aflate în Uzină. În două zile, cel mult în trei, trebuiau sau să învingă, sau să se predea, sau să se împace cu gândul că vor muri de foame.

Ziua de 4 mai li se păru nesfârşită asediaţilor care aşteptau întunericul cu o nerăbdare febrilă. Dar nici în noaptea aceea, nici un semnal nu se ivi pe zidul cartierului negrilor.

Ziua de 5 mai începu sub auspicii triste. Asediaţii posteau de două zile şi stomacurile le chiorăiau de foame. Atelierele erau pustii. Muncitorii, nevestele şi copiii lor rătăceau prin uzină, cu nişte feţe înspăimântătoare. Dacă până în patruzeci şi opt de ore nu avea să intervină nimic nou, trebuiau în sfârşit să se predea învingătorului, legaţi de mâini şi de picioare.

Se formau grupuri, se schimbau cuvinte amare. Nimeni nu se mai sfia să-l acuze pe Tongane că-i uitase pe cei pe care pretinsese că îi va elibera. La naiba! Negrul ar fi fost un dobitoc dacă s-ar mai fi sinchisit de ei.

Trecând pe lângă unul din grupurile acestea, Jane Buxton îşi auzi numele. Înconjuraţi de câţiva dintre tovarăşii lor, un muncitor şi o femeie se certau atât de tare pe cât le îngăduia starea lor de slăbiciune, dar cu atâta însufleţire încât Jane Buxton putu să se oprească şi să asculte fără să i se dea vreo atenţie.

— Zică-se orice – striga muncitorul, fără să-i pese dacă e sau nu auzit, e prea de tot să fii silit să treci prin toate astea pentru o fandosită. Dacă ar depinde numai de mine…

— Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa? răspunse femeia.

— Ruşine! … Glumeşti, maică! … Eu am un copilaş acasă, şi el cere de mâncare.

— Parcă eu n-am? făcu femeia.

— Dacă îţi convine să moară de foame, nu te opreşte nimeni. Dar află că dacă mâine nu se schimbă lucrurile, mă duc la patron, şi-o să stăm de vorbă amândoi. Doar nu se poate să pierim toţi pentru plăcerea domnişoarei ăsteia, chiar de s-ar amesteca şi dracul!

— Nu eşti decât un laş! spuse femeia, indignată. Şi eu am copii, dar mai degrabă aş prefera să-i văd în pământ decât să fac o asemenea ticăloşie.

— Fiecare cu gusturile lui – încheie muncitorul. Vedem noi, mâine.

Jane Buxton se clătinase, lovită drept în inimă. Iată că acum se vorbea deschis despre ea şi că, în mintea tuturor acestor nefericiţi, ea era, neîndoielnic, singura cauză a suferinţelor îndurate de ei! Ideea aceasta i se păru de nesuportat. Ce să facă, totuşi, ca să le demonstreze că se înşelau?

Ceas cu ceas, minut cu minut, ziua de 5 mai se scurse şi iar Soarele apuse. Veni noaptea. Pentru a treia oară de la plecarea lui Tongane, nori groşi acopereau luna şi bezna era adâncă. Va profita negrul de împrejurarea aceasta prielnică pentru a da, în sfârşit, semnalul?

Deşi nimeni nu mai spera, toţi ochii erau aţintiţi, ca în fiecare seară, pe unghiul zidului de unde trebuia să vină semnalul. Ora şapte, ora opt, ora opt şi jumătate, bătură pe rând la orologiul Uzinei. Aşteptau iar, zadarnic.

La câteva minute după opt şi jumătate, un freamăt străbătu mulţimea neliniştită a asediaţilor. Nu, Tongane nu-i părăsise. Deasupra zidului cartierului negrilor apăruse, în sfârşit, semnalul.

Fără să piardă o clipă, trecură toţi la acţiune. La porunca lui Camaret, un soi de maşinărie ciudată fu urcată pe schelă. Era un tun, un tun adevărat, fără roţi şi fără afet, dar era un tun de lemn. În inima bombardei acesteia ciudate, făcută din trunchiul golit al palmierului-ronier, fu vârât un proiectil pe care un jet puternic de aer comprimat îl aruncă fără zgomot în spaţiu.

Cu el, proiectilul ducea un cablu de oţel, prevăzut cu un cârlig care, dacă totul mergea bine, avea să se prindă de zidul cartierului sclavilor.

Greutatea proiectilului, presiunea aerului propulsor, aşezarea tunului, forma şi poziţia cârligului, toate fuseseră cu de-amănuntul calculate de Camaret, care nu lăsă nimănui grija mânuirii ciudatului său tun.

Tăcut, proiectilul traversă cheiul, râul, cartierul locuit de Merry Fellows, şi căzu în cartierul negrilor. Reuşiseră oare? Fusese cârligul fixat de zid?

Camaret mişcă cu grijă tamburul de care era prins cablul de oţel. Curând, acesta se întinse şi rezistă la eforturile lui. Da, încercarea fusese încununată de succes. De acum, o cale aeriană îi unea pe asediaţi de sclavi.

Pe calea aceasta începu imediat transportul armelor. Mai întâi un pachet cu explozibil, apoi patru mii de cuţite, securi sau suliţe fură trimise rând pe rând. Operaţia se termină înainte de ora unsprezece. Toţi părăsiră schela, înarmându-se la întâmplare cu ce le cădea în mână şi se îngrămădiră în dosul porţii celei mari. Adunaţi în grupuri compacte, cu femeile la mijloc, aşteptară, gata să intervină la momentul oportun.

Totuşi, cineva lipsea din grup: o femeie, Jane Buxton. Saint-Berain, Amedee Florence, Barsac şi doctorul Châttonnay îi strigară zadarnic numele pretutindeni şi o căutară zadarnic în toate părţile. Jane era cu neputinţă de descoperit.

Ajutaţi de mai mulţi muncitori voluntari, ei îşi reîncepură din nou căutările, dar tot fără succes. Uzina fu scotocită prin toate ungherele, dar fără rezultat.

În sfârşit, trebuiră să accepte realitatea. Jane Buxton dispăruse.