IV.DE LA 26 MARTIE LA 8 APRILIE.

După cum spunea Amedee Florence în notele sale, cei şase prizonieri ieşiră extrem de tulburaţi de la întrevederea cu Harry Killer. Moartea celor doi negri nefericiţi, şi mai ales înfricoşătorul sfârşit al celui de-al doilea dintre ei, îi emoţionase profund. Puteau deci să existe fiinţe atât de crude încât să pricinuiască asemenea suferinţe, fără motiv, din capriciu, numai ca să-şi dovedească puterea dezgustătoare?

O surpriză, altminteri plăcută, îi aştepta la ieşirea de la întrevederea aceasta agitată. Fără doar şi poate, Harry Killer, care tocmai le acordase un răgaz de-o lună ca să se hotărască, vroia să încerce să-i câştige, purtându-se bine cu ei. Oricum, uşile celulelor respective nu mai erau zăvorâte ca până atunci şi, din clipa aceea, prizonierii putură să circule liber în galeria care deveni încăpere comună şi unde li se dădu voie să stea împreună cât vroiau.

La unul din capetele galeriei acesteia începea o scară care dădea, la etajul imediat superior, pe acoperişul întăriturii colţului Palatului în care se aflau situate celulele lor. Plăcerea de-a se plimba pe platforma aceasta le fu de asemenea lăsată. Dacă, în orele când soarele dogorea, ei nu puteau profita de avantajul acesta, în schimb se bucurară din plin de plăcerea de a-şi petrece în aer liber serile, prelungite cât aveau chef, fără ca nimeni să le facă nici cea mai mică observaţie.

În asemenea condiţii, viaţa nu le era, în definitiv, prea grea şi prizonierii se simţeau atât de fericiţi pe cât le îngăduia răpirea libertăţii şi neliniştea îndreptăţită cu care priveau viitorul. Ansamblul celulelor, al galeriei şi al terasei constituia un adevărat apartament separat, unde nimic nu amintea de închisoare, în afară de uşa încuiată la celălalt capăt al galeriei aflat în faţa scării al cărei acces le era permis. În dosul uşii acesteia se aflau paznicii. Vocile şi zăngănitul armelor le aminteau mereu prizonierilor că se aflau în faţa unui prag de netrecut.

Serviciul le era asigurat de Tchoumouki, care dădea dovadă de mare zel. De altfel, prizonierii nu-l vedeau decât în timpul serviciului. În afara orelor destinate curăţeniei celulelor şi servitului meselor, el nu se afla niciodată acolo, şi prizonierii nu erau nevoiţi să îndure prezenţa puşlamalei căreia îi datorau nenorocirile lor prezente.

În timpul zilei, ei îşi făceau vizite unii altora sau se plimbau prin galerie, iar la apusul soarelui se urcau pe platforma unde, uneori, Tchoumouki le servea cina.

Bastionul, de formă pătrată, în care se aflau încarceraţi, ocupa colţul apusean al Palatului şi domina din două părţi marea terasă, de care îi despărţea şirul de curţi interioare, străbătute când fuseseră la turnul central să vadă cycloscopul. Dintre celelalte două faţade, una se înălţa spre Esplanada instalată între Palat şi Uzină, şi era mărginită de un zid imens, spre Red River, iar cealaltă prelungea zidul acesta din urmă şi dădea direct în râu, de la o înălţime de vreo treizeci de metri.

Orice evadare era socotită deci imposibilă. Fără să mai vorbim de greutatea de a scăpa de supravegherea a cărei eficacitate Harry Killer le-o demonstrase cu atâta cruzime, ar fi fost cu neputinţă să te gândeşti să ieşi măcar din Palat. Să treci din bastion pe terasa unde mişunau necontenit Consilierii, Merry Fellows, de serviciu şi negrii din grupul de servitori sau din Garda Neagră n-ar fi folosit la nimic, admiţând chiar că turul acesta de forţă s-ar fi putut realiza.

Şi nici n-ai fi câştigat mai mult, scăpând pe Esplanada împrejmuită din toate părţile de ziduri de netrecut. Doar Red River ar fi putut oferi o ieşire, dar prizonierii nu aveau nici luntre şi nici măcar vreun mijloc pentru a coborî cei treizeci de metri în verticală, care îi separau de râu.

De la înălţimea platformei, ei puteau urmări cu privirea cursul râului care, la deal şi la vale, dispărea între două şiruri de copaci a căror mărime începea să devină respectabilă, deşi fuseseră plantaţi abia de zece ani. Cu excepţia Grădinii Publice, mascată de restul Palatului, oraşul Blackland li se desfăşura şi el în faţa ochilor. Prizonierii vedeau acolo cele trei sectoare despărţite de ziduri înalte, străzile semicirculare şi concentrice, cartierele de vest şi de est, cu populaţia lor albă destul de rară, şi centrul unde, în zori, mişuna o mare mulţime de negri, înainte de a se împrăştia pe câmpurile din preajmă.

Privirile lor pătrundeau de asemenea, în parte, şi în Uzină, dar ceea ce zăreau acolo nu le dădea decât puţine lămuriri despre acest al doilea oraş cuprins în primul, cu care părea că n-are nici o legătură. La ce erau întrebuinţate feluritele clădiri dominate de un coş din care nu ieşea niciodată fir de fum, şi de un turn identic cu al Palatului, dar deasupra căruia se înalţă cu peste o sută de metri pilonul inexplicabil remarcat de Amedee Florence în momentul sosirii? Ce însemnau vastele clădiri ridicate în partea dinspre Red River a incintei, şi dintre care multe erau acoperite cu un strat gros de pământ plantat cu gazon? Căror necesităţi răspundea cealaltă parte, cea mai înaltă, care cuprindea grădini de zarzavat şi livezi? Ce rost avea căptuşeala metalică de pe partea de sus a zidului înalt care forma incinta particulară a acestei îngrădituri? La ce folosea şanţul atât de lat şi de adânc, aflat la temelia zidului? Şi ce rost avea însuşi zidul, căci spre cele două părţi pe care nu le mărginea nici râul, nici Esplanada, mai exista un al doilea zid, după care începeau câmpurile? Ai fi zis că oamenii care construiseră acest orăşel separat ţinuseră să-l înzestreze cu mijloace de apărare suplimentare şi să-i facă, totodată, imposibilă orice comunicare directă cu exteriorul. Toate acestea erau inexplicabile.

Întrebat în privinţa lor, Tchoumouki nu putuse decât să dea numele oraşului interior. Work-House, atât spusese el, cu un fel de teamă superstiţioasă, stâlcind teribil numele acesta, tălmăcit în povestirea noastră prin cuvântul uzină. De altfel, Tchoumouki, proaspăt recrutat de Harry Killer, pesemne că nu ştia mai mult, şi fără îndoială că nici el n-ar fi fost în stare să arate motivele sentimentului de teamă încercat când priveai într-acolo şi care părea să nu fie decât reflectarea sentimentului general al oraşului. O forţă era deci ascunsă după zidul fără ieşiri aflat în faţa Palatului. De ce natură era forţa aceasta? Va putea ea vreodată să fie cunoscută şi făcută favorabilă?

Dacă libertatea tuturor sporise foarte mult, după cum s-a spus, Jane Buxton se bucura de mai multă libertate decât toţi ceilalţi. La ordinul lui Harry Killer, Tchoumouki îi adusese la cunoştinţă că ea putea să se ducă şi să vină, fără oprelişte şi fără a avea teamă de nimeni, atât în Palat cât şi pe suprafaţa Esplanadei. Îi era interezis doar să treacă dincolo de Red River, ceea ce de altfel nici n-ar fi putut face căci un post de Merry Fellows stătea permanent de gardă pe Castle’s Bridge.

Inutil să mai spunem că tânăra fată nu profitase de loc de permisiunea dată astfel. Orice urma să se întâmple, soarta ei avea să fie una cu a tovarăşilor de suferinţă. Ea rămânea deci, ca şi ei, prizonieră, spre marea uimire a lui Tchoumouki care, de partea lui, socotea mai mult decât minunate propunerile făcute fostei lui stăpâne.

— Tu nu bine rămâi închisoare, îi spunea el. Când tu măritată Stăpân, este bine. Tu liberat albi.

Dar Jane Buxton asculta cu indiferenţă pledoariile acestea în stil negru şi Tchoumouki îşi bătea gura de pomană.

Când nu erau împreună în galerie sau pe platforma bastionului, prizonierii îşi ocupau vremea fiecare după gusturile lui particulare.

Barsac avea slăbiciunea de a se mândri peste măsură cu atitudinea lui fermă în cursul întrevederii cu Harry Killer. Complimentele meritate aduse de ceilalţi îi măguleau orgoliul. Deputatul ar fi fost în stare să îndure orice supliciu fără să clipească, numai ca să dobândească altele. Cum la el toate sentimentele luau o formă oratorică, Barsac îşi lucra necontenit, din ziua aceea, discursul pe care ţinea să-l servească cu prima ocazie tiranului. Îşi şlefuia şi-şi răsşlefuia fraza răzbunătoare pe care avea s-o „improvizeze” şi să i-o arunce în faţa lui Harry Killer, dacă acesta mai îndrăznea să-şi repete propunerile înjositoare.

Doctorul Châtonnay şi Saint-Berain, complet vindecat de lumbagoul său, amândoi cam neocupaţi, unul din lipsă de bolnavi, celălalt din pricina împrejurărilor care îl împiedicau să se dedea sportului său favorit, stăteau cel mai adesea pe lângă Jane Buxton şi făceau totul ca să o consoleze. Amintirea tatălui ei părăsit în singurătatea castelului Glenor o copleşea cu atât mai mult pe tânăra fată cu cât ea credea acum că ar avea cu ce să potolească deznădejdea fără leac a bătrânului. Va putea oare să-i aducă vreodată dovezile, încă incomplete, dar destul de tulburătoare, ale nevinovăţiei lui George Buxton?

Amedee Florence îşi ocupa o bună parte din timp, redactându-şi notele zilnice. Nu trecea zi în care să nu-şi facă datoria aceasta profesională. Dacă va mai avea norocul să revadă vreodată Europa, aventurile misiunii Barsac vor fi cel puţin cunoscute în cele mai mici amănunte.

Cât despre domnul Poncin, el nu spunea şi nu făcea nimic, ci doar îşi trecea din când în când, în voluminosul său carnet, vreuna din însemnările cabalistice care continuau să-l intrige încă foarte mult pe Amedee Florence.

— Aş fi indiscret, domnule Poncin – îndrăzni el într-o bună zi să-i spună tăcutului său tovarăş – dacă v-aş întreba ce notaţi cu atâta grijă?

Faţa domnului Poncin se lumină. Nu! Nu era de loc indiscret! Dimpotrivă, domnul Poncin se simţea grozav de măgulit că cineva dădea atenţie lucrărilor sale şi le aprecia interesul.

— Pentru moment, fac probleme – spuse el cu un aer important.

— Asta-i bună! făcu reporterul.

— Da, domnule. Astfel, tocmai am rezolvat-o pe aceasta: „A are de două ori vârsta pe care B o avea când A avea vârsta pe care o are B. Când B avea vârsta actuală a lui A, suma vârstelor lor va face N ani. Care e vârsta lui A şi a lui B?” Reprezentând prin x vârsta lui A…

— Dar toată combinaţia asta nu-i de loc o problemă, domnule Poncin! exclamă Amedee Florence. E o simplă pierdere de timp, obositoare! Şi te distrează exerciţiul ăsta?

— Mai bine ai spune că e pasionant! Problema aceasta e de-o eleganţă cu totul deosebită. O rezolv încă din copilărie, fără să mă plictisesc de ea.

— Din copilărie? … repetă Amedee Florence, uluit.

— Da, domnule! afirmă domnul Poncin, mândru. Astăzi am ajuns la cea de-a o mie o sută nouăzeci şi şaptea soluţie, care dă, pentru A, patru mii şapte sute opt zeci şi opt de ani, iar pentru B trei mii cinci sute nouăzeci şi unu de ani.

— Nu prea sunt tineri – observă Amedee Florence, fără să se clintească. Dar celealte o mie o sută nouă zeci şi şase de soluţii…

— Erau şi ele la fel de exacte. Cum toţi multiplii de 9 satisfac ecuaţia, numărul soluţiilor exacte este infinit.

Chiar dacă aş trăi zece mii de ani şi tot nu i-aş da de capăt. Căci, într-adevăr, dacă punem pentru vârsta lui A, x, iar pentru vârsta lui B, y…

— Nu, nu, domnule Poncin! îl întrerupse Florence, înspăimântat. Mai bine propun altă problemă care, pentru dumneata, are măcar meritul noutăţii.

— Te ascult cu plăcere – răspunse domnul Poncin, cu creionul în mână, gata să scrie.

— Trei persoane – dictă Amedee Florence – înalte, una de un metru nouăzeci, a doua de un metru şaizeci şi opt, şi ultima de douăzeci şi şapte de centimetri, au parcurs trei sute treizeci şi doi de kilometri în douăzeci şi opt de zile. Câţi kilometri vor parcurge într-o secundă, opt persoane, dintre care două fără picioare, ştiind că vârsta lor medie este de patruzeci şi cinci de ani?

— E o regulă de trei – spuse domnul Poncin – a cărui frunte grozav de încreţită arăta că gândeşte.

— Studiaz-o cu mintea odihnită – se grăbi să-l sfătuiască Amedee Florence. Deci, tot timpul călătoriei noastre, numai calcule de felul acesta ai notat în carnet?

— Da’ de unde, domnule Florence! protestă Poncin, cu un aer important. Pentru mine, problemele nu sunt decât o distracţie, o destindere, un joc al minţii. De obicei, mă ocup de chestiuni mai înalte şi mai serioase, te rog să mă crezi.

— Aş putea şti? …

— Eu sunt statistician – mărturisi domnul Poncin, cu falsă modestie.

— Deci, acolo e numai statistică – spuse Florence arătând faimosul carnet.

— Da, domnule – răspunse domnul Poncin, cu adevărat beat de entuziasm. Notele acestea sunt o mină de informaţii, inepuizabilă! Am descoperit lucruri uimitoare, domnule!

Domnul Poncin deschisese caietul şi răsfoi repede paginile.

— Iat-o pe aceasta, domnule! exclamă el arătând una din note, datată 16 februarie. În şaptezeci de zile, am văzut nouă turme de antilope, numărând în total trei mii nouă sute şapte capete (le-am numărat), ceea ce dă o medie de patru sute treizeci şi patru antilope şi unsprezece sutimi, de fiecare turmă. Într-un an, am fi întâlnit deci, matematic, patruzeci şi şase de turme şi nouăzeci şi trei sutimi de turmă, adică douăzeci de mii trei sute şaptezeci şi două de antilope şi şaptezeci şi opt de sutimi. De unde rezultă în mod matema-tic că cele cincizeci şi patru de mii şase sute de kilometri pătraţi, la care evaluez suprafaţa buclei Nigerului, conţin cinci sute cincizeci şi şase de mii o sută şaptezeci şi şase de antilope şi opt sute nouăzeci şi patru miimi de antilope. Iată o informaţie destul de preţioasă pentru zoologie, nu-i aşa?

— Într-adevăr… într-adevăr… – bâigui Amedee Florence, năucit.

— Lucruri uimitoare, v-am spus! continuă între timp domnul Poncin, volubil. Ştiu, de pildă, că în bucla Nigerului există o medie de nouă miimi de caimani şi de douăzeci şi şapte zece miimi de hipopotami pe metru pătrat de râu! Că ea a produs, anul acesta, şase sute optzeci şi două de triliarde trei sute douăzeci şi unu de biliarde două sute treizeci şi trei de miliarde o sută şapte milioane patru sute optzeci şi cinci de mii plus unu boabe de mei! Că se nasc în ea zilnic, în medie, douăzeci şi opt miimi de copil în fie-care sat şi că aceste douăzeci şi opt de miimi cuprind două sute şaptezeci şi şapte de miimi de fată şi o sută nouăzeci şi nouă şaptesprezece miimi de băiat! Că tatuajele negrilor din regiunea aceasta, puse cap la cap, ar forma o sută trei mii cinci sute douăzeci de optimi din ocolul pământului! Că…

— Destul… destul! … domnule Poncin – îl întrerupse Florence astupându-şi urechile. E minunat, într-adevăr, dar mărturisesc că e prea mult pentru mine. O ultimă întrebare. Toate hieroglifele pe care mi-am îngăduit să le copiez într-o bună zi ar avea, deci, sensuri asemănătoare cu cele arătate acum?

— Exact – declară domnul Poncin. 5 D şi 16 F reprezintă data şi înseamnă pur şi simplu 5 decembrie şi 16 februarie. S. s. înseamnă sate străbătute. O. oameni, M. medie, F. femei, P. S. pe sat, k. p. kilometru pătrat etc, etc. Toate acestea sunt cât se poate de simple. Cel mai interesant lucru e concluzia, adică populaţia totală a buclei Nigerului. Vezi, la 5 decembrie, p.t., adică populaţia totală: 1.479.114.

— Da, văd – spuse Florence – dar mai văd şi la data de 16 februarie: P.t. 470.652. Care din aceste două cifre e cea bună?

— Amândouă – afirmă domnul Poncin. Prima era adevărată la 5 decembrie, a doua la 16 februarie.

— În acest interval a avut loc deci, fără să ştim, o molimă groaznică.

— Asta nu ştiu şi nu vreau să ştiu, declară superb domnul Poncin. Un statistician demn de acest nume îşi interzice să judece, domnule. El priveşte, observă, socoteşte mai ales, numără, aici e totul, şi din cercetarea lui, din observaţiile lui, din numărătorile lui, rezultatele decurg de la sine. N-are nici o importanţă dacă ele se schimbă. Aceasta e ma-te-ma-tic inevitabil, dacă factorii lor s-au schimbat. Un asemenea amănunt n-ar putea împiedica o adunare să fie adunare, o scădere să fie scădere, o înmulţire…

— Să fie înmulţire, et caetera.

— Et caetera – repetă fără să se gândească domnul Poncin. Statistica e o ştiinţă imuabilă, dar care evoluează necontenit, domnule.

Curiozitatea fiindu-i satisfăcută mai mult decât spera, Amedee Florence se grăbi să încheie discuţia la maxima aceasta admirabilă.

Când prizonierii se aflau împreună, subiectul discuţiilor erau mai serioase. După cum lesne se poate închipui, ei vorbeau, cel mai adesea, despre situaţia lor şi despre cel de care depindea ea, adică despre Harry Killer, care le făcuse o impresie cu neputinţă de şters.

— Cine o fi individul acesta? întrebă într-o zi Barsac.

— Un englez – răspunse Jane Buxton. Accentul lui nu lasă nici o urmă de îndoială.

— Englez, fie – continuă Barsac, dar asta nu spune mare lucru. În orice caz, nu e un om obişnuit. Să creezi, în zece ani, oraşul acesta, să transformi deşertul aşa cum a făcut el, să aduci apa acolo unde era necunoscută de veacuri, o asemenea operă presupune un adevărat geniu, servit de cunoştinţe ştiinţifice imense. E de neconceput ca aventurierul nostru să posede daruri atât de minunate.

— Şi e şi mai de neînţeles pentru mine, care îl socotesc pe Harry Killer nebun – spuse Amedee Florence.

— Jumătate-nebun, măcar – rectifică doctorul Châtonnay – dar un jumătate-nebun alcoolic, ceea ce e cumplit.

— Reunirea acestor două calităţi – spuse Amedee Florence – face din el un tip clasic de tiran, adică un impulsiv căruia soarta i-a dat puterea, şi care dispune de ea ca un copil răzgâiat. Incapabil să rabde cea mai uşoară împotrivire, el trece, dintr-un foc, de la furie la calm, şi invers, şi vădeşte un profund dispreţ pentru viaţa omenească, pentru a altora, bineînţeles.

— Un asemenea tip nu e rar în Africa – explică doctorul Châtonnay. Deprinderea de a trăi necontenit laolaltă cu nişte oameni, pe care îi condamnă la bunul plac, îi transformă adesea în satrapi cruzi pe europenii care n-au un caracter ferm şi un suflet luminat ca să-i apere de căderea aceasta. Despotismul e o boală endemică în colonii. Harry Killer îl duce cam departe, atâta tot.

— Eu, repet, îl socotesc nebun – conchise Amedee Florence. Iar pe un nebun nu te poţi bizui. Sunt sigur că ne-a uitat, şi nimic nu garantează că, peste cinci minute, n-o să poruncească scurt să fim executaţi.

Timp de o săptămână, presupunerile pesimiste ale lui Amedee Florence nu se împliniră şi până la 3 aprilie viaţa se desfăşură fără ca să se ivească nimic nou. În schimb, ziua aceea fu marcată de două evenimente de natură diferită. Pe la orele trei după-amiază, prizonierii avură plăcuta surpriză să o vadă sosind pe Malik. De cum o zări pe Jane Buxton, Malik se aruncă la picioarele ei şi sărută cu o înflăcărare emoţionantă mâinile bunei sale stăpâne, care era şi ea foarte mişcată.

De la mica negresă prizonierii aflară că ea, în loc să fie transportată cu planoarele, venise împreună cu paisprezece oameni şi cu cei doi sergenţi din fosta escortă, parcurgând drumul în etape în decursul cărora se purtaseră cât se poate de rău cu ea. Jane Buxton şi ceilalţi se feriră s-o întrebe pe Malik despre Tongane, de la care, judecând după tristeţea tinerei negrese, ea nu avea, cu siguranţă, nici o veste.

Două ore după sosirea lui Malik, se ivi un al doilea incident, de o cu totul altă natură. Să fi fost ora cinci, când Tchoumouki veni fuga în galerie. Dând semnele unei vii agitaţii, el le aduse la cunoştinţă prizonierilor că era trimis de Harry Killer, cu porunca de a o aduce la Stăpân pe domnişoara Mornas, pe care acesta se încăpăţâna s-o considere drept viitoarea lui soţie.

Prizonierii, fără excepţie, răspunseră printr-un refuz categoric la comunicarea lui Tchoumouki şi acesta, cu toate stăruinţele lui, trebui să se retragă. De îndată ce negrul plecă, se discută cu însufleţire ciudata invitaţie a lui Harry Killer. Toţi erau de acord că tovarăşa lor nu trebuia, sub nici un motiv, să se despartă de ei!

— Vă mulţumesc, dragi prieteni, pentru protecţia curajoasă cu care mă înconjuraţi – le spuse Jane Buxton; dar să nu credeţi că aş fi lipsită de apărare, chiar dacă m-aş afla singură în faţa brutei acesteia, care, la urma urmei, nu e invulnerabilă. Dacă pe voi v-au percheziţionat, pentru o femeie n-au socotit utilă o asemenea precauţie, şi mi-au lăsat arma aceasta.

Vorbind astfel, Jane Buxton le arătă pumnalul găsit în mormântul fratelui ei, şi pe care de atunci îl purta la brâu.

— Fiţi siguri că, la nevoie, voi şti să-l folosesc – încheie ea.

Abia îşi pusese la loc pumnalul pe care îl ascundeau poalele bluzei, când Tchoumouki se reîntoarse complet înnebunit. Auzind răspunsul domnişoarei Mornas, Harry Killer fusese cuprins de o criză de nebunie furioasă şi-i poruncea acesteia să vină imediat la el. Dacă se încăpăţâna să refuze, cei şase prizonieri aveau să fie spânzuraţi pe loc.

Ezitarea nu-şi mai avea rost şi Jane Buxton, în imposibilitate de a-i expune la o asemenea primejdie pe cei târâţi de ea în aventura aceasta, se hotărî să cedeze, în ciuda protestelor violente ale prietenilor ei. Aceştia încercară zadarnic să-i împiedice cu forţa plecarea. La chemarea lui Tchoumouki, o duzină de negri năvăliră în galerie şi-i reduseră la neputinţă pe cei cinci prizonieri, până când Jane Buxton dispăru.

Ea se întoarse abia pe la opt seara, după o absenţă de trei ore nesfârşite, în timpul cărora tovarăşii ei, şi mai ales bietul Saint-Berain, care plângea cu hohote, fură chinuiţi de cele mai cumplite nelinişti.

— Ce s-a întâmplat? întrebară ei într-un glas, când o zăriră.

— Ce să se întâmple? Totul a trecut cu bine – răspunse tânăra fată, tremurând încă.

— La urma urmei, ce vroia de la dumneata?

— Nimic, sau mai degrabă vroia să mă vadă, atâta doar. Când am sosit, el începuse să bea, după cum se pare că obişnuieşte, şi era pe jumătate beat. M-a silit să mă aşez, şi a început să-mi facă complimente, în felul lui. Mi-a spus că îi plac, că i-ar place să aibă o nevastă ca mine, şi-a lăudat puterea şi bogăţiile, imense, după câte spune, şi de care mă voi bucura ca şi el când îi voi fi soţie. L-am ascultat liniştită, şi m-am mărginit să-i răspund că ne-a acordat pentru gândire o lună, din care abia a trecut o săptămână. Oricât vi s-ar părea de curios, el nu s-a înfuriat. Într-adevăr, cred că am oarecare influenţă asupra dementului acestuia. M-a asigurat că va lăsa să treacă o lună până să ia vreo hotărâre, dar cu condiţia să-mi petrec cu el toate după-amiezele.

— Va trebui deci să te mai reîntorci acolo, fetiţa mea! exclamă Saint-Berain deznădăjduit.

— E neapărat necesar – răspunse Jane Buxton – dar judecând după cele petrecute în prima zi, nu cred că mă paşte vreo primejdie. Înainte de şapte, era complet beat, şi rolul meu a constat doar din a-i umple pipa şi paharul, până când bruta a început să sforăie, lucru de care eu am profitat ca să vin la voi.

Începând din ziua aceea, Jane Buxton trebui, într-adevăr, să se ducă să-l vadă zilnic, pe la orele trei, pe Harry Killer, lângă care rămânea până la opt. După câte povestea ea, pactul continua să fie îndeplinit în mod paşnic. Toate după-amiezele se petreceau la fel. Când sosea, Jane îl găsea pe despot cu Consilierii săi; Harry Killer le împărţea ordine care, altminteri, vădeau o inteligenţă neobişnuită. Nimic n-ar fi părut misterios în ordinele acestea legate de administrarea oraşului sau de lucrările agricole, dacă Harry Killer nu s-ar fi aplecat, din când în când, la urechea vreunui Consilier, ca să-i spună vreun secret a cărui natură Jane n-o cunoştea.

Consiliul dura cu regularitate până la ora patru, apoi toţi ceilalţi se retrăgeau iar Jane Buxton rămânea cu Harry Killer. Dar acesta nu întârzia să o lase şi el singură. Într-adevăr, în fiecare zi, precis la ora patru şi jumătate, Harry Killer dispărea printr-o mică uşă a cărei cheie n-o lăsa din mâini. Unde se ducea? Jane n-avea nici cea mai mică idee.

În primele trei zile, ea aşteptase reîntoarcerea lui Harry Killer, şi, la câteva clipe după plecarea lui, auzise vag nişte zgomote stranii, semănând a gemete depărtate, scoase de un om supus la tortură. Vaietele acestea durau cam un sfert de ceas, apoi încetau şi, după o lipsă de-o jumătate de ceas, Harry Killer, deschizând uşa prin care ieşise, revenea foarte bine dispus. După ce Jane îi umplea pipele şi-i turna în pahar, el se punea pe băut până se îmbăta de tot.

Timp de trei zile, Jane Buxton aşteptase deci reîntoarcerea lui Harry Killer în odaia în care acesta o lăsa; curând însă, nemaiputând suporta să audă vaietele depărtate, semne vădite ale unei suferinţe pe care îi era cu neputinţă s-o aline, Jane luase obiceiul să circule, în jumătatea de oră de singurătate, prin Palatul al cărui personal, Consilieri, servitori negri şi Merry Fellows, începuseră să o cunoască, ba chiar îi arătau un oarecare respect.

În fiecare seară, exista un moment în care beţia îl lăsa pe Harry Killer cu totul în mâinile ei. Atunci i-ar fi fost uşor să-l ucidă pe tiranul acesta alcoolic, lovindu-l cu pumnalul care constituia singura moştenire rămasă de la nefericitul ei frate. Şi totuşi, n-o făcuse. În afara silei fireşti pe care o resimţea la gândul că ar putea lovi un om lipsit de apărare, oricât de ticălos ar fi fost el, la ce i-ar fi folosit crima aceasta? Dacă murea Harry Killer, tot rămânea întreaga bandă de tâlhari pe care el îi numea Consilieri, tot rămâneau negrii cu mutre de fiară din Garda Neagră, şi toată gloata interlopă care forma populaţia Blacklandului. Situaţia prizonierilor ar fi fost, nu uşurată, ci, dimpotrivă, înrăutăţită prin moartea, poate, a singurului om din oraş care, în orele lui de luciditate, dovedise o inteligenţă reală şi fusese capabil să înţeleagă avantajele unei indulgenţe relative. Întrebaţi în privinţa aceasta, tovarăşii Janei Buxton căzuseră de acord cu ea. Nu, Harry Killer nu trebuia cu nici un preţ lovit.

Dar un alt plan era mai bun poate. Fiindcă Jane se bucura de încrederea tiranului, ar fi fost oare imposibil să se profite de lucrul acesta ca ei să-l ia prizonier? În clipa aceea, ostatecii ar fi avut şi ei, la rândul lor, un ostatec, şi ar fi putut trata cu putere egală.

Din nefericire, planul acesta se lovea de mari greutăţi. Cum să pună mâna pe Harry Killer, în ciuda personalului care circula prin Palat şi a oamenilor care făceau de gardă la uşa lor? Şi chiar dacă această primă piedică ar fi fost învinsă, nu se putea întâmpla oare ca populaţia Blackland-ului să fie, de fapt, fericită că scapă de el şi să nu vrea nici un fel de negocieri pentru eliberarea despotului? În sfârşit, chiar dacă această ultimă presupunere, nu s-ar fi realizat, şi dacă până la urmă s-ar fi ajuns la un tratat de pace, prin ce mijloace i s-ar fi putut asigura ducerea la îndeplinire? Atâtea probleme, a căror rezolvare era grozav de anevoioasă…

În afara planului de răpire, Jane Buxton îşi făurea personal un altul, pe care nu-l mărturisise încă prietenilor ei. Curiozitatea şi mila îi erau stârnite din plin – una de absenţele regulate ale lui Harry Killer, cealaltă de vaietele depărtate pe care le auzea totdeauna la ora aceea a zilei. Seara, când Harry Killer, beat mort, nu mai ştia pe ce lume se află, ea se simţise, de câteva ori, ispitită să-i fure cheia de la uşa prin care el dispărea în fiecare după-amiază, şi să se ducă să vadă ce se află în dosul ei. Totuşi, până acum nu avusese destul curaj şi se împotrivise unei ispite a cărei satisfacere putea avea urmări grave.

Cinci zile se scurseră astfel, şi sosi ziua de 8 aprilie.

În ziua aceea, puţin după orele nouă seara, prizonierii, printre care şi Malik, adunaţi pe platforma bastionului, o ascultau pe Jane Buxton povestind peripeţiile unei zile desfăşurată, de altfel, ca şi cele precedente. La etajul de sub ei, Tchoumouki îşi făcea ultimele îndatoriri, înainte de a pleca până a doua zi.

Nori grei, care, după cât se părea, aveau să se transforme curând în ploaie, făceau noaptea foarte întunecoasă, deşi luna nu se afla încă în ultimul pătrar. Pe platformă, unde nu ajungeau luminile de pe celălalt mal al lui Red River, era întuneric beznă.

Deodată, ceva căzu pe dale şi făcu un zgomot sec, lovindu-le. Miraţi, prizonierii îşi întrerupseră imediat discuţia. De unde venea şi ce putea fi obiectul acela pe care ochii lor nici nu-l desluşeau măcar?

Amedee Florence fu primul care îşi recapătă sângele rece. În câteva secunde, el descoperi misteriosul proiectil. Era o piatră destul de mare, legată cu o sfoară care, la celălalt capăt, trecând pe deasupra parapetului, trebuia să fie cufundat în Red River.

Ce puteau să însemne toate acestea? Era vorba de o cursă întinsă cu cine ştie ce scop sau prizonierii aveau în Blackland un prieten necunoscut, care le trimitea astfel un mesaj? Ca să afle, n-aveau decât să tragă sfoara la al cărui capăt, în acest caz, trebuie să fie legat un bilet. Fără să mai stea pe gânduri, Amedee Florence începu să tragă sus sfoara, dar trebui să se lase ajutat de doctorul Châtonnay. Sfoara, prea subţire, îi aluneca printre degete, din cauza greutăţii pe care o suporta. Nu putea deci să fie vorba de un simplu bilet.

Curând, cei doi avură în mâini capătul, de care era legată o funie mult mai groasă. Aşa cum făcuseră cu sfoara, ei traseră sus şi funia. După ce ridicară destul de uşor vreo treizeci sau treizeci şi cinci de metri, se ivi o rezistenţă, nu fixă, cum ar fi fost în cazul când de funie ar fi legat un obiect dur, ci elastică, făcută parcă de un om care ar fi tras de capătul de jos. Timp de câteva clipe, cei de pe platformă se simţiră foarte încurcaţi. Ce trebuiau să facă?

— Să legăm funia, propuse Amedee Florence. O să ne dăm seama dacă asta vrea cel ce ne-o trimite.

Si aşa făcură.

Curând, funia se întinse. Fără doar şi poate, cineva se căţăra pe ea, cineva pe care prizonierii, aplecaţi peste parapet, se căzniră să-l zărească. Şi, într-adevăr, curând, desluşiră o formă omenească suind rapid de-a lungul zidului.

Vizitatorul necunoscut îşi termină ascensiunea. O clipă mai târziu, el sărea peste parapet şi cădea în mijlocul prizonierilor uluiţi.

— Tongane! … exclamară ei, cu voci înăbuşite.