III.UN TIRAN

(Carnetul de note al lui Amedee Florence)

26 martie.

— Iată-mă deci la închisoare. După ce am jucat rolul lui Mazepa, îl voi juca pe al lui Silvio Pellico.

După cum am notat pe fiţuicile acestea, am fost încarceraţi alaltăieri, puţin înainte de amiază. În ceea ce mă priveşte, m-au înşfăcat trei harapi care m-au silit, fără pic de blândeţe, să urc o scară, apoi să străbat un coridor întunecos, până într-o galerie lungă, în care dau celulele noastre. La ambele capete ale galeriei acesteia uşor de supravegheat sunt puse sentinele. N-aş prea crede că am putea evada pe acolo.

Sunt vârât într-o încăpere luminată printr-un geam dublat cu zăbrele de fier şi aflat la patru metri deasupra capului. Uşa e închisă cu un zăvor triplu. Rămân singur, cu gândurile mele care nu sunt de loc roze.

Celula e mare şi bine aerisită. În ea se află o masă cu cele necesare pentru scris, un scaun, un pat care pare curat, şi câteva obiecte de toaletă. În tavan e fixat un bec electric, în definitiv, „aşternutul umed” al temniţei e destul de confortabil, şi aş socoti odaia aceasta de student destul de satisfăcătoare, dacă aş fi liber.

Mă aşez, aprind o ţigară şi aştept – ce? evenimentele, cugetând totodată la plăcerile călătoriilor.

Peste două ore sunt smuls din meditaţiile mele de zgomotul uşii care se deschide. Zăvoarele scrâşnesc, broasca scârţâie, uşa se întredeschide şi-l zăresc… Fac prinsoare că nu ghiciţi. Îl zăresc pe Tchoumouki, cel dispărut din ziua când, pentru a treia oară, am auzit misteriosul huruit a cărui cauză acum o ştiu. Şi e destul de obraznic! Mai îndrăzneşte să-mi apară în faţă, după ce s-a purtat aşa cu articolele mele!

Tchoumouki se aşteaptă, de altfel, la o întâlnire nu prea călduroasă. Înainte de a intra în celula mea, aruncă o privire înăuntru şi cercetează terenul prudent. Bine face.

— Ah! iată-te, triplă puşlama! spun eu, repezindu-mă spre el cu intenţia să-i dau lecţia meritată.

Dar mă lovesc de uşa pe care hoţomanul a închis-o cât ai clipi. La urma urmei, cu atât mai bine. Chiar dacă mi-ar fi oferit plăcerea de-ai lungi urechile, n-aş fi făcut decât să-mi complic şi mai mult situaţia, care şi aşa nu prea e plăcută.

Mi-o fi ghicit Tchoumouki gândurile paşnice? S-ar putea crede asta, căci uşa se deschide un pic, pentru a doua oară, şi face loc ciufului său creţ, de pungaş. O, acum n-are decât să intre. Mi-am reluat locul… şi calmul. Deci, repet, dar fără nici o ameninţare în glas.

— Ah, iată-te, triplă puşlama! Ce cauţi aici?

— Eu este servitor, răspunde Tchoumouki, privind pe furiş. Şi deschide larg uşa.

În culoar, mai sunt doi negri, care aduc de-ale gurii. Tchoumouki pune mâncarea pe masă. La vederea ei, mi se umple gura de apă şi-mi dau seama că mor de foame. Asta nu-i de mirare; sunt nemâncat şi trebuie să fie cel puţin ora două după-amiază.

Lăsând încolo toate grijile, onorez masa, servită respectuos de Tchoumouki, căruia îi pun întrebări şi care nu se lasă de loc rugat să-mi răspundă la ele. După spusele lui, sunt oaspete – cu totul involuntar – al unui puternic rege, Majestatea Sa Harry Killer (mârşav nume, fie vorba între noi) şi am fost adus într-un oraş extraordinar, unde „e mult case mari” şi „mult lucru tubab”, adică oraşul e plin cu invenţii europene. Nu mi-e greu să-l cred, după experienţa uimitoarelor maşini zburătoare, de care sunt încă buimăcit.

Îmi continui ancheta. Nu cumva sus-numitul rege l-a trimis pe el, pe Tchoumouki, în calea domnişoarei Mornas, cu intenţia ca ea să-l ia ca ghid, aşa cum iei, vrând-nevrând, cartea de joc „obligatorie” din mâna unui scamator? Tchoumouki îmi spune că nu, şi că el s-a angajat fără nici un gând ascuns. Ba chiar susţine că angajarea lui mai e încă valabilă, şi că se consideră în serviciul domnişoarei Mornas şi a lui Saint-Berain tot timpul cât aceştia vor rămâne în Africa. Îşi bate cumva joc de mine? Îl privesc. Nu. Vorbeşte serios, ceea ce, de altfel, e mult mai comic.

El pretinde că a fost îndemnat de Morilire şi că acesta era într-adevăr în solda monarhului ai cărui prizonieri suntem. Morilire nu numai că l-a acoperit cu aur, dar i-ar fi şi descris, se pare, în cele mai ditirambice cuvinte, puterea şi măriminia lui Harry Killer pe care, altminteri, Tchoumouki nu l-a văzut niciodată, şi i-ar fi promis o viaţă bogată şi uşoară. Iată motivele pentru care Tchoumouki ar fi trecut la inamic.

Când îl întreb dacă ştie ce a devenit fostul său camarad Tongane, figura lui josnică ia o expresie feroce, şi, trecându-şi palma peste gâtlej, Tchoumouki face:

— Hârşt!

Presupunerile mele erau, deci, exacte. Bietul Tongane e într-adevăr mort.

— Tchoumouki îşi cotinuă mărturisirile. Huruitul auzit în ziua dispariţiei lui era făcut de o maşină zburătoare care îl aducea pe locotenentul Lacour, sau mai degrabă pe căpitanul Eclwards Rufus, ai cărui oameni veniseră pe jos în întâmpinarea noastră, sub comanda celor doi subofiţeri, jefuind, ca să se distreze, satele întâlnite în cale. Patinele maşinii zburătoare săpaseră în savană, la aterizaj, urmele observate a doua zi, pe când mă plimbam cu Tongane. Aşa se explică aspectul zdrenţăros al soldaţilor şi eleganţa impecabilă o ofiţerului, aşa se explică groaza negrului rănit de un glonte explozibil când îl recunoscuse pe unul dintre jefuitorii satului său, şi nepăsarea lui faţă de falsul locotenent, pe care nu-l mai văzuse până atunci. Cât despre Tchoumouki, el a fost adus de aceeaşi maşină la locul ei de baştină, adică aici…

Tchoumouki rosteşte un nume pe care îl stâlceşte cumplit. După multă caznă, pricep, în sfârşit, că are intenţia să spună „Blackland”, cuvânt englez, compus, care, în traducere literală, înseamnă Ţara Neagră. Numele mi se pare admisibil. Ne-am afla, deci, în Blackland, oraş minunat, după spusele lui Tchoumouki, deşi cu totul necunoscut de cei mai pricepuţi geografi.

Pe când negrul îmi dă informaţiile acestea, eu meditez. Dacă a trădat din interes, de ce nu l-ar îndemna interesul să-şi trădeze şi noii stăpâni? Şi-i fac imediat propuneri în acest sens, vorbindu-i despre o mare sumă de bani, suficientă să-şi petreacă întrega viaţă într-o plăcută trândăvie. Puşlamaua pare că găseşte propunerea cât se poate de firească, dar clatină din cap ca unul care nu vede cum ar putea câştiga lozul cel mare.

— Nu poate plecat, spuse el. Aici, mult soldat, mult „lucru tubab”, mult zid mare.

Şi adaugă că în jurul oraşului se întinde pustiul, peste care ne-ar fi imposibil să trecem. Aşa e, pe cât mi-am putut da seama în timpul traversării aeriene. Suntem oare condamnaţi să rămânem aici până la sfârşitul zilelor noastre?

După ce termin masa, Tchoumouki se retrage, iar eu îmi petrec restul zilei în singurătate.

Seara, el îmi serveşte cina (gătită în general destul de bine), apoi, când ceasul meu arată nouă ore şi câteva minute, becul electric se stinge brusc. Mă culc, dibuindu-mi aşternutul.

După o noapte excelentă, aşa cum am mai spus, mă scol, în ziua de 25 martie, şi redactez notele cu data aceasta, în care sunt povestite peripeţiile răpirii şi călătoriei noastre aeriene. Ziua se scurge liniştită. Nu văd pe nimeni, în afară de Tchoumouki care îmi serveşte regulat masa. Seara, învăţat de experienţă, mă culc mai devreme. Am de ce să mă felicit. La aceeaşi oră ca şi în ajun, lumina electrică se stinge. Vădit lucru, aşa e regula aici.

A doua noapte excelentă, şi iată-mă din nou, în dimineaţa aceasta, 26 martie, proaspăt şi voios, dar vai! tot prizonier. E o situaţie absurdă căci, în definitiv, ce vor cu noi? Când am să pot vedea măcar un om care să poată fi întrebat?

Aceeaşi zi, seara.

— Dorinţele rni-au fost împlinite. L-am văzut pe Majestatea Sa Harry Killer şi situaţia noastră a suferit schimbări importante după întrevederea aceasta, în urma căreia sunt încă emoţionat şi tremur tot.

Să fi fost cam trei după-masă, când uşa s-a deschis. De data aceasta în dosul ei nu se mai afla Tchoumouki, ci o altă veche cunoştinţă de-a noastră, Morilire, ca să-i spun pe nume. Morilire e însoţit de vreo douăzeci de negri pe care s-ar părea că îi comandă. În mijlocul lor îmi zăresc prietenii, cu miss Buxton-Mornas printre ei, dar fără Saint-Berain, care încă nu se poate mişca, după câte îmi spune tânăra lui mătuşă. Mă alătur lor, gândind că ne-a sosit ceasul de pe urmă şi că vom fi aduşi la locul de execuţie.

Dar nu se întâmplă aşa. Suntem conduşi printr-o serie de coridoare, şi ajungem, în sfârşit, într-o vastă încăpere, în care noi intrăm pe când escorta rămâne în prag.

Încăperea e mobilată numai cu un jilţ din fibre de palmier şi cu o masă pe care se află un pahar şi o sticlă golită pe jumătate şi emanând un miros de alcool. Jilţul se afla în dosul mesei, iar pe el stă un bărbat. Ochii ni se îndreaptă spre bărbatul acesta. Şi merită s-o facă.

Majestatea Sa Harry Killer trebuie că are vreo patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, deşi, după anumite semne, ar părea mai în vârstă. Pe cât ne putem da seama, e înalt, şi umerii lui puternici, palmele lui mari, braţele groase şi muşchiuloase arată o forţă puţin obişnuită, ca să nu zic herculeană.

Dar mai ales capul lui îmi reţine atenţia. Faţa îi e spânatecă, trăsăturile ei arată un caracter complex, dur şi josnic totodată. Un păr neîngrijit şi cărunt i-o încununează, ca o adevărată coamă care pare certată de-o veşnicie cu pieptănul. Fruntea lui pleşuvă îi e înaltă şi arată inteligenţă, dar fălcile puternice, bărbia grea şi pătrată dovedesc înclinarea spre patimi grosolane şi violente. Obrajii foarte bronzaţi, cu pomeţii ieşiţi în afară, sunt pe alocuri scobiţi, apoi atârnă moi, şi sunt presăraţi cu o sumedenie de coşuri care parcă sângerează de roşii ce sunt. Gura îi e cărnoasă, buza de jos îi atârnă puţin, descoperindu-i nişte dinţi tari şi sănătoşi, dar galbeni şi neîngrijiţi. Ochii, adânc înfundaţi în orbitele acoperite de sprâncene stufoase, au o strălucire neobişnuită, ba chiar, uneori, imposibil de privit.

Personajul, nici vorbă, nu-i de loc un om obişnuit. Cu siguranţă că are toate poftele, toate viciile, toate îndrăznelile. Hidos, e drept, dar demn de temut.

Majestatea Sa e îmbrăcat într-un fel de costum de vânătoare, din pânză gri, cu pantaloni scurţi, jambiere şi tunică, toate murdare şi pline de pete. Pe masă, şi-a pus pălăria largă, de fetru; lângă pălărie i se odihneşte mâna dreaptă prinsă de-un tremur neîntrerupt.

Cu coada ochiului, doctorul Châtonnay îmi arată mâna aceasta tremurătoare. Înţeleg ce vrea să-mi spună: avem în faţă un alcoolic, dacă nu chiar un beţiv înrăit.

Individul ne priveşte multă vreme în tăcere. Ochii îi trec de la unul la altul şi ne cercetează pe rând. Aşteptăm răbdători să-i vină chef să ne vorbească.

— Sunteţi şase, după cât mi s-a spus – rosteşte el în sfârşit, vorbind franţuzeşte, cu un puternic accent englezesc şi cu o voce gravă dar răguşită. Nu văd aici decât cinci. De ce?

— Unul din noi e bolnav de pe urma suferinţelor pe care l-au silit să le îndure oamenii dumneavoastră – răspunde domnul Barsac.

O nouă clipă de tăcere, apoi interlocutorul nostru îşi umflă pieptul şi întreabă brusc:

— Ce căutaţi la mine?

Întrebarea e atât de neaşteptată încât ne vine să râdem, cu toată gravitatea situaţiei. Nu zău! Parcă ar fi vina noastră că ne aflăm la el!

Majestatea Sa continuă, cu o expresie ameninţătoare:

— Cu siguranţă că aţi venit să spionaţi!

— Vă rog, domnule… – începu domnul Barsac.

Dar celălalt îl întrerupe. Prins de-o furie subită, loveşte cu pumnul în masă şi spune cu glas tunător:

— Mi se spune Stăpân.

Şi-atunci, domnul Barsac devine superb. Orator oricând şi oriunde, el îşi îndreptă spinarea, îşi pune mâna stângă pe inimă, şi, măturând spaţiul cu un gest larg al mâinii drepte, declară măreţ:

— Din anul o mie şapte sute optzeci şi nouă, francezii nu mai au stăpân, domnule!

Sunt de acord că oriunde altundeva, cuvintele cam „pompiereşti” ale domnului Barsac ar stârni râsul; dar în situaţia noastră, în faţa fiarei acesteia, cuvintele lui au multă nobleţe, vă jur. Ele înseamnă că noi nu vom accepta niciodată să ne umilim înaintea acestui aventurier alcoolic. Îl aprobăm toţi pe domnul Barsac, până şi domnul Poncin care exclamă, în culmea entuziasmului:

— A-i lua omului independenţa, înseamnă a-i răpi libertatea!

Bietul domn Poncin! Totuşi, intenţia lui e bună.

La auzul frazei acesteia absolut indiscutabilă, Harry Killer ridică din umeri, apoi reîncepe să ne examineze pe rând, ca şi cum nu ne-ar mai fi văzut până acum. Ochii lui trec de la unul la altul, cu o repeziciune extraordinară. Şi se opresc în sfârşit la domnul Barsac, străpungându-l cu privirea lor cea mai cumplită. Domnul Barsac nu se clinteşte. Felicitările mele. Copilul acesta al Midi-ului nu e înzestrat numai cu limbuţie. Are şi curaj, şi demnitate. Şeful misiunii creşte cu paşi de gigant în stima mea.

Harry Killer izbuteşte să se stăpânească, ceea ce trebuie că nu i se întâmplă prea des, şi întreabă brusc, cu un calm la fel de neaşteptat ca şi mânia lui de mai adineauri.

— Englezeşte vorbiţi?

— Da – răspunde domnul Barsac.

— Şi ceilalţi?

— Şi ei.

— Bine – aprobă Harry Killer, care cu acelaşi glas de beţivan repetă în englezeşte:

— Ce căutaţi la mine? Răspunsul e uşor de dat.

— Noi trebuie să vă punem întrebarea aceasta spuse domnul Barsac – şi să vă mai întrebăm cu ce drept ne reţineţi aici cu forţa?

— Cu dreptul pe care mi-l iau – i-o reteză Harry Killer, revenit dintr-un salt la culmea violenţei. Cât voi trăi, nimeni n-o să se apropie de imperiul meu.

Imperiul lui? Nu înţeleg.

Harry Killer s-a ridicat în picioare. Adresându-i-se mai ales domnului Barsac, a cărui atitudine continuă să fie foarte curajoasă, el vorbeşte furios, lovind în masă cu pumnul său enorm:

— Da, da, ştiu că compatrioţii voştri se află la Tombouctou şi că înaintează neîncetat în josul Nigerului. Dar să se oprească odată, că de nu! … Şi iată că acum îndrăznesc să trimită spioni pe uscat, până la fluviul… Am să-i fac praf pe spionii voştri, aşa cum fac praf paharul ăsta…

Şi, legându-şi gestul de cuvânt, Harry Killer sparge într-adevăr paharul, care se împrăştie pe jos în mii de fărâme.

— Un pahar! zbiară el apoi, întorcându-se spre uşă. Prins de-o furie de necrezut, literalmente turbat, căci un fir de spumă i s-a ivit la colţurile gurii crispate, îţi face rău să-l priveşti în momentul acesta. Falca de jos scoasă în afară îi dă un aer de bestie, faţa i-a devenit cărămizie, ochii îi sunt injectaţi de sânge.

Un om din Garda Neagră se grăbeşte să-i îndeplinească porunca. Fără să se uite la el, turbatul, rezemându-se de masa pe care mâinile lui o frământă într-una, se apleacă din nou spre netulburatul domn Barsac, şi-i strigă, ochi în ochi:

— Nu v-am prevenit oare? … Povestea cu dung-kono, inventată la porunca mea, v-a dat un prim avertisment. Eu vi l-am pus în cale pe ghicitor, deci e vina voastră că prezicerile i s-au împlinit. Eu v-am făcut rost de călăuză, de sclavul meu Morilire, care, la Sikasso, a încercat pentru ultima oară să vă oprească. Dar totul a fost zadarnic. Degeaba v-am luat escorta, degeaba v-am înfometat, voi v-aţi încăpăţânat să mergeţi spre Niger… Ei bine, aţi ajuns la Niger, ba chiar l-aţi trecut, şi ştiţi tot ce voiaţi să ştiţi… Şi ce-aţi făcut cu asta? … Cum o să faceţi ca să le povestiţi tot ce-aţi văzut celor ce vă plătesc?

Pradă unei agitaţii nestăpânite, Harry Killer se plimbă acum cu paşi mari. Pentru mine nu mai încape îndoială: e nebun. Deodată, se opreşte, cu mintea fulgerată de o idee subită.

— De fapt – îl întreabă el cu un glas surprinzător pe domnul Barsac – adevărata voastră ţintă nu era Saye?

— Ba da, răspunde domnul Barsac.

— În acest caz, de ce aţi luat cu totul altă direcţie? Ce căutaţi la Kubo?

Harry Killer îşi însoţeşte ultimele cuvinte cu o privire străpungătoare, pe când noi ne uităm unul la altul, stânjeniţi. Întrebarea ne încurcă, într-adevăr, căci ne-am înţeles să nu rostim numele domnişoarei Buxton. Din fericire, domnul Barsac găseşte un răspuns potrivit:

— Părăsiţi de escortă, ne îndreptam spre Tombouctou – spune el.

— De ce nu spre Sikasso? Era mult mai aproape.

— Am socotit că ar fi mai bine să mergem la Tombouctou.

— Hm! face Harry Killer, cu un aer nehotărât. Apoi, după o clipă, continuă: Deci nu aveaţi intenţia să mergeţi spre est, până la Niger?

— Nu – afirmă domnul Barsac.

— Dacă aş fi putut ghici asta – ne spune Harry Killer – n-aţi fi fost astăzi aici.

Frumoasă farsă! … Ca şi cum s-ar fi ostenit să ne întrebe! …

Profit de noua tăcere care urmează după afirmaţia absurdă a lui Harry Killer, ca să iau cuvântul la rândul meu. Eu, unul, sunt un om cât se poate de logic. Tot ce nu-i logic mă supără; îmi face impresia unui dulap în care lucrurile sunt puse de-a valma. Iar în toată povestea aceasta există ceva care mă sâcâie. Intervin deci, şi spun extrem de politicos:

— Scuzaţi-mă, stimate domn, dar aş fi curios să ştiu de ce v-aţi dat osteneala să ne aduceţi aici, în loc să ne ucideţi pur şi simplu. Căpitanului dumneavoastră Edward Rufus şi oamenilor săi le-ar fi fost uşor să o facă, fiindcă noi nu bănuiam nimic, şi ar fi fost cea mai bună cale să vă descotorosiţi de noi.

Harry Killer şi-a încruntat sprâncenele şi mă priveşte cu dispreţ. Cine e pigmeul care cutează să-i vorbească? Totuşi, binevoieşte să-mi răspundă:

— Ca să evit ancheta autorităţilor franceze, pe care uciderea unei misiuni ar fi provocat-o neapărat.

În parte, sunt satisfăcut. Dar nu de tot. Şi spun:

— Mi se pare că şi dispariţia noastră va avea acelaşi rezultat.

— Fireşte – recunoaşte Harry Killer, care, pentru moment, dă dovadă de multă logică. De aceea aş fi preferat să vă văd renunţând la călătoria asta. Numai încăpăţânarea voastră m-a silit să vă aduc aici.

Adversarul îmi întinde o mână de ajutor. Trebuie să mă grăbesc s-o apuc.

— Totul se mai poate aranja – spun eu. Acum, când ştiţi că n-avem de loc intenţia să mergem până la Niger, n-aveţi decât să ne duceţi înapoi de unde ne-aţi luat, şi cu asta, basta…

— Ca să mergeţi apoi să povestiţi peste tot ce aţi aflat? Ca să daţi la iveală existenţa acestui oraş, necunoscut de nimeni pe lume? mă întrerupe violent Harry Killer. Nu, acum e prea târziu. Cine intră în Blackland, nu mai iese niciodată din el.

N-are decât să zbiere cât o vrea. Încep să mă obişnuiesc cu furiile lui. Deci nu mă tulbur de loc, şi stărui:

— Atunci, ancheta va avea loc?

— Probabil – răspunde Harry Killer, al cărui ac barometric a şi revenit la frumos-fix; dar poziţia mea va fi mai bună. Dacă voi fi descoperit, şi dacă va trebui în sfârşit să lupt, voi avea măcar ceva care mi-ar lipsi dacă aţi fi morţi.

— Ce anume?

— Ostateci.

E tare suveranul acesta atotputernic. Are perfectă dreptate. Dar şi eu am avut dreptate să-i iau interviul, căci din răspunsurile lui reiese că n-are de gând să ne trimită pe lumea cealaltă. Şi asta e totdeauna plăcut de aflat.

Harry Killer şi-a reluat locul, în dosul mesei, pe jilţ. E un individ care te zăpăceşte. Iată-l acum, perfect calm şi stăpân pe sine.

— Să precizăm situaţia, spune el cu un ton glacial, care pentru noi e o noutate. Vă aflaţi la Blackland, şi niciunul dintre voi n-o să mai iasă de aici. Cât despre traiul vostru, o să fie după cum vi-l veţi face voi înşivă. Eu n-am de dat socoteală nimănui. Pot să vă ţin mai departe la închisoare, sau să vă ucid, dacă am chef, după cum pot să vă las libertatea de care mă bucur eu însumi în limitele imperiului meu.

Iar „imperiu”! Să mori de râs, nu alta! …

— Asta depinde de voi – continuă Harry Killer, adresându-se mai ales domnului Barsac, pe care fără îndoială că îl socoteşte şeful nostru. Pentru mine, o să fiţi sau ostateci sau…

Harry Killer face o pauză. Domnul Barsac îl priveşte cu o uimire pe care i-o înţeleg. Ce am mai putea fi?

— Sau colaboratori – încheie Harry Killer, rece.

A spune că propunerea lui Harry Killer ne miră, ar fi prea puţin. Suntem cu adevărat „încremeniţi”. Totuşi, el continuă, cu aceeaşi răceală:

— Să nu vă închipuiţi că mă înşel în privinţa înaintării progresive a trupelor franceze. Dacă, până una alta, existenţa mea e încă ignorată, într-o bună zi va fi neapărat cunoscută, în ziua aceea, va trebui sau să mă bat, sau să negociez. Să nu credeţi că mă tem de luptă. Sunt în stare să mă apăr. Dar războiul nu e unica soluţie posibilă. Colonizarea buclei Nigerului va fi suficientă ca să dea, ani de-a rândul, destulă bătaie de cap Franţei. Ce interes ar avea ea să încerce riscul unei înfrângeri doar ca să înainteze, în ciuda voinţei mele, spre est, peste un ocean de nisip pe care eu sunt pe cale de a-l transforma în câmpii fertile? Nişte negocieri bine conduse s-ar, putea deci încheia printr-o alianţă…

Tare încrezut mai e tipul! Respiră orgoliu prin toţi porii! Nu zău, cine şi-ar putea închipui Republica Franceză aliindu-se cu un asemenea despoţel bubos?

— Cu dumneavoastră! exclamă uimit domnul Barsac, exprimând gândul tuturor.

Atât e de-ajuns ca să dezlănţuie furtuna. De fapt, calmul dura cam de mult. Începuse să devină monoton.

— Poate că nu mă găsiţi demn de un asemenea lucru! zbiară Harry Killer, cu ochii scăpărând de furie, lovind din nou masa care n-are nici o vină. Sau trageţi cumva nădejde să-mi scăpaţi? … Încă nu-mi cunoaşteţi puterea… Apoi se ridică, şi încheie cu un glas în care bubuie mânia: O s-o cunoaşteţi curând!

La chemarea lui, câţiva oameni din Gărzile Negre au intrat. Suntem înhăţaţi, împinşi. Urcăm scări nesfârşite, apoi suntem siliţi să străbatem în pas alergător o terasă vastă, după care vin alte scări. Ieşim în sfârşit pe platforma unui turn, unde Harry Killer ne ajunge curând din urmă.

Omul acesta e schimbător ca valurile mării. Cu el nu există jumătăţi de măsură. Trece brusc de la o furie nebună la un calm glacial, şi invers. Pentru moment, n-a mai păstrat nici urmă din ultima lui furie.

— Vă aflaţi la patruzeci de metri înălţime, ne spune el cu tonul unui ghid care explică o privelişte. Orizontul e, deci, cam la douăzeci şi trei de kilometri de aici. Puteţi constata, totuşi, că, oricât de departe vi s-ar duce privirea, pustiul care ne înconjoară a făcut loc unei câmpii fertile. Imperiul pe care îl conduc ar avea, deci, minimum peste o mie şase sute de kilometri pătraţi. În realitate, are trei mii. Aceasta e opera înfăptuită în zece ani.

Harry Killer se întrerupe o clipă. Când s-a bucurat îndeajuns în orgoliul său, la urma urmelor îndreptăţit de data aceasta, continuă:

— Dacă cineva ar încerca să pătrundă sau să iasă din întinderea aceasta de trei mii de kilometri pătraţi, aş fi imediat anunţat printr-un triplu şir de posturi instalate în plin pustiu şi legate prin telefon de palatul meu…

Iată deci explicaţia oazelor şi a stâlpilor telegrafici pe care i-am văzut alaltăieri dimineaţa. Dar să-l ascultăm pe Harry Killer, care, arătându-ne un foişor de sticlă, asemănător cu al unui far, deşi cu mult mai mare, înălţat în mijlocul platformei, continuă pe acelaşi ton:

— Chiar de n-ar fi aşa, şi tot n-ar putea nimeni să treacă, fără voia mea, peste zona de protecţie, lată de-un kilometru şi situată la cinci kilometri de zidurile Blacklandului, pe care razele unor puternice proiectoare o străbat în timpul nopţii. Datorită dispoziţiei sale optice, instrumentul acesta, care a primit numele de cycloscop, redă pe verticală fâşia circulară de teren ale cărei puncte, mărite enorm, paznicul, aflat în centrul aparatului, le are continuu sub ochi, din toate părţile. Intraţi în cycloscop, vă dau voie, şi priviţi cu ochii voştri.

Curiozitatea fiindu-ne puternic stârnită, profităm de îngăduinţa lui Harry Killer şi pătrundem în foişor printr-o uşă formată dintr-o lentilă uriaşă prinsă în balamale. De cum ne aflăm închişi înăuntru, lumea exterioară îşi schimbă înfăţişarea în ochii noştri. Oriîncotro ne-am îndrepta privirile, zărim la început numai un zid vertical, împărţit printr-o reţea de dungi negre în nenumărate pătrăţele distincte. Zidul acesta, a cărui bază e despărţită de noi printr-o prăpastie de bezne, şi al cărui creştet ni se pare că ajunge până la o înălţime uluitoare, pare făcut dintr-un fel de lumină lăptoasă. Totuşi, constatăm imediat că zidul nu are o culoare uniformă şi că, dimpotrivă, culoarea lui e rezultanta unei infinităţi de pete în tonalităţi diferite şi cu forme destul de nesigure. O clipă de atenţie ne arată că petele acestea sunt, unele – arbori, altele – ogoare sau drumuri, altele – oameni care lucrează pământul, totul mărit îndeajuns ca să poată fi uşor recunoscut.

— Îi vedeţi pe negrii de colo? ne spune Harry Killer arătându-ne două pete separate printr-un mare interval. Să presupunem că le dă prin gând să fugă. N-ar dura prea mult.

Vorbind astfel, a ridicat un transmiţător telefonic.

— Cercul o sută unsprezece. Raza o mie cinci sute douăzeci şi opt, spune el. Apoi, luând un alt transmiţător, adaugă: Cercul patrusprezece. Raza şase mii patru sute doi. În sfârşit, întorcându-se spre noi, ne sfătuieşte: Uitaţi-vă bine.

După câteva clipe de aşteptare, în timpul cărora nu se petrece nimic deosebit, una din pete e acoperită pe neaşteptate de-un nor de fum. Când fumul s-a împrăştiat, pata a dispărut.

— Ce s-a întâmplat cu omul care lucra acolo? întreabă domnişoara Mornas, gâtuită de emoţie.

— E mort – răspunde rece Harry Killer.

— Mort! … exclamăm noi. L-aţi ucis fără nici un motiv pe nefericitul acela! …

— Liniştiţi-vă, nu-i decât un negru – ne explică Harry Killer cu o simplitate desăvârşită. Marfă lipsită de valoare. Când nu mai e, tot se găseşte din belşug. Ăsta a fost nimicit de o torpilă aeriană. Un fel de rachetă, care bate la douăzeci şi cinci de kilometri, şi a cărei rapiditate şi precizie aţi putut s-o apreciaţi.

Pe când îi ascultăm explicaţiile, pe cât ne îngăduie tulburarea pricinuită de-o cruzime atât de mârşavă, ceva a intrat în câmpul nostru vizual, s-a ridicat repede de-a lungul zidului lăptos, iar a doua pată a dispărut şi ea.

— Şi omul acesta? întreabă domnişoara Mornas, abia respirând. E mort şi el?

— Nu, răspunde Harry Killer, ăsta e viu. O să-l vedeţi într-o clipă.

Harry Killer iese, înconjurat de garda care ne împinge afară. Iată-ne din nou pe platforma turnului. Privim în jurul nostru şi, la oarecare distanţă, vedem gonind cu viteza unui meteor un aparat asemănător cu cele ce ne-au transportat aici. Şi desluşim un obiect care se balansează atârnat sub partea lui dinspre sol.

— Iată planorul, spune Harry Killer, care ne face să aflăm astfel numele maşinii zburătoare. În mai puţin de un minut veţi şti dacă e posibil să intri sau să ieşi de-aici fără voia mea.

Într-adevăr, planorul se apropie rapid. Creşte, văzând cu ochii. Şi, deodată, ne înfiorăm: obiectul care se balansează sub el e un negru, pe care un fel de cleşte gigantic îl ţine de mijlocul trupului.

Planorul se apropie şi mai mult… Trece pe deasupra turnului… Grozăvie! Cleştele s-a deschis, şi nefericitul negru s-a strivit căzând la picioarele noastre. Din capul făcut ţăndări, creierul i-a ţâşnit în toate părţile.

Suntem stropiţi de sânge.

Un strigăt de indignare se înalţă din piepturile noastre. Dar domnişoara Mornas nu se mulţumeşte numai să strige, ci şi acţionează. Cu ochii scânteietori, palidă, cu buzele vinete, ea îşi îmbrânceşte paznicii surprinşi şi se năpusteşte spre Harry Killer.

— Laşule! … Ucigaş ticălos! … îi strigă ea în obraz, încercând să strângă cu mânuţele ei mici gâtul banditului.

Acesta se desface uşor din strânsoare, iar noi tremurăm pentru soarta curajoasei noastre prietene. Vai! N-am putea s-o ajutăm cu nimic! Paznicii ne-au şi înşfăcat şi acum suntem pe jumătate trântiţi la pământ.

Din fericire, se pare că tiranul nu are, pentru moment cel puţin, intenţia s-o pedepsească pe curajoasa noastră prietenă, trasă acum înapoi de doi dintre oamenii lui. Dacă pe gură i s-a ivit o strâmbătură feroce, în schimb ceva ca o expresie de plăcere i-a trecut prin ochii aţintiţi asupra tinerei fete care încă mai tremură toată.

— Ia te uită! face el cu un ton destul de binevoitor, are temperament, cârlana. Apoi, împingând cu piciorul rămăşiţele nefericitului negru, adăugă: De! … Nu trebuie să te tulbure atâta lucru, micuţo.

Harry Killer coboară, noi suntem împinşi după el şi readuşi în aceeaşi încăpere, bogat mobilată cu o masă şi un singur jilţ, pe care o voi numi de acum înainte, pentru acest motiv, sala Tronului. Harry Killer ia loc pe sus-numitul tron şi ne priveşte.

Când spun că ne priveşte! … într-adevăr, el nu-i dă atenţie decât domnişoarei Mornas. Îşi ţine aţintiţi asupra ei ochii înfricoşători, în care se aprinde încetul cu încetul o licărire de răutate.

— Acum îmi cunoaşteţi puterea – spune el în sfârşit, şi v-am dovedit că ofertele mele nu sunt de lepădat. Le reînnoiesc, pentru ultima oară. Mi s-a spus că printre voi se află un deputat, un medic, un ziarist şi doi dobitoci…

Când e vorba de domnul Poncin, mai treacă, meargă! Dar cu bietul Saint-Berain, ce nedreptate!

— Deputatul va negocia, dacă va fi cazul, cu Franţa; pentru medic, voi construi un spital; ziaristul va intra la, Blackland’s Thunder”, iar pe ceilalţi doi o să văd cum îi voi folosi. Rămâne mititica. Ea îmi place… O iau de nevastă.

Vă închipuiţi că am picat din nori auzind concluzia aceasta neaşteptată. Dar când ai în faţă un nebun! …

— Nimic din toate acestea nu se vor realiza, spune cu fermitate domnul Barsac. Ticăloşiile la care am fost martori nu ne-au clintit hotărârea. Dimpotrivă, vom îndura silnicia, cât va trebui, dar niciodată, orice s-ar întâmpla, nu vom fi decât prizonierii sau victimele dumitale. Cât despre domnişoara Mornas…

— Aha, Mornas o cheamă pe viitoarea mea soţie, îl întrerupse Harry Killer.

— Mornas sau oricum altfel m-aş numi – strigă prietena noastră ajunsă în culmea mâniei – află că te consider o fiară, o făptură abjectă şi respingătoare, şi că socotesc propunerea pe care mi-ai făcut-o drept cea mai josnică insultă, cea mai ruşinoasă, cea mai…

Domnişoara Mornas nu mai poate vorbi de indignare şi izbucneşte în hohote de plâns. Cât despre Harry Killer, el se mulţumeşte să râdă. Bate vântul îndurării, nici vorbă…

— Bun, bun… face el. Nimic nu ne grăbeşte. Vă dau tuturor o lună de gândire.

Dar barometrul a coborât deodată; ajuns la sfârşitul timpului frumos, Harry Killer se ridică şi, adresându-se paznicilor, le spune cu glas tunător:

— Să fie duşi de-aici!

Domnul Barsac se împotriveşte o clipă şi-i strigă lui Harry Killer:

— Şi peste o lună ce-o să faci cu noi?

Vântul s-a şi întors. Tiranul nu se mai ocupă de noi. Mâna lui tremurătoare duce spre gură o duşcă de alcool pe care tocmai a turnat-o în pahar. La întrebarea lui Barsac, el îşi ia paharul de pe buze, apoi, fără să arate pic de mânie, spune pe un ton nehotărât, ridicând ochii spre tavan:

— Nu prea ştiu… Poate că o să pun să vă spânzure…