V.NOUA ÎNCHISOARE

Tongane nu numai că nu murise, dar, aşa cum explică el mai târziu, nu fusese nici măcar rănit în urma atacului prin surprindere de la Kubo. Cum razele proiectorului nu-l atinseseră, el izbutise să se strecoare neobservat la adăpostul copacilor, iar atacatorii nu se mai ocupaseră de el.

Făcând aceasta, Tongane nu se gândise nici o clipă să-şi părăsească stăpânii, cu atât mai puţin cu cât Malik se afla cu ei. Dimpotrivă, nu urmărea decât să le vină în ajutor, dar se gândise, pe bună dreptate, că ar putea mai uşor s-o facă păstrându-şi libertatea.

Departe de-a se gândi la fugă, el se ţinuse după atacatori. Le găsise urma, apoi, îndurând nenumărate lipsuri în timpul traversării pustiului, îi urmărise pas cu pas pe cei ce-o aduceau pe Malik la Blackland, trăind doar din fărâmiturile culese de pe locurile unde ei poposiseră înaintea lui. Pe jos, Tongane mersese la fel de repede pe cât merseseră ei călări, şi străbătuse zilnic câte cincizeci de kilometri.

Doar în imediata apropiere a Blacklandului credinciosul negru se distanţase dinadins de ei. De îndată ce pătrunsese într-un câmp cultivat, el se oprise şi aşteptase noaptea pentru a risca să pătrundă în teritoriul acesta necunoscut. Până dimineaţa, se ascunsese într-un tufiş stufos. Amestecându-se apoi în mulţimea de negri, lucrase pământul laolaltă cu ei, şi tot ca ei primise loviturile de bâtă pe care paznicii le împărţeau cu dărnicie. Seara, intrase în cartierul central, fără ca nimeni să-i dea vreo atenţie.

Astfel se scurseseră câteva zile, în timpul cărora Tongane şterpelise dintr-o colibă părăsită funia. Înarmat cu prada lui, el izbutise, ţinându-se după câţiva oameni din Civil Body, să ajungă la râu, unde, timp de două zile care i se păruseră fără sfârşit, stătuse ascuns sub bolta unui canal, pândind momentul prielnic.

În aceste două zile îi văzuse în fiecare seară pe prizonieri umblând de colo colo pe platforma bastionului, dar se căznise zadarnic să le atragă atenţia. Prilejul aşteptat se ivise abia a treia zi, 8 aprilie. Norii groşi făcuseră noaptea foarte întunecată, şi Tongane profitase de beznă ca să iasă din ascunzătoare şi să le arunce stăpânilor săi funia folosită, apoi ca să ajungă până la ei.

Cum lesne se poate închipui, explicaţiile acestea n-au fost date decât mai târziu. Pentru moment, Tongane se mulţumi să sugereze că toţi ar putea fugi pe aceeaşi cale pe care o folosise el ca să vină. Jos, ar găsi o luntre de care el izbutise să facă rost, şi n-ar fi avut apoi decât să caboare pe Red River, la vale. Inutil de spus că planul lui fu adoptat fără discuţie. Cu patru oameni la vâsle şi cu ajutorul apei, s-ar fi putut face prea bine şase mile pe oră. Dacă, deci, plecau înainte de ora unsprezece, până în zori ar fi străbătut peste şaptezeci şi cinci de kilometri, adică ar fi depăşit demult nu numai zona de protecţie situată în bătaia cycloscopului, de a cărei supraveghere fără doar şi poate că ar fi reuşit să scape plutind la adăpostul malurilor, dar şi limita câmpurilor cultivate şi chiar ultimul dintre posturile aflate în plin pustiu. Apoi, ca să nu fie zăriţi de planoare, ar fi fost de-ajuns să se ascundă în timpul zilei în vreo scobitură a malului, şi să reia navigaţia pe timp de noapte, până când ar fi ajuns la Niger. Cum Red River-ul probabil că se vărsa în Niger cam pe la Bikini, sat în aval de Saye, deoarece curgea pe fosta albie a uedului Tafasasset, ar fi fost vorba deci de-o călătorie de patru sute cincizeci de kilometri în total, adică de patru sau cinci nopţi de navigaţie.

Planul acesta, repede discutat, fu adoptat la fel de repede. Înainte de a trece la executarea lui prizonierii trebuiau, totuşi, să se debaraseze de Tchoumouki. Se întâmpla uneori ca negrul să rămână ore întregi, seara, în galerie sau pe platformă, şi lucrurile nu puteau fi lăsate la bunul său plac. Trebuia lucrat, şi încă rapid.

Lăsând-o pe Jane Buxton, pe inutilul domn Poncin şi pe Tongane în partea de sus a bastionului, ceilalţi prizonieri porniră să coboare scara. După primele trepte, ei îl văzură pe Tchoumouki, la etajul de dedesubt, căutând să-şi termine, cu înţeleaptă încetineală, munca de fiecare zi. Negrul nu le dădu nici o atenţie celor patru bărbaţi de a căror prezenţă n-avea, de altfel, nici un motiv să se teamă. Aceştia putură deci să se apropie de el, fără să-i trezească bănuielile.

Conform planului dinainte stabilit, Saint-Berain începu atacul. Mâinile lui puternice prinseră deodată gâtul negrului, care nu mai avu timp să strige. Ceilalţi trei apucară apoi braţele şi picioarele puşlamalei. Tchoumouki fu legat cu grijă; atacatorii îi vârâră un căluş în gură şi-l încuiară într-o carceră a cărei cheie fu aruncată în Red River. În felul acesta avea să fie întârziată, pe cât posibil, descoperirea evadării.

Urcându-se din nou pe platformă, după terminarea acestei prime operaţii, cei patru europeni fură asaltaţi de o ploaie torenţială. Aşa cum prevăzuseră, norii groşi se transformau în apă şi din cer cădeau adevărate cascade, mânate de rafale extrem de puternice. Hotărât lucru, norocul se dovedea a fi de partea fugarilor. Un ecran lichid împiedica vederea la douăzeci de metri şi abia dacă se zăreau, confuze şi vag, aprinse pe celălalt mal, luminile cartierului locuit de Merry Fellows.

Coborârea începu îndată şi se efectua fără nici un incident. Unul după altul, cu Amedee Florence în frunte şi cu Tongane la urmă, fugarii îşi dădură drumul de-a lungul funiei al cărei capăt de jos era fixat de-o luntre destul de mare ca să încapă toţi în ea. Degeaba i se propuse Janei Buxton să fie legată. Tânăra refuză cu energie lucrul acesta şi ţinu să arate că îndemânarea ei sportivă nu era cu nimic mai prejos decât a celorlalţi.

Înainte de a părăsi platforma, Tongane avu grijă să deslege funia de crenelul de care era fixată şi în jurul căruia o făcu doar să treacă, ţinând-o cu mâinile de o parte şi de alta. Apucând cele două părţi petrecute liber pe după crenel, el coborî lângă ceilalţi şi aduse jos toată funia trăgând-o de unul din capete. Astfel, nu mai rămânea nici o urmă a evadării.

La zece şi ceva, priponul fu desprins de mal şi luntrea, împinsă de curent, porni pe întinsul apei. Fugarii stăteau pitiţi înlăuntrul ei, cu capetele la nivelul scândurii care căptuşea marginea de sus. Când avea să ajungă în afara oraşului, al cărui zid exterior se afla abia la o distanţă de şase sute de metri, intenţionau să treacă la vâsle şi să mărească viteza. Până atunci, deşi ploaia torenţială forma o perdea de nepătruns, era mai bine să nu se arate de loc.

Astfel, se scurseră câteva minute; fugarii se şi socoteau ieşiţi din incintă, când luntrea se izbi de o stavilă şi rămase brusc înţepenită acolo. Pe pipăite, cei dinlăuntrul ei îşi dădură seama, deznădăjduiţi, că nimeriseră într-un grilaj de fier foarte înalt, întărit cu plăci de tablă în partea de sus, şi a cărui bază dispărea sub apă. Zadarnic încercară să scape de grilajul acesta, depărtând luntrea de el. Capetele grilajului erau prinse de zidul exterior care limita de o parte cartierele locuite de Civil Body şi de Merry Fellows, iar de cealaltă parte drumul de pază făcut în jurul incintei particulare a Uzinei. Bieţii fugari fură nevoiţi să recunoască de data aceasta că impasul era fără ieşire.

Harry Killer avea dreptate. Măsurile lui de pază erau bine luate. Liber în timpul zilei, cursul lui Red River era barat noaptea.

Trebui să treacă destul de mult timp până când fugarii, deznădăjduiţi, să-şi poată recăpăta curajul. Întristaţi de moarte, ei nu mai simţeau ploaia care cădea într-una şi se lăsau muiaţi până la oase fără să-şi dea seama. Să se întoarcă, să se prezinte învinşi la poarta Palatului şi să-şi vâre singuri mâinile în cătuşe? Lucrul acesta nu se puteau hotărî să-l facă. Şi totuşi, ce puteau încerca? Să treacă peste panourile metalice, absolut netede, ar fi fost în orice caz imposibil. Şi cu atât mai mult nu se puteau gândi să treacă luntrea pe deasupra panourilor. Iar fără luntre, fuga devenea irealizabilă. De asemenea, nu se puteau gândi nici să debarce pe vreunul din maluri, căci la stânga se afla Uzina, iar la dreapta cartierul locuit de Merry Fellows. În toate părţile, drumul le era închis.

— Îmi închipui că n-o să ne culcăm aici – spuse în sfârşit Amedee Florence.

— Unde ai vrea să mergem? întrebă Barsac, foarte încurcat.

— Oriunde, în afară de locuinţa Majestăţii sale Harry Killer – răspunse reporterul. Pentru că tot n-avem de ales, de ce n-am încerca să închiriem un nou apartament în clădirea numită, pe cât se pare, Uzina?

Într-adevăr, lucrul acesta merita să fie încercat. În microcosmosul acela, atât de deosebit de restul oraşului, poate că aveau să găsească ajutor. Cum în nici un caz nu se putea ca situaţia lor să devină mai rea, nu riscau nimic încercând.

Luntrea fu deci împinsă spre ţărmul stâng şi trasă la mal în colţul incintei, deci în susul drumului de pază, lat de vreo cincizeci de metri, din jurul Uzinei. Perdeaua ploii era atât de opacă încât, la distanţa aceasta mică, de cincizeci de metri, nu se zărea nici măcar clădirea Uzinei.

Deşi vuietul elementelor dezlănţuite acoperea pesemne toate celelalte zgomote, iar vârtejul picăturilor de ploaie împiedica vederea, fugarii porniră cu prudenţă pe drumul de pază pe care erau nevoiţi să-l traverseze.

La jumătatea drumului, se opriră.

Acolo începea să se zărească vag, la cel mult douăzeci de metri, colţul unde se uneau zidurile de vest şi de nord ale Uzinei, acesta din urmă venind dinspre dreapta, paralel cu incinta oraşului, iar celălalt prelungindu-se în susul apei, pe malul Red River-ului. Contrar faţadei Palatului, orientată în acelaşi fel, această ultimă parte a zidului nu dădea direct în apă, ci era despărţită de ea printr-un chei destul de larg.

După ce terminară recunoaşterea terenului, fugarii nu se puteau hotărî să pornească iar, căci zăriseră, chiar la colţul zidului Uzinei, un obiect cât se poate de neliniştitor: o gheretă, a cărei siluetă bine cunoscută se profila vag în ploaie. Cum orice gheretă implică şi o santinelă, aceasta din urmă, deşi nu se vedea, trebuia cel puţin presupus că intrase la adăpost.

Totuşi, fugarii nu puteau rămâne veşnic locului, căci ar fi oferit astfel cea mai bună cale de-a fi surprinşi, în cazul când presupusa santinelă ar fi ieşit din adăpost sau când ploaia ar fi încetat pe neaşteptate.

Făcându-le semn celorlalţi să-l urmeze, Amedee Florence înainta câţiva metri pe drumul de pază, depărtându-se de Red River, apoi izbuti să-l traverseze şi se întoarse ţinând-o pe lângă zidul Uzinei. În felul acesta se putea trece pieziş pe lângă ghereta a cărei deschidere pesemne că dădea spre râu.

Ajunşi la colţul zidului, fugarii se opriră din nou, ca să ţină sfat, apoi, după ce totul fu bine stabilit, Amedee Florence, Saint-Berain şi Tongane cotiră colţul, porniră spre chei şi alergară până la ghereta în care se năpustiră cu avânt.

Un om, un Merry Fellow, se afla într-adevăr acolo. Surprins de atacul neaşteptat, pe care nimic nu-i îngăduia să-l bănuiască, el nu mai avu timp să-şi folosească armele, iar strigătul i se pierdu în furtună. Saint-Berain îl şi înhăţase de gât şi-l dobora la pământ, aşa cum îl doborâse pe Tchoumouki. Albul se prăbuşi, la fel cum se prăbuşise negrul.

Tongane alergă atunci la luntre, de unde aduse funia cu care santinela fu legată cum se cuvine, apoi fără să mai aştepte, fugarii porniră de-a lungul râului în direcţia Palatului, mergând unul după altul, lipiţi de zidul Uzinei.

Una din ciudăţeniile Uzinei era lipsa totală, până aici, a oricărei deschideri spre afară. Aşa cum fugarii putuseră constata de la înălţimea bastionului, Uzina nu avea nici o ieşire în partea dinspre Esplanadă. În partea opusă, atât cât privirile lor izbutiseră să vadă prin perdeaua deasă a ploii, tot nu existau ieşiri. La fel părea să fie şi la faţada dinspre nord, care dădea spre râu.

Totuşi, dacă se făcuse un chei, cheiul trebuia să servească la ceva. Şi la ce ar fi putut servi dacă nu la descărcatul mărfurilor aduse de vase? Exista deci, neapărat, un mijloc oarecare de a le transporta în Uzină.

Raţionamentul acesta nu era greşit. După ce străbătură o sută cincizeci de metri, fugarii descoperiră, într-adevăr, o poartă dublă, care părea făcută din plăci de fier la fel de ţepene şi de groase ca şi plăcile armurilor. Dar cum să deschidă poarta care, în afară, nu avea nici un fel de broască? Cum să o mişte din loc? Ba chiar cum să atragă atenţia celor din cartierul Uzinei, fără să atragă totodată şi atenţia celorlalte santinele care, pe cât se părea, făceau de pază prin împrejurimi.

Lângă poarta aceasta mare, la câţiva paşi mai jos, se afla încă una, construită identic, dar mult mai mică şi făcută dintr-o singură bucată. Poarta aceasta avea broască, dar în lipsa unei chei potrivite sau al vreunei alt obiect care s-o poată forţa, prezenţa broaştei nu schimba cu nimic situaţia.

După îndelungi ezitări, fugarii erau pe cale de-a se hotărî să lovească cu pumnii în poartă şi, la nevoie, cu picioarele, când o umbră, venind dinspre Esplanadă, se ivi din susul râului. Nedesluşită în mijlocul potopului de ploaie, umbra se îndrepta spre ei. Cum cheiul nu avea altă ieşire în afara drumului de pază care, după ce făcea ocolul uzinei, se întorcea spre Esplanada de unde venea omul pornit la plimbare nocturnă, exista şansa ca el să aibă drept ţintă una din cele două porţi dinspre chei.

Fugarii, care nu mai aveau timp să se dea înapoi, se ascunseră cât putură mai bine în pervazul porţii mari, gata să se năpustească asupra necunoscutului, la momentul potrivit.

Acesta însă înainta atât de nepăsător şi trecu prin faţa lor, aproape atingându-i, vădind într-o asemenea măsură că habar n-avea de prezenţa lor, încât ei renunţară la violenţa care nu părea de loc necesară. Încurajaţi de nemaipomenita orbire a necunoscutului, porniră la rând după el, pe măsură ce trecea de fiecare, în aşa fel încât atunci când necunoscutul se opri, după cum prevăzuseră, în faţa porţii mici, şi când vârî cheia în broască, avea în spate, aşezaţi în semicerc, opt spectatori atenţi, a căror existenţă nici n-o bănuia măcar.

Poarta se deschise. Îmbrâncindu-l fără milă pe cel ce o descuiase, fugarii se năpustiră în urma lui, iar ultimul dintre ei o împinse, făcând-o să se închidă cu un zgomot.

Şi se pomeniră apoi într-o beznă adâncă. Iar din beznă se înălţă un glas blând, ca să rostească, pe un ton oarecum mirat, nişte cuvinte uimitor de calme:

— Nu zău! … spunea glasul acela. Ce înseamnă asta? … Ce vreţi cu mine? … Ce s-a întâmplat? …

Deodată licări o lumină slabă, care păru strălucitoare în bezna aceea. Janei Buxton îi venise ideea să-şi aprindă lampa electrică de buzunar care îi mai adusese un serviciu important la Kukoro. În conul de lumină apărură în acelaşi timp Tongane şi, în faţa lui, un bărbat subţirel, cu părul de-un blond spălăcit, cu hainele leoarcă de apă şi care se rezemase de zid, gâfâind uşor.

Zărindu-se unul pe altul, Tongane şi bărbatul cel blond scoaseră amândoi odată, dar într-un fel diferit, o exclamaţie asemănătoare.

— Sergentul Tongane! spuse bărbatul cel subţirel, cu acelaşi glas blând şi pe acelaşi ton de mirare calmă.

— Mosiu Camaret! exclamă negrul, rotindu-şi ochii speriaţi.

Camaret! … Jane Buxton tresări la auzul numelui acestuia pe care îl cunoştea bine, căci era al unuia dintre cei ce fuseseră împreună cu fratele ei.

Între timp, Amedee Florence socoti nimerit să intervină. Fiindcă se aflau între cunoscuţi, prezentările puteau fi forţate. De aceea, făcând un pas şi, intrând în conul de lumină, reporterul spuse:

— Domnule Camaret, prietenii mei şi cu mine am fi dornici să vă vorbim.

— Nimic mai uşor – răspunse Camaret, fără să se clintească.

Şi, apăsând pe un buton, făcu să strălucească becurile electrice din tavan. Fugarii văzură că se aflau într-o încăpere boltită, lipsită de orice fel de mobilă. Vreun vestibul, după câte părea.

Marcel Camaret deschise o uşă, în dosul căreia se zărea capătul unei scări, şi, făcându-le loc să treacă, spuse cu o simplitate desăvârşită:

— Vă rog, fiţi buni şi intraţi…