XIII.NOAPTEA SÂNGEROASĂ

Adânc tulburaţi de îngrozitoarea scenă pe care o suferiseră, uitând tot ce nu era legat de chinul lor, Jane şi Lewis Buxton rămaseră multă vreme astfel înlănţuiţi. Apoi, încetul cu încetul, lacrimile le secară şi, în sfârşit, scoţând un adânc suspin, ei se depărtară unul de altul şi recăpătăm conştiinţa lumii exterioare.

Ceea ce îi izbi mai întâi, în ciuda zgomotelor confuze care bubuiau în jurul lor, fu o tulburătoare senzaţie de linişte, în coridorul viu luminat de becurile electrice, domnea o pace ca de mormânt. Palatul părea mort. Afară, dimpotrivă, vuietele confuze, detunăturile de arme, un întreg vacarm, creşteau din minut în minut.

O clipă, cei doi ascultară atenţi zgomotele acestea inexplicabile, al căror sens Jane îl înţelese deodată. Ea se întoarse spre fratele ei.

— Poţi să umbli? întrebă ea.

— Am să încerc – răspunse Lewis.

— Vino! spuse ea.

Amândoi, grup jalnic, tânăra fată sprijinindu-l pe bărbatul istovit de patru luni de chinuri, ieşiră din celulă, merseră de-a lungul coridorului şi sosiră în vestibulul unde mai adineauri veghea un paznic, Paznicul dispăruse. Acum, vestibulul era pustiu.

Cu greu, cei doi urcară scara până la al treilea şi ultimul palier. Cu cheia luată de la William Ferney, Jane deschise uşa palierului şi, urmată de Lewis, se pomeni în aceeaşi încăpere în care, cu puţin înainte, îl lăsase să-şi mistuie beţia pe monstrul dement despre care atunci nu ştia că-i e frate.

Ca şi vestibulul, încăperea era goală. De la plecarea ei, nimic nu se schimbase acolo. Jilţul lui William Ferney se afla tot în dosul mesei încărcată cu sticle şi pahare, iar cele nouă scaune stăteau şi acum aşezate în semicerc în faţa mesei.

Făcându-l să stea jos pe fratele ei, ale cărui picioare se muiaseră de tot, Jane îşi dădu în sfârşit seama de ciudăţenia situaţiei lor. De ce pustiul şi tăcerea aceasta? Ce devenise călăul lor?

Supunându-se unui impuls brusc, ea îndrăzni să se despartă de Lewis, şi se aventură cu îndrăzneală în Palat, străbătându-l în toate direcţiile.

Jane începu cu parterul, fără să lase nici un colţişor necercetat. Când trecu pe dinaintea uşii exterioare, ea putu să observe dintr-o privire că aceasta era încuiată cu grijă. La parter, ale cărui uşi interioare erau larg deschise, aşa cum le-ar fi lăsat fuga desperată a celor ce locuiau aici, Jane nu văzu pe nimeni. Din ce în ce mai mirată, ea străbătu cele trei etaje, şi le găsi la fel de goale. Oricât ar fi fost de necrezut, Palatul părea pustiu.

După vizitarea celor trei etaje îi mai rămânea decât turnul central şi terasa care îl comanda. În josul scării care ducea aici, Jane se opri o clipă, gânditoare, apoi porni să urce fără grabă.

Nu, Palatul nu era pustiu, după cum ar fi putut ea să creadă. Când ajunse aproape de capătul scării, Jane auzi un zgomot de glasuri venind dinafară. Prudentă, tânăra fată urcă ultimele trepte şi, ocrotită de întuneric, cercetă cu privirea terasa, până la care băteau proiectoarele Uzinei.

Toţi locuitorii Palatului se aflau acolo. Cutremurându-se de groază, Jane îl recunoscu pe William Ferney. Şi-i mai recunoscu, de asemenea, şi pe cei opt consilieri pe care îi găsise împreună cu el, acum două ore. Mai încolo, în două grupuri, câţiva oameni din Garda Neagră şi cei nouă servitori negri.

Aplecaţi cu totul peste parapet, ei păreau că îşi arată unul altuia ceva în depărtare, schimbând între ei mai degrabă strigăte decât cuvinte, însoţite de gesturi largi. Ce se petrecea oare de putea să-i pasioneze în asemenea măsură?

Deodată, William Ferney se ridică, dădu un ordin cu glas tunător, şi, urmat de cei aflaţi pe terasă, se năpusti, pe scara căreia Jane îi ocupa ultimele trepte. Tânăra fată văzu atunci, că erau înarmaţi: fiecare avea câte două pistoale prinse la brâu şi câte o puşcă pe care o învârteau mânioşi deasupra capetelor.

Încă o clipă şi ascunzătoarea i-ar fi fost descoperită. Ce i-ar fi făcut oamenii aceştia care păreau cuprinşi de o furie nemaipomenită? Jane se simţi pierdută.

Pe când privea în jurul ei, căutând inconştient un ajutor imposibil, ochii îi căzură deodată pe-o uşă aflată în susul scării. Uşa despărţea scara de terasă. Să vadă şi să împingă uşa, care se închise cu zgomot, fu pentru Jane Buxton unul şi acelaşi lucru. Situaţia i se schimbase enorm prin gestul făcut cu totul instinctiv, fără să-şi dea măcar seama că îl face.

La gestul acesta, cei de afară răspunseră prin strigăte de furie şi prin blesteme cumplite. Nici nu apucase Jane să tragă bine ultimele zăvoare, că ei şi începură să dea puternice lovituri cu paturile puştilor în adăpostul găsit de tânăra fată împotriva lor.

Înfricoşată de urletele şi de loviturile repetate, de tot vacarmul acesta, Jane rămase încremenită, tremurând, ţintuită locului. N-ar fi avut putere să facă un pas, ca să-şi salveze viaţa. Îşi ţinea ochii aţintiţi pe uşă, aşteptându-se s-o vadă căzând dintr-o clipă în alta, sub efortul cumpliţilor ei duşmani.

Dar bariera care o despărţea de ei nu căzu, şi nu păru nici măcar clintită de loviturile furioase care o izbeau. Jane îşi recapătă încetul cu încetul calmul şi observă atunci că uşa era făcută, ca şi cea a Uzinei şi a intrării Palatului, dintr-o singură placă groasă de blindaj, în stare să ţină piept tuturor asalturilor. N-avea deci să se teamă că William Ferney ar putea-o forţa, cu slabele mijloace avute la îndemână.

Liniştită, Jane porni să-şi regăsească fratele, când observă, din treacăt, că între ultimul etaj al Palatului şi terasă, scara putea fi închisă, pe rând, cu alte cinci uşi asemănătoare. William Ferney prevăzuse totul ca să se pună la adăpost de surprize. Palatul lui era împărţit în numeroase secţiuni separate prin baraje care ar fi trebuit străpunse unul după altul. Astăzi, precauţiile acestea se întorceau împotriva lui.

Jane zăvorî cele cinci uşi aşa cum o zăvorâse şi pe prima, şi coborî la parter.

Ferestrele Palatului erau apărate cu grilaje solide, iar după grilaje, cu puternice obloane de fier. Fără să piardă o clipă, Jane închise, la fiecare etaj, toate obloanele, până la ultimul.

De unde găsea ea oare puterea de a manevra plăcile acestea grele, de metal? Se mişca într-o continuă febră, fără să-şi dea măcar seama, ca şi cum ar fi fost într-o stare de somnambulism, cu dibăcie şi rapiditate. Într-o oră, termină toată munca. Acum se afla în centrul unui veritabil bloc de piatră şi de oţel, cu neputinţă de cucerit.

Şi abia când termină, îşi simţi oboseala. Picioarele îi tremurau. Cu mâinile pline de sânge şi lipsite de puteri, abia mai putu să coboare lângă fratele ei.

— Ce s-a întâmplat? o întrebă îngrijorat acesta, văzând-o într-o asemenea stare.

Când îşi mai recapătă respiraţia – Jane îi povesti ce făcuse.

— Suntem stăpâni pe Palat – încheie ea.

— În afară de scară, nu mai au şi altă ieşire? întrebă Lewis căruia nu-i venea să creadă într-o asemenea lovitură de teatru.

— Sunt sigură că nu mai au, afirmă Jane. William e blocat pe terasă, şi-l desfid să poată ieşi de-acolo.

— Dar de ce s-au adunat toţi pe terasă? întrebă Lewis. Ce s-a întâmplat?

Lucrul acesta Jane nu-l ştia. Cu gândul numai la pregătirile de apărare, ea nu văzuse nimic. Dar ce nu ştia, se putea afla uşor. Era de ajuns doar să arunce o privire afară. Cei doi fraţi se urcară la etajul de sus, deasupra căruia nu se mai afla decât terasa, şi crăpară puţin unul din obloanele de fier pe care Jane tocmai le închisese.

Atunci înţeleseră agitaţia lui William Ferney şi a oamenilor săi. Dacă, la picioarele lor, Esplanada era întunecată şi tăcută, lumini vii şi strigăte puternice ajungeau până la ei de pe malul drept al Red-River-ului. Toate colibele negrilor ardeau. Centrul oraşului, adică partea rezervată sclavilor, se transformase într-un rug imens.

Incendiul făcea de asemenea prăpăd şi în Civil Body şi chiar, în amant şi în aval, cele două capete ale cartierului locuit de Merry Fellows începeau şi ele să ardă.

În partea neatinsă încă de foc a cartierului acestuia din urmă răsuna o larmă îngrozitoare. Se auzeau ţipete, înjurături, vaiete, urlete confuze, amestecate cu zgomotul necontenit al împuşcăturilor.

— E Tongane – spuse Jane. Sclavii s-au răsculat.

— Sclavii! … Tongane? … repetă Lewis, pentru care cuvintele acestea nu aveau nici un înţeles.

Jane îi explică organizarea Blackland-ului, cel puţin atâta cât o cunoştea şi ea, după informaţiile date de Marcel Camaret, de Tongane, şi de rănitul îngrijit la uzină. Îi povesti apoi, în câteva cuvinte, cum de ajunsese ea însăşi aici şi prin ce concurs de împrejurări era prizonieră. Îi spuse de ce făcuse călătoria, cum izbutise să stabilească nevinovăţia acum sigură a fratelui lor George Buxton, şi cum după ce se alipise misiunii condusă de deputatul Barsac, fusese răpită împreună cu resturile misiunii. Arătându-i, dincolo de Esplanadă, uzina strălucind de luminile proiectoarelor, îi explică rolul ei şi-i spuse numele tuturor celorlalţi membri ai misiunii care, în afară de un negru numit Tongane, se aflau încă refugiaţi acolo. Cât despre Tongane, el era cel ce pornise să răscoale populaţia neagră a Blackland-ului, iar cele văzute acum dovedea că izbutise. Dar Jane nu mai avusese răbdare să aştepte şi fugise singură, chiar în seara aceea, sperând că-i va putea salva pe asediaţi. Aşa ajunsese până la nefericitul ei frate. În acest timp, Tongane, fireşte, dăduse semnalul convenit, i se trimiseseră arme, şi acum răscoala era pornită. Fără doar şi poate că spre bătălia la care asistară de pe înălţimea terasei vroiau să alerge William Ferney şi oamenii lui, când ea le închisese brusc trecerea.

— Şi acum, ce vom face? întrebă Lewis.

— Vom aştepta – răspunse Jane. Sclavii nu ne cunosc şi, în învălmăşeală, n-ar face nici o deosebire între noi şi ceilalţi. De altfel, nu le-am putea fi de nici un ajutor, căci n-avem arme.

Cum Lewis observă, pe bună dreptate, că ar fi bine să-şi procure şi ei arme, Jane procedă la o nouă vizită a Palatului. Recolta nu se dovedi îmbelşugată. Cum toate armele, în afară de cele pe care posesorii lor le aveau la ei, erau centralizate în turnul ridicat deasupra terasei, ea nu găsi decât o puşcă şi două revolvere cu câteva cartuşe.

Când se reîntoarse cu armele, situaţia se schimbase mult. Negrii îşi făcuseră o trecere şi năpădiseră Esplanada unde mişunau în număr de peste trei mii. Într-o clipă, ei luaseră cu asalt atât cazarma Gărzii Negre, ai cărei oameni fură măcelăriţi pe loc, cât şi remiza celor patruzeci de planoare, de unde izbucniră curând flăcări uriaşe. Îmbătaţi de jaf şi de sânge, înnebuniţi, ei se răzbunau dintr-o dată pentru lungile lor suferinţe, şi, pe cât părea, furia n-avea să li se domolească decât după distrugerea totală a oraşului şi după masacrarea ultimului dintre locuitorii săi.

Privind spectacolul acesta, William Ferney pesemne că spumega de furie neputincioasă. Era auzit urlând, zbierând, fără să i se înţeleagă cuvintele pe care le rostea. Pe terasă răpăiau împuşcături necontenite, iar gloanţele, lovind în mulţimea negrilor care mişunau, făceau numeroase victime în rândurile lor.

Dar ceilalţi negri păreau că nu observă lucrul acesta. După cazarma Gărzii Negre şi remiza planetarelor, ale cărei flăcări luminau Esplanada ca o torţă gigantică, trecuseră la atacul Palatului, şi se căzneau, altminteri inutil, să spargă poarta, lovind-o cu tot ce le cădea în mâini.

Tocmai se ocupau să facă asta, când puternice salve de gloanţe porniră dinspre Red River, Reuşind, în sfârşit, să se regrupeze, grupurile de Merry Fellows trecuseră podul şi, desfăşurându-se pe Esplanadă, trăgeau la întâmplare, în grămadă. Curând, sute de cadavre acoperiră pământul.

Scoţând strigăte feroce, negrii se năpustiră spre adversarii lor. Timp de câteva clipe, avu loc o luptă atroce, un masacru de nedescris. Cum nu aveau arme de foc, negrii căutau lupta corp la corp, folosind securile, pumnalele, suliţele şi, la nevoie, dinţii. Cei din Merry Fellows răspundeau cu lovituri de baionete şi cu gloanţe trase de la un pas.

Sfârşitul luptei părea neîndoielnic. Superioritatea armelor trebuia să triumfe asupra numărului. O oarecare şovăire nu întârzie, într-adevăr, să se ivească în gloata decimată a negrilor care dădură înapoi şi, în cele din urmă, fugiră pe malul drept, lăsând Esplanada în mâinile învingătorilor.

Aceştia se năpustiră după ei, ca să salveze ce mai putea fi salvat, adică centrul cartierului Merry Fellows, neatins încă de incendiu.

În momentul când treceau podul pe urmele fugarilor, răsună o explozie formidabilă. De la înălţimea Palatului, Jane şi Lewis putură să-şi dea seama că explozia se produsese la mare distanţă, în partea cea mai depărtată a cartierului locuit de Civil Body. La lumina incendiilor care ardeau din toate părţile, ei văzură că, într-acolo, o parte din cartier şi o mare parte din zidul de incintă tocmai se dărâmaseră.

Oricare ar fi fost cauza exploziei, rezultatul ei cel mai sigur era că le deschise negrilor aflaţi în derută o largă ieşire spre câmp. Prin spărtura astfel făcută, sclavii învinşi putură deci să se refugieze pe ogoarele şi crângurile învecinate, şi să scape de inamicii lor. De altfel, urmărirea acestora se încetinise. Un sfert de oră mai târziu, ei părăseau chiar malul drept al Red River-ului şi reveneau pe Esplanadă. În afară de faptul că nu mai găseau în faţă adversari, erau şi ei, la rândul lor, îngroziţi de noile explozii care urmau necontenit după cea dintâi.

Care era originea exploziilor acestea? Nimeni n-ar fi putut să spună. În orice caz, era limpede că ele nu se produceau la întâmplare şi că erau dirijate de voinţa cuiva. Prima, după cum se ştie, avusese loc la periferia oraşului, la punctul jumătăţii de cerc descris de cartierul Civil Body, cel mai depărtat de Palat.

Cinci minute mai târziu se auziră încă două, la dreapta şi la stânga acestui punct. Apoi, după o nouă întrerupere de cinci minute, mai izbucniră încă două, apropiindu-se de oraş, după curba cartierului Civil Body.

Atunci grupele de Merry Fellows, pornite pe urmele sclavilor, căutaseră loc de refugiu pe Esplanadă.

Începând din clipa aceea, exploziile inexplicabile continuară la intervale regulate. De acum înainte, la fiecare jumătate de ceas izbucnea câte una. La fiecare treizeci de minute se auzea o nouă bubuitură, şi o nouă porţiune din cartierul Civil Body era prefăcută în ruine.

Înghesuită pe Esplanadă, populaţia albă a Blackland-ului sau măcar ce mai rămăsese din ea, asista năucită la fenomenul acesta inexplicabil. Părea, într-adevăr, că o putere superioară şi formidabilă pornise la distrugerea sistematică a oraşului. Toţi bandiţii aceştia, odinioară atât de curajoşi faţă de cei slabi, tremurau acum de frică. Înghesuindu-se în pereţii Palatului, ei încercau zadarnic să deschidă poarta, şi zbierau furioşi spre William Ferney, pe care îl zăreau pe terasă fără să înţeleagă de ce îi părăsise. Ferney se istovea zadarnic, făcând gesturi de neînţeles pentru ei şi rostind cuvinte care se pierdeau în zarva generală.

Aşa se sfârşi noaptea. La ivirea lor, zorile luminară o privelişte cumplită. Solul Esplanadei era literalmente acoperit cu morţi negri şi albi, zăcând de-a valma, în număr de câteva sute. Dacă albii câştigaseră victoria, în schimb o plătiseră scump. Din cei peste opt sute de locuitori pe care îi aveau până ieri cartierele Civil Body şi Merry Fellows, abia dacă mai rămăseseră teferi patru sute. Ceilalţi pieriseră, atât la începutul răscoalei, în momentul primei surprize, cât şi pe Esplanadă, când răscoala fusese înăbuşită.

Cât despre sclavi, Jane şi Lewis, din punctul înalt pe care se aflau, îi zăreau pe câmpiile din preajmă. Mulţi dintre ei plecaseră. Unii se depărtau spre vest, mergând drept spre Niger, de care îi despărţea un ocean de nisip. Câţi dintre ei aveau să ducă cu bine la capăt călătoria aceasta, fără apă, fără hrană, fără arme? Alţii, preferând un drum mai lung dar mai sigur, urmau cursul Red River-ului, şi începeau să dispară spre sud-vest.

Dar cei mai mulţi nu se putuseră hotărî să se depărteze de Blackland. Aceştia erau văzuţi, în mijlocul câmpurilor, adunaţi în cete, privind cu un aer stupid oraşul, de unde se înălţau coloane groase de fum, pe care exploziile succesive le transformau treptat într-un morman de ruine.

Tot timpul nopţii bubuiturile nu încetară. Fiecare jumătate de ceas îşi avea explozia sa. Când se lumină de ziuă, întregul cartier Civil Body şi jumătate din cartierul sclavilor nu mai erau decât o grămadă de dărâmături de nedescris.

În momentul acela, un bubuit puternic răsună pe terasa Palatului. Apoi, una după alta, urmară altele, dintre care ultima fu urmată parcă de-un zgomot ca de tunet.

Fără să se depărteze de fereastra de la care, prin crăpătura obloanelor, asistase la şirul acesta de drame, Lewis Buxton îşi apucă sora de mână, privind-o neliniştit.

— William a forţat cu lovituri de tun poarta terasei, spuse Jane, care cunoştea prea bine aşezarea Palatului ca să nu ghicească motivul bubuiturilor.

Jane vorbea cu voce calmă. Examinase situaţia şi o aprecia cu un sânge rece desăvârşit.

— Atunci, au să coboare? … exclamă Lewis. Şi apucă unul din revolverele găsite de Jane.

— Mai bine mort decât să cad iar în mâinile lor! Jane îl opri cu un gest.

— Încă n-au ajuns aici, spuse ea liniştită. Mai există cinci porţi asemănătoare, puse în aşa fel, ultimele trei mai ales, încât va fi imposibil să îndrepte tunul spre ele.

Ca pentru a-i da dreptate, bubuiturile încetaseră, într-adevăr. Un vuiet surd, venit de pe terasă şi însoţit de vociferări furioase, arăta că William Ferney şi oamenii lui se căzneau să îndrepte tunul spre a doua poartă, şi că operaţia nu era uşor de îndeplinit.

De altfel, munca aceasta fu întreruptă curând, căci se produse un nou incident care, fără îndoială, le atrase atenţia, aşa cum i-o atrase şi Janei şi lui Lewis Buxton.

Exploziile exterioare, care nu încetaseră să izbucnească la intervale regulate de o jumătate de ceas, ajunseseră la cea mai puternică şi mai ales cea mai apropiată dintre toate de până acum. Puterea destructivă, care le provoca, ataca acum malul stâng. Un jet uriaş de pământ şi de pietre ţâşnise spre cer chiar din grădina Uzinei. Când fumul se risipi, se putu constata că grădina era distrusă pe o întindere destul de mare şi că o mică parte din Uzina propriu-zisă se prăbuşise.

Pulberea exploziei acesteia mai plutea încă în aer, când Lewis şi Jane văzură o adevărată mulţime năpustindu-se pe chei, prin poarta larg deschisă a Uzinei. Jane recunoscu mulţimea aceasta. Erau tovarăşii ei de captivitate, erau lucrătorii lui Camaret, reuniţi într-un grup compact în centrul căruia se aflau femeile şi copiii. De ce îşi părăseau nefericiţii aceştia adăpostul şi se îndreptau spre Esplanadă, unde aveau să se lovească de Merry Fellows, care se mai opinteau încă zadarnic să spargă poarta Palatului?

Grupurile de Merry Fellows nu-şi puteau vedea noii adversari, de care îi despărţeau zidul Esplanadei. Dar, de pe terasă, William Ferney, a cărui privire trecea peste zid, îi văzuse şi îi arăta cu mâna.

Gesturile lui nu fură înţelese. Mulţimea ieşită din Uzină atinse nestingherită poarta de comunicaţie dintre chei şi Esplanadă, şi pătrunse prin ea.

Când cei din Merry Fellows îi zăriră, se iscă o furtună de strigăte. Părăsindu-şi munca inutilă, ei năvăliră asupra noilor sosiţi.

Dar de data aceasta nu mai aveau a face cu nişte negri. Înarmaţi cu ce găsiseră la îndemână, care cu un baros, care cu un cleşte, care cu un simplu drug de fier, oamenii Uzinei se aruncară şi ei înainte. Lupta fu necruţătoare. Strigăte asurzitoare sfâşiau aerul. Pâraie de sânge înroşiră solul Esplanadei plin şi aşa de morţii din noaptea trecută.

Acoperindu-şi ochii cu amândouă mâinile, Jane Buxton se căznea să nu vadă spectacolul acesta groaznic. Câţi prieteni avea printre cei ce luptau! Tremura pentru viaţa lui Barsac, a lui Amedee Florence, a minunatului doctor Châtonnay, şi, mai ales, a lui Saint-Berain pe care îl iubea din toată inima.

Dar, deodată, izbucniră nişte urlete şi mai puternice.

Numărul şi armamentul superior triumfa. Coloana ieşită din Uzină era tăiată în două. Una din jumătăţile ei se retrăgea spre chei, apărând pas cu pas terenul, pe când cealaltă era împinsă în direcţia Palatului. Aceasta din urmă, cel puţin, nu mai putea păstra nici o speranţă de salvare. Oprită de zid, nu numai că îi avea în faţă pe Merry Fellows, dar, de pe înălţimea terasei, William Ferney şi ai lui îi împuşcau fără nici un risc pe nefericiţii care nici nu puteau fugi măcar.

Un strigăt de bucurie izbucni deodată din piepturile lor. Poarta spre care fuseseră împinşi se deschisese larg în spatele lor, şi, pe prag, se ivi Jane Buxton. Strânşi îndeaproape de inamici, ei se refugiară în Palat, pe când Jane şi Lewis descărcau puşca şi revolverele ca să le apere retragerea.

Uluiţi de intervenţia aceasta din care nu puteau înţelege nimic, Merry Fellows şovăiră o clipă. Când îşi reveniră din uimire şi se repeziră din nou la asalt, era prea târziu. Poarta fusese închisă şi le zădărnicea din nou toate eforturile.