VI.MARCEL CAMARET

Stupefiaţi de primirea aceasta, a cărei politeţă obişnuită devenea extraordinară într-o asemenea situaţie, cei şase europeni, urmaţi de cei doi negri, porniră pe scara luminată din plin de numeroase becuri electrice. După ce urcară vreo douăzeci de trepte, pătrunseră într-un al doilea vestibul, unde se opriră. Urcând ultimul, Marcel Camaret stăbătu vestibulul acesta, şi, deschizând o nouă uşă, se dădu la o parte, ca şi mai înainte, ca să le facă loc oaspeţilor săi neaşteptaţi.

Aceştia intrară într-o încăpere imensă în care domnea o mare dezordine. O masă de desen ocupa una din laturi, iar o bibliotecă uriaşă le ocupa pe celelalte trei. Vreo zece scaune zăceau puse la întâmplare, toate pline de vrafuri de cărţi şi de hârtii. Marcel Camaret apucă unul din vrafurile acestea, îl puse liniştit pe jos şi luă în stăpânire scaunul rămas astfel liber. Încurajaţi de exemplul lui, oaspeţii îl imitară, şi curând, toată lumea se afla aşezată, în afară de Malik şi de Tongane, rămaşi respectuoşi în picioare.

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă atunci Marcel Camaret, care părea într-adevăr că găseşte cât se poate de firească vizita aceasta neobişnuită.

În cele câteva minute cât se instalaseră, fugarii avuseseră timp să examineze personajul căruia îi violau domiciliul cu atâta îndrăzneală, şi examinarea aceasta îi linişti curând. Necunoscutul salutat de Tongane cu numele de Camaret era într-adevăr un om ciudat, şi atât de distrat încât aproape că se izbise de ei pe chei fără să-i vadă aerul lui absent şi detaşat de tot ce se întâmpla, simplitatea şi calmul cu care primea nişte oameni care năvăliseră la el într-un mod atât de brutal, erau extraordinare. Toate acestea nu puteau fi contestate. Dar tocmai ciudăţenia unor asemenea lucruri, cu siguranţă anormale, nu contraziceau de loc cinstea, sau mai degrabă „nevinovăţia” vădită a omului acestuia, al cărui trup abia format semăna cu al unui adolescent. Nu, cel ce avea fruntea atât de largă şi privirea atât de limpede a unor ochi admirabili nu putea face parte din aceeaşi familie morală cu Harry Killer, deşi totul arăta că îi împărtăşea viaţa.

— Domnule Camaret – răspunse Barsac, căpătând încredere – venim să vă cerem ocrotirea.

— Ocrotirea? … repeta Camaret cu un ton de uşoară surpriză. Doamne, împotriva cui?

— Împotriva stăpânului, sau mai degrabă a despotului acestui oraş, împotriva lui Harry Killer.

— Harry Killer! … Un despot! … repetă Camaret, care părea că nu înţelege.

— Nu ştiaţi asta? întrebă Barsac, mirat şi el.

— Pe cinstea mea că nu.

— Totuşi, nu se poate să nu ştiţi că există un oraş în apropierea dumneavoastră – stărui Barsac oarecum scos din fire.

— Sigur! recunoscu Marcel Camaret.

— Şi nici că oraşul acesta se numeşte Blackland…

— Ah! Se numeşte Blackland? … făcu Camaret. Într-adevăr, nu-i un nume urât… Nu, nu-l cunoşteam, dar acum, când mi l-aţi spus, îl cunosc. De altfel, îmi e perfect egal…

— Dacă nu cunoaşteţi numele oraşului, continuă Barsac, nu fără un pic de ironie în glas, ştiaţi măcar, presupun, că e locuit, ba chiar că are o populaţie destul de numeroasă.

— Fireşte – răspunse Camaret, senin.

— Oricărui oraş îi trebuie o administraţie, o conducere…

— Aşa e…

— La Blackland, întreaga conducere ţine de persoana lui Harry Killer, care nu e decât un bandit, un despot crud şi sângeros, o brută alcoolizată, ca să nu zic un nebun.

Marcel Camaret îşi ridică spre Barsac privirea pe care o ţinuse până atunci coborâtă. Părea buimăcit, uluit mai ales. Şi avea într-adevăr aerul unui om picat din lună.

— Oh! … murmură el oarecum rătăcit. Folosiţi nişte expresii! …

— Insuficiente pentru faptele care le motivează, continuă Barsac, înfierbântându-se. Dar, mai întâi, daţi-mi voie să vă spun cine suntem.

Camaret acceptă, cu un gest de indiferenţă politicoasă şi nu prea încurajatoare. Barsac începu deci prezentările. Lăsându-i lui Jane Buxton pseudonimul ales de ea, el îşi arătă pe rând prietenii şi se arătă şi pe sine, spunând, după fiecare nume, calitatea persoanei de faţă.

— Şi, în sfârşit, încheie el, iată-l pe Tongane, asupra căruia nu mai e nevoie să insist căci, pe cât se pare, îl cunoaşteţi.

— Da… da… – spuse domol Camaret, cu privirea din nou îndreptată spre podea.

— Însărcinat de guvernul francez… Dar, de fapt, dumneavoastră trebuie să fiţi francez, domnule Camaret…

— Da… da… – murmură din nou inginerul, fără pic de căldură în glas.

— Însărcinat, după cum spuneam, de guvernul francez, să conduc în bucla Nigerului o misiune din care fac parte şi prietenii mei aflaţi aici de faţă – continuă Barsac – am avut de luptat fără încetare împotriva piedicilor pe care Harry Killer le-a îngrămădit după bunul lui plac în calea noastră.

— Cu ce scop să fi făcut asta? obiectă Camaret, vădind un început de atenţie.

— Cu scopul de a ne bara drumul Nigerului, căci Harry Killer vrea ca vizuina lui să rămână neştiută de nimeni, iată de ce a făcut totul ca să ne îndepărteze de ţinutul acesta, de teamă să nu auzim vorbindu-se despre Blackland, căruia nimeni, în Europa, nu-i bănuieşte măcar existenţa.

— Ce spuneţi?! … exclamă Camaret cu o însufleţire neobişnuită pentru el. E imposibil să nu se ştie nimic despre oraşul acesta în Europa, unde s-au întors nenumăraţi muncitori, după ce au petrecut aici un timp mai mult sau mai puţin îndelungat.

— Totuşi, aşa este, replică Barsac.

— Afirmaţi că nimeni, repet, nimeni nu ne cunoaşte insistă Camaret, din ce în ce mai tulburat.

— Absolut nimeni.

— Şi că partea aceasta a pustiului e socotită şi acum ca fiind complet nelocuită?

— Da, domnule, asta afirm.

Camaret se ridicase şi străbătea încăperea în lung şi în lat, cuprins de o violentă emoţie.

— De neînchipuit! … De neînchipuit! … – murmura el. Dar agitaţia lui dură doar câteva clipe. Curând, regăsindu-şi calmul printr-un efort al voinţei, inginerul se aşeză iar pe scaun.

— Continuaţi vă rog, domnule – spuse el, doar ceva mai palid decât de obicei.

— N-am să vă plictisesc, cu povestirea tuturor necazurilor pe care le-am avut de îndurat – continuă Barsac, răspunzând invitaţiei lui Camaret. E de-ajuns să vă spun doar că după ce a izbutit să ne despartă de escorta noastră, Harry Killer, furios că ne vedea stăruind în direcţia interzisă de el, şi-a pus oamenii să ne răpească în plină noapte şi ne-a transportat aici, unde, de două săptămâni, ne ţine prizonieri, ameninţându-ne mereu cu spânzurătoarea.

Un pic de sânge se urcase în obrajii lui Marcel Camaret, a cărei privire începea să capete o expresie ameninţătoare.

— Ceea ce îmi spuneţi e de neînchipuit! … exclamă el, când Barsac termină de vorbit. Cum! … Harry Killer să se fi purtat astfel! …

— Şi asta încă nu e totul, spuse Barsac, povestind odioasa purtare a cărei victimă fusese Jane Buxton şi măcelărirea celor doi negri, unul lovit de o torpilă aeriană, celălalt înhăţat de un planor şi trântit pe platforma turnului, unde fusese zdrobit în mod groaznic.

Marcel Camaret se simţea adânc tulburat. Era pentru prima oară, poate, când părăsea domeniul abstracţiei pure ca să ia contact cu realitatea. Cinstea lui latentă avea enorm de suferit în urma întâlnirii acesteia. Cum! El care n-ar fi strivit o muscă, trăise, fără să-şi dea seama, vreme îndelungată, alături de-o fiinţă capabilă de asemenea grozăvii!

— E groaznic! … e cumplit! … spunea el.

Sila adâncă inspirată de povestirea lui Barsac era, vădit lucru, pe cât de sinceră pe atât de profundă. Cum să împaci sensibilitatea, puritatea morală, neîndoielnică, a lui Camaret, cu prezenţa lui într-un oraş pe care calitatea conducătorului îl făcea atât de suspect?

— În sfârşit, domnule – observă Barsac, exprimând gândul tuturor – un om care comite cu sânge rece asemenea acte, nu e la prima lui încercare. Cu siguranţă că Harry Killer mai are şi alte crime pe conştiinţă. Aşadar, nu le cunoaşteţi?

— Cum de îndrăzniţi să-mi puneţi o astfel de întrebare? protestă Camaret, revoltat. Nici vorbă că nu le cunosc, după cum nu le cunoşteam nici pe cele povestite de dumneavoastră şi nici pe cele, şi mai groaznice încă, pe care le bănuiesc acum. Nu am ieşit niciodată din uzina aceasta, care se bizuie în întregime pe mine, şi unde sunt ocupat să zămislesc nişte lucruri dintre care multe sunt, pot să spun, uimitoare; aşadar, n-am văzut şi n-am ştiut niciodată nimic.

— Dacă v-am înţeles bine, spuse Barsac, ne-aţi răspuns indirect, cel puţin în parte, la o întrebare pe care noi ne-o punem de când ne aflăm aici. Ni se părea de necrezut ca oraşul şi câmpia din jurul lui să fie opera lui Harry Killer. Când te gândeşti că, acum zece ani, aici era o mare de nisip! În orice scop ar fi fost făcută, transformarea aceasta e uimitoare. Iar Harry Killer, chiar dacă, în principiu, ar fi fost înzestrat cu o inteligenţă adevărată, de multă vreme inteligenţa aceasta i-ar fi fost înecată în alcool. Iată de ce nu înţelegeam cum ar putea să fie degeneratul acesta autorul unor asemenea minuni.

— El! … exclamă Marcel Camaret cuprins de o bruscă indignare. El! … Nimicul ăsta, nulitatea asta! … Cum puteţi crede aşa ceva? Opera e frumoasă, într-adevăr, dar pentru a o realiza trebuia altcineva decât un Harry Killer.

— Cine e atunci autorul ei? întreabă Barsac.

— Eu! … rosti superb Marcel Camaret, cu faţa strălucind de mândrie. Eu am creat tot ce există aici. Eu sunt cel care a răspândit binefacerea pe pământul arid şi ars al deşertului. Eu l-am transformat în câmpie înverzită şi roditoare. Eu sunt cel care, din nimic, am făcut oraşul acesta, aşa cum Dumnezeu a făcut lumea din haos!

Barsac şi prietenii săi schimbară o privire neliniştită, În timp ce, fremătând de-un entuziasm bolnăvicios, îşi cânta imnul propriei sale glorii, Marcel Camaret înălţa spre cer nişte ochi rătăciţi, ca şi cum l-ar fi căutat pe cel cu care îndrăznea să se compare. Nu făcuseră oare decât să treacă de la un nebun, la alt nebun?

— Fiindcă dumneavoastră sunteţi autorul celor văzute aici, spuse doctorul Châtonnay, după o clipă de tăcere, cum de-aţi putut să vă lăsaţi opera pe mâna lui Harry Killer, fără să vă îngrijoreze la ce ar putea s-o folosească el?

— Când a lansat astrele în infinit, s-a îngrijorat Puterea Eternă de răul care se va isca apoi? spuse Camaret, mândru.

— Ea mai pedepseşte uneori, murmură doctorul.

— Iar eu voi pedepsi ca şi ea, dacă va fi cazul, afirmă Camaret, ai cărui ochi căpătară din nou o lucire neliniştitoare.

Fugarii erau demoralizaţi. Ce bază puteau pune pe omul acesta, genial poate, dar cu siguranţă dezechilibrat, capabil, în acelaşi timp, de-o orbire atât de totală şi de-un orgoliu nemărginit?

— Aş fi indiscret, domnule Camaret, dacă v-aş întreba cum l-aţi cunoscut pe Harry Killer şi cum vi s-a putut naşte în minte planul de a clădi Blackland-ul? spuse Amedee Florence, dornic să abată discuţia spre lucruri mai concrete.

— De loc, răspunse cu blândeţe Marcel Camaret, care îşi revenea treptat la calmul său obişnuit. Planul e al lui Harry Killer. Numai executarea e a mea. L-am cunoscut pe Harry Killer pe când făceam parte dintr-o expediţie organizată de o companie engleză comandată de un căpitan în disponibilitate, numit George Buxton…

La auzul acestui nume, toate privirile se îndreptară spre Jane. Dar ea rămase neclintită.

— Tongane făcea şi el parte din expediţie, în calitate de sergent, continuă între timp Camaret, şi de aceea l-am recunoscut adineauri, deşi s-au scurs mulţi ani de atunci. În ceea ce mă priveşte, fusesem angajat ca inginer, cu misiunea să studiez orografía, hidrografía şi mai ales mineralogia ţinuturilor străbătute. Plecaţi de la Acea, din colonia Aşanţilor, ne îndreptam de vreo două luni spre nord, când, într-o bună zi, Harry Killer sosi printre noi. Bine primit de şeful nostru, a fost încorporat în coloană şi nu ne-a mai părăsit de atunci.

— N-ar fi mai exact spus că s-a substituit chiar, încetul cu încetul, căpitanului Buxton, pe care ceilalţi au încetat curând să-l mai vadă? întrebă Jane.

— N-aş putea să vă spun… îi răspunse Camaret, şovăind oarecum, dar de loc mirat de întrebare. Foarte ocupat cu studiile mele, înţelegeţi că nu mai puteam observa asemenea amănunte; nici pe Harry Killer nu-l vedeam mai mult decât pe George Buxton. Oricum, revenind într-o zi dintr-o excursie personală de patruzeci şi opt de ore, n-am mai găsit coloana în tabăra unde o lăsasem. Nu se mai afla nimic acolo, nici oameni, nici material. Foarte supărat, după cum vă închipuiţi, mă întrebam tocmai în ce direcţie să pornesc, când Harry Killer s-a apropiat de mine. Killer mi-a spus că Buxton se reîntorsese la coastă, luând cu sine majoritatea oamenilor, şi că el era însărcinat să termine, cu cincisprezece oameni şi cu mine, itinerarul expediţiei. Mie îmi era egal dacă ne comanda Harry Killer sau căpitanul Buxton pe care, de altfel, n-aş mai fi ştiut unde să-l regăsesc. L-am urmat deci pe Harry Killer, fără greutate. Acesta auzise de câteva invenţii destul de interesante pe care le aveam pe atunci în minte. El m-a condus aici şi mi-a propus să le realizez. Am acceptat, iată origina raporturilor mele cu Harry Killer.

— Îmi permiteţi, domnule Camaret, să vă completez informaţiile şi să vă aduc la cunoştinţă ceea ce se pare că nu ştiţi, spuse Jane Buxton cu voce gravă. Din ziua când Harry Killer a făcut parte din expediţia căpitanului Buxton, coloana comandată de acesta din urmă deveni o ceată de bandiţi. Sate întregi fură incendiate de ea, mulţime de bărbaţi măcelăriţi, femei spintecate, copii tăiaţi în bucăţi.

— Imposibil! protestă Camaret. Eram acolo, ce naiba! şi n-am văzut nimic din toate acestea.

— Aşa cum nu ne-aţi văzut mai adineauri nici pe noi, trecând prin faţa noastră; aşa cum timp de zece ani aţi ignorat faptele Iui Harry Killer. Vai, evenimentele pe care vi le dezvălui nu pot fi contestate. Din nenorocire, sunt fapte istorice, cunoscute de toată lumea.

— Şi eu să nu fi ştiut nimic! … bâigui Marcel Camaret, zdrobit de mâhnire.

— Oricum ar fi fost, continuă Jane Buxton, zvonuri despre grozăviile acestea ajunseră în Europa. Împotriva coloanei răzvrătite a lui George Buxton au fost trimise trupe care au nimicit-o. În ziua când dumneavoastră, revenind la tabără, n-aţi mai regăsit pe nimeni, George Buxton nu era plecat. Era mort.

— Mort! … repetă Camaret, uluit.

— Da, dar nu lovit, după cum s-a crezut până acum, de gloanţele soldaţilor trimişi în urmărirea lui, George Buxton a murit asasinat.

— Asasinat! …

— Adineauri aţi fost înşelat. Eu nu mă numesc Mornas, ci Jane Buxton, şi sunt sora fostului dumneavoastră comandant. Iată de ce v-am recunoscut numele, când Tongane l-a rostit în faţa mea. Am venit în Africa numai ca să pot căuta dovezile nevinovăţiei nefericitului meu frate, acuzat de crime săvârşite cu siguranţă de un altul.

— Asasinat! … repeta Camaret, copleşit de povara descoperirilor acestora succesive.

— Ucis pe la spate – preciza Jane, scoţând de sub bluză arma cu care fusese asasinat George Buxton. Însoţită de aceşti domni, am fost la mormântul fratelui meu, şi, de faţă cu ei, i-am deshumat osemintele. De acolo am adus pumnalul acesta care, străpungând omoplatul unde mai era încă fixat, lovise drept în inimă. Numele criminalului era odinioară gravat pe mâner. Din nefericire, cu trecerea anilor s-a şters. Două litere mai există totuşi: un i şi un l. După cele spuse de dumneavoastră, nu cred că mă înşel afirmând că numele acesta trebuie citit: Harry Killer.

Ascultând tragica povestire a Janei Buxton, Marcel Camaret părea din ce în ce mai agitat. Îşi încrucişa şi-şi despărţea febril degetele, îşi trecea înfrigurat palmele peste obrajii şiroind de sudoare.

— E îngrozitor! … Îngrozitor! … Eu să fi făcut asta! … Eu! … repeta el la nesfârşit, pe când o lucire tulbure i se aprindea iar în ochii măriţi de uimire şi groază.

— Ne daţi adăpost? întrebă, drept concluzie, Barsac.

— Cum să nu vă dau? … răspunse Camaret cu o căldură neobişnuită la el. Mai e nevoie să mă întrebaţi? Mă puteţi crede complice la nişte crime nelegiuite, pe care, dimpotrivă fiţi siguri că le voi pedepsi?

— Înainte de a vorbi despre pedeapsă, trebuie să ne gândim cum să ne apărăm, observă Amedee Florence, practic ca întotdeauna. Într-adevăr, n-ar trebui oare să ne temem că Harry Killer va căuta să ne ia înapoi?

Marcel Camaret zâmbi.

— Habar n-are că sunteţi aici, spuse el. Şi-apoi, chiar dacă ar şti…

Un gest, arătând cât de puţin îi păsa de eventualitatea aceasta, îi încheie gândul.

— Până una, alta, continuă el, odihniţi-vă liniştiţi. Sunteţi în siguranţă, credeţi-mă.

Camaret apăsă pe butonul unei sonerii. Un servitor negru apăru imediat.

— Joko. – spuse Camaret, cum ar fi spus lucrul cel mai firesc din lume, negrului care holba ochii, speriat – îi vei conduce pe domnii şi pe doamna în camerele lor.

Apoi se ridică şi se îndreptă spre o uşă pe care o deschise.

— Bună seara – spuse el politicos.

Şi dispăru, lăsându-şi oaspeţii la fel de uimiţi ca şi pe negrul căruia îi dăduse greaua misiune de-a le găsi un pat.

Paturi? Unde le-ar fi putut găsi nefericitul Joko? În Uzină nu era nici un pat liber, şi nu fusese prevăzut nimic pentru străinii cărora le-ar fi fost cu neputinţă să ajungă aici. Va fi oare Joko nevoit să meargă din uşă în uşă şi să trezească, la rând, toţi lucrătorii?

Văzându-l cât e de încurcat, Barsac îl asigură că el şi prietenii săi se puteau lipsi foarte uşor de paturi. Ei ar fi putut rămâne unde se aflau, rugându-l pe Joko doar să adune toate fotoliile şi cuverturile pe care le va găsi libere.

Oaspeţii s-ar fi putut aranja destul de bine, cu atât mai mult cu cât era târziu.

Astfel îi găsiră zorile. La ora şase fix, Marcel Camaret deschise din nou uşa prin care ieşise în ajun. Şi nu păru de loc mirat când îşi văzu odaia de lucru transformată în dormitor comun.

— Bună ziua, domnilor, le spuse el oaspeţilor, la fel de liniştit cum le spusese în ajun bună seara.

— Bună ziua, domnule Camaret – îi răspunseră ei într-un glas.

— Domnilor – vorbi Camaret – am meditat la ce mi-aţi povestit azi noapte. Situaţia aceasta nu mai poate dura. Trebuie să acţionăm imediat.

Şi apăsă pe un buton. O sonerie extrem de puternică se auzi imediat, răsunând pretutindeni.

— Fiţi buni şi urmaţi-mă, domnilor – le spuse Camaret oaspeţilor săi.

După ce străbătu mai multe coridoare, micul lor grup ajunse într-un vast atelier plin cu numeroase maşini-unelte, inactive pentru moment. În jurul lor se adunară o mulţime de bărbaţi şi de femei.

— E toată lumea aici? întreabă Camaret. Rigaud, fă, te rog, apelul.

După ce apelul permise să se constate că se afla de faţă întreg personalul Uzinei, Camaret luă cuvântul. El îi prezentă mai întâi pe străinii veniţi să-i ceară ocrotire. Apoi expuse cele aflate în noaptea precedentă. Atrocităţile săvârşite de trupa lui George Buxton, intrată pentru un motiv sau altul sub conducerea lui Harry Killer, asasinarea comandantului expediţiei, comisă, pe cât se părea, de Harry Killer, răpirea şi apoi încarcerarea misiunii Barsac, purtarea lui Killer faţă de Jane Buxton şi, în sfârşit, uciderea, pe atât de crudă pe cât de neîndreptăţită, a celor doi negri. Camaret nu uită nimic ce i-ar fi putut impresiona pe ascultătorii săi. Din toate aceste fapte reieşi că ei, toţi, se aflau, fără ştirea lor, în slujba unui adevărat bandit, şi că deci era cazul să se teamă că munca Uzinei va fi folosită pentru săvârşirea unor noi nelegiuiri. O asemenea situaţie nu mai putea să dureze şi în plus, cum onoarea nu-i îngăduia să-i redea lui Harry Killer prizonierii deţinuţi de acesta pe nedrept, era cazul, după el, să fie rupte orice relaţii cu Palatul şi să se ceară o repatriere generală.

Ascultată în mijlocul unei tăceri profunde, povestirea lui Camaret produse mai întâi o uimire cu totul firească printre muncitorii aceştia cinstiţi. Când agitaţia se mai potoli, concluzia lui Camaret obţinu deplina lor aprobare. De altfel, căruia dintre muncitori i-ar fi trecut prin minte să fie de altă părere decât a directorului admirat şi respectat de toţi?

Camaret îşi încheie emoţionanta expunere cu următoarele gânduri îndreptăţite:

— Ceea ce m-a surprins mai mult printre lucrurile de necrezut aflate azi noapte – spuse el – este faptul că în Europa e ignorată existenţa acestui oraş, pe care Killer l-ar fi numit Blackland, pe cât se pare. Ştiu că oraşul a fost construit în afara oricărui drum de caravane, în inima unui deşert unde nu vine nimeni, niciodată, şi nu fără motiv. Dar nu e mai puţin sigur că mulţi dintre tovarăşii voştri, după ce au petrecut aici un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, au simţit dorul de ţară şi au vrut să se întoarcă acolo… Am făcut azi noapte socoteala. De când există oraşul şi până în prezent, au avut loc exact o sută treizeci şi şapte de plecări. Dacă ar fi sosit în Europa măcar unul din aceşti o sută treizeci şi şapte de muncitori, existenţa oraşului nu mai putea fi ignorată. Cum nimeni nu-l cunoaşte, înseamnă neapărat că niciunul din cei o sută treizeci şi şapte de muncitori plecaţi nu a ajuns la destinaţie.

Nici un strigăt nu se auzi din mulţimea muncitorilor pe care raţionamentul acesta riguros o uluise.

— Ca urmare a celor petrecute – încheie Camaret – reiese că niciunul dintre voi nu poate spera să-şi revadă ţara, atâta timp cât va dăinui puterea lui Harry Killer şi că nu trebuie să ne aşteptăm la nici un fel de milă, dacă vom cădea în mâinile lui. În interesul nostru şi al justiţiei, se cuvine deci să începem lupta.

— Da! … da! … bizuiţi-vă pe noi! … se auzi din toate părţile.

Atât de mare le era încrederea în Camaret, încât muncitorii, mai întâi copleşiţi la vestea că se aflau despărţiţi de restul lumii, îşi recăpătaseră curajul la gândul că el era cu ei. Toate braţele se întinseră spre el, în semn de neclintită fidelitate.

— Reîncepeţi lucru, ca de obicei, şi bizuiţi-vă pe mine, prieteni – spuse Camaret, a cărui plecare fu salutată cu urale neobişnuit de puternice.

De îndată ce părăsi atelierul de mecanică, inginerul stătu de vorbă câteva clipe cu contramaistrul pe care îl numise Rigaud. Apoi, pe când acesta executa ordinele primite, Camaret, urmat de protejaţii săi, se reîntoarse în camera de lucru.

De abia se aşezase pe-un scaun, când zbârnâi soneria telefonului. Camaret ridică receptorul şi ceilalţi îl auziră răspunzând cu glas blând, prin „da”, „nu”, „bine!” „faceţi cum vreţi”, comunicării primite. În sfârşit, începu să râdă şi puse la loc aparatul, izolându-l prin manevrarea unui întrerupător intercalat în circuit.

— Mi-a telefonat Harry Killer – spuse el cu vocea aceea ciudată căreia, de obicei, nici o emoţie nu-i tulbura blândeţea. Ştie că vă aflaţi aici.

— A şi aflat! exclamă Barsac.

— Da. Se pare că a fost găsit un oarecare Tchoumouki. S-ar mai fi descoperit, de asemenea, o luntre părăsită pe apă şi, la colţul Uzinei, o santinelă legată burduf, ca şi Tchoumouki. Ieşirea din oraş pe timpul nopţii fiind imposibilă, după spusele lui Killer, banditul a dedus că vă aflaţi neapărat aici. Nu l-am contrazis. Atunci mi-a cerut să vă dau în mâinile lui. Am refuzat. El a insistat, şi eu am stăruit în refuzul meu. De aici, mare furie. Harry Killer m-a ameninţat că vine să vă ia cu forţa. Asta m-a făcut să râd, şi am întrerupt legătura.

Protejaţii lui Camaret se ridicaseră toţi odată.

— Inutil să vă mai spun că puteţi conta pe noi, afirmă Barsac, în numele tuturor. Dar ne-ar trebui nişte arme.

— Arme? … repetă Barsac zâmbind. Ce să faceţi cu ele? Nu cred să existe vreuna pe aici. Totuşi, nu vă neliniştiţi, domnilor. Dispunem de alte mijloace.

— Mijloace capabile să lupte împotriva tunurilor Palatului?

— Împotriva lor şi a multor altora. Dacă mi-ar da prin minte să distrug tot oraşul, aş putea s-o fac cât ai clipi. Dar nu cred să fim împinşi până acolo. Tunurile Palatului vor rămâne mute, fiţi siguri. În afară de faptul că Harry Killer îmi cunoaşte puterea şi că Uzina e în mare parte construită în aşa fel încât să reziste tunurilor, banditul o să se ferească s-o distrugă, dat fiind că toată puterea lui e bazată pe ea. Mai degrabă va încerca să pătrundă aici cu forţa. Atâta doar că nu va reuşi.

Ca un răspuns la spusele lui Camaret, se auziră bubuituri surde, venite de la etajul de jos.

— Ce vă spuneam? făcu inginerul, zâmbind blând. Iată că atacă poarta. Dar tâlhăriţa e solidă, vă garantez eu.

— Dacă, totuşi, îndreaptă un tun spre ea? întreabă Saint-Berain, pe care calmul lui Camaret nu-l liniştea decât pe jumătate.

— Chiar în cazul acesta, n-o să fie prea uşor s-o forţeze, răspunse inginerul. Dar, ca să aducă pe chei un tun de-al Palatului, e nevoie de timp, şi deocamdată n-avem a face decât cu un berbece mânuit de braţe omeneşti. Cu el, de-ar lovi şi un veac întreg, tot nu vor ajunge la nimic. De altfel, dacă doriţi să veniţi cu mine, aţi putea asista la peripeţiile acestui asediu. Cred că spectacolul v-ar interesa.

Întregul grup se reîntoarse la atelierul de mecanică pe care îl străbătu fără să se oprească acolo. Acum, maşinile mergeau, dar muncitorii nu se ocupau de lucru cu râvna lor obişnuită. Adunaţi în grupuri, ei discutau noutăţile aflate. În atelier domnea o oarecare dezordine, pe care actualele evenimente o făceau lesne de înţeles şi în privinţa căreia Camaret închise ochii.

După ce străbătu atelierul, inginerul şi protejaţii săi urcară o scară în spirală şi ajunseră pe platforma unui turn care nu se deosebea de cel al Palatului decât prin faptul că avea deasupra lui inexplicabilul pilon metalic al cărui vârf se ridica în aer la peste o sută de metri. Ca şi turnul Palatului, turnul de aici era înarmat cu un cycloscop instalat între proptelele pilonului. Aici îşi invită Camaret oaspeţii.

— Acest cycloscop, le explică el, nu e orientat la cinci kilometri, cum e cel pe care l-am construit pentru Harry Killer. Datorită unei serii de oglinzi oblice, aşezate în partea de sus a zidului Uzinei, el ne permite să supraveghem ce se întâmplă în imediata noastră apropiere. De aici vedeţi faţa exterioară a zidului incintei noastre, până la baza sa.

Esplanada, cheiul şi drumul de pază apăreau, într-adevăr, în cycloscop; imaginile, mai mici decât cele date de aparatul Palatului, erau, în schimb, mult mai clare. În lentile, se zăreau un mare număr de oameni, dintre care mulţi cărau nişte scări; toţi alergau pe întreaga latură a Uzinei, pe când vreo treizeci dintre ei continuau să se istovească zadarnic încercând să spargă poarta.

— După cum prevedeam – spuse Camaret – au să dea asaltul. Acum o să devină interesant.

Asaltul începu, într-adevăr. Pe zid şi fuseseră ridicate un număr de scări, pe care se urcau o mulţime de Merry Fellows. Ajunşi sus, câţiva dintre ei puseră mâinile, încrezători. Şi, imediat, priveliştea se schimbă. De cum atingeau creasta zidului, oamenii aceia păreau cuprinşi de convulsii ciudate. Suspendaţi acolo, ca şi cum mâinile li s-ar fi lipit de zid, ei dansau un dans îndrăcit, ca al marionetelor care ţopăie când tragi de sfori.

— Mari proşti mai sunt! explică inginerul. Creasta zidului e pur şi simplu acoperită cu un metal a cărui compoziţie am realizat-o eu. Conductibilitatea electrică a metalului meu e de o sută de ori mai mare decât a aramei. Prin învelişul acesta fac să treacă un curent alternativ de voltaj potrivit şi vedeţi rezultatele.

Pe când Camaret dădea explicaţiile atacatorii rămaşi pe treptele mai de jos îi apucaseră de picioare pe cei aflaţi deasupra lor şi ale căror mişcări dezordonate nu le puteau înţelege. Curând însă, aceşti imprudenţi executară acelaşi contorsiuni, spre uluirea camarazilor care nu-i imitaseră.

— De ce nu-şi dau drumul jos, pur şi simplu, dobitocii ăştia? exclamă Saint-Berain.

— Nu pot, bieţii oameni, spuse Marcel Camaret. Au să rămână fixaţi pe zid, cât o să am eu chef… Dar pot şi mai mult încă…

Inginerul manevră o manetă. Imediat, scările fură date peste cap, împinse parcă de o nună invizibilă. Cei agăţaţi de ele căzură de-a valma, nelăsând pe zid decât ciorchinii omeneşti prinşi acolo, care continuau să se zbată cu desperare.

— Nu garantez că n-au s-o păţească, spuse cu blândeţe Camaret. Cât despre cele întâmplate sub ochii dumneavoastră, aţi fi dornici să le cunoaşteţi cauza?

Cum toţi răspunseră afirmativ, inginerul continuă:

— E foarte simplu. După mine, toate forţele, oricare ar fi ele, nu sunt decât vibraţii electrice, de o natură sau de alta. De obicei, savanţii sunt de acord să atribuie lumina unei serii de vibraţii cuprinsă între un anumit minimum şi-un anumit maximum de frecvenţă, iar fenomenele electrice unei alte serii de vibraţii, separată de prima printr-un interval care se presupune că aparţine altor vibraţii, a căror natură e necunoscută. Fără să mă pronunţ hotărât, înclin să cred că acestea din urmă au oarecare legătură cu căldura. Oricum ar fi, eu ştiu să le provoc, să le mânui şi să le fac să producă efecte destul de curioase, după cum v-am dovedit acum.

Pe când Camaret dădea aceste scurte lămuriri, ciorchinii omeneşti îşi continuau dansul dezmăţat.

— Micul joc a durat destul, spuse Marcel Camaret, manevrând o altă manetă.

Imediat, marionetele omeneşti se desprinseră de zid şi, de la o înălţime de zece metri, căzură la baza lui, unde rămaseră neînsufleţite. După o clipă de ezitare, lesne de înţeles, camarazii lor se hotărâră să vină să-i ia şi să-i ducă de acolo.

— Sfârşitul primului act – anunţă Camaret cu vocea lui obişnuită. Cred că nu se termină în avantajul lui Harry Killer care, de pe acum, are vreo treizeci de oameni scoşi din luptă. Ce-ar fi să ne ocupăm acum de imbecilii care se încăpăţânează prosteşte împotriva porţii?

Marcel Camaret luă transmiţătorul unui telefon.

— Eşti gata, Rigaud? întrebă el.

— Da, domnule – răspunse un glas care se auzi din toate părţile cycloscopului.

— Dă-i drumul! comandă Camaret.

Ca şi cum s-ar fi supus de la sine ordinului acestuia, un instrument ciudat ieşi îndată şi se depărtă de baza turnului. Era un soi de cilindru vertical, al cărui capăt îndreptat spre pământ se lărgea formând un con. La celălalt capăt, patru elice, dintre care una orizontală şi trei verticale, se învârteau cu o viteză vertiginoasă. Ciudatul aparat se înălţă în aer, depărtându-se totodată în direcţia zidului împrejmuitor. Când atinse, ba chiar depăşi cu câţiva metri zidul, zborul deveni orizontal şi aparatul începu să se ţină exact pe marginea Uzinei.

Dar după primul aparat şi pornise un al doilea, apoi un al treilea, şi altele. Oaspeţii lui Camaret numărară douăzeci, care, la intervale regulate, ţâşneau din turn, ca păsările dintr-un cuib, şi făceau rând pe rând aceeaşi manevră.

— Astea sunt „viespile” mele – spuse Marcel Camaret, accentuând un pic pronumele posesiv. Am să vă explic mai târziu cum sunt dirijate. Deocamdată, să ne mulţumim privindu-le cum lucrează.

Apoi luă din nou transmiţătorul telefonic.

— Un avertisment, Rigaud – spuse el. Apoi se adresă iar noilor săi prieteni.

— De ce să ucid nişte bieţi oameni care, la urma urmei, nu mi-au făcut nimic? Un avertisment o să fie de-ajuns, dacă vor să înţeleagă.

De la eşecul primei lor încercări, atacatorii care încercaseră să escaladeze incinta stăteau inactivi. Ducându-şi camarazii scoşi din luptă, dintre care unii fuseseră fără îndoială ucişi sau cel puţin grav răniţi, ei goliseră drumul de pază şi stăteau îngrămădiţi pe Esplanadă, la o mare distanţă de Uzina al cărei zid îl priveau buimăciţi.

Dimpotrivă, cei care atacau poarta nu-şi întrerupseseră lucru. Se încăpăţânaseră să izbească în poarta aceasta, căreia de altfel nu prea părea să-i pese, cu un bulumac greu, purtat de vreo patruzeci de braţe viguroase. În plimbarea lor prin jurul incintei, viespile (aşa le botezase Marcel Camaret) treceau una după alta pe deasupra acestui grup, care nu le dădea nici o atenţie.

Deodată, o detunătură porni de la una din ele şi o grindină de gloanţe acoperi solul, pe un spaţiu circular cu raza de vreo cincizeci de metri.

Auzind zgomotul, cei ce manevrau berbecele ridicară capul. Dar nici nu apucară să-şi dea bine seama despre ce era vorba, când o a doua detunătură porni de la un al doilea aparat, sosit la rândul lui în apropiere. Detunătura fu urmată, ca şi prima, de-o ploaie de gloanţe.

De data aceasta, câmpul ucigător se apropiase de ei. Câţiva oameni fură chiar atinşi de proiectile. Ceilalţi nu mai aşteptară. Lăsând baltă berbecele, ei îi culeseră pe răniţi şi fugiră cât îi ţineau picioarele.

Spectatorii scenei acesteia nu puteau să-şi creadă ochilor. Fiecare viespe, după ce se descărca, se întorcea supusă la alveola ei de la poalele turnului, apoi, un minut mai târziu, după ce primea o nouă încărcătură, îşi reîncepea zborul ca să-şi reia locul în rând.

— Nu cred că mai e nevoie să ne ocupăm de oamenii aceştia, spuse Marcel Camaret. Dacă doriţi cumva să vizitaţi Uzina…