VII.UZINA DIN BLACKLAND.

Cum oaspeţii se grăbiră să accepte, Camaret spuse:

— Înainte de a coborî din turnul acesta, unde ne vom reîntoarce de altfel la terminarea vizitei noastre, observaţi mai întâi aşezarea generală a Uzinei. În ansamblu, ea acoperă, după cum vedeţi, o suprafaţă dreptunghiulară măsurând, în lărgime, două sute cincizeci de metri, iar paralel cu râul trei sute şaizeci de metri. Suprafaţa ei totală este deci exact de nouă hectare; partea apuseană, care reprezintă trei cincimi din dreptunghiul acesta, e destinată pentru grădini.

— De ce pentru grădini? îl întrerupse Amedee Florence.

— Ele ne asigură o parte din hrană, iar restul ne vine dinafară. Numai cealaltă parte, lată de o sută de metri şi deservită de chei, adică partea pe care ne aflăm, constituie Uzina propriu-zisă. În mijloc, pe o lungime de două sute cincizeci de metri, atelierele şi locuinţa mea sunt grupate la picioarele acestui turn, care ocupă centrul. La fiecare capăt, unde prin urmare ar fi rămas liber un spaţiu de cincizeci şi cinci de metri, au fost clădite, perpendicular pe râu, două rânduri de locuinţe muncitoreşti, separate printr-o stradă largă. Cum fiecare rând are şapte case, şi fiecare casă are patru etaje, socotind şi parterul, dispunem, în total, de o sută douăsprezece locuinţe.

— Care e numărul personalului dumneavoastră? întrebă Barsac.

— Exact o sută de oameni, dar unii sunt însuraţi şi câţiva au şi copii. După cum puteţi constata, atelierele nu au decât un singur etaj şi sunt acoperite cu un strat gros de pământ gazonat. Obuzele n-ar putea deci să le facă aproape nimic. Acum, când cunoaşteţi Uzina în linii mari, putem coborî, dacă doriţi, pentru a o vizita mai îndeaproape.

Înainte de a răspunde invitaţiei acesteia, auditorii lui Camaret aruncară o ultimă privire în jurul lor. Situaţia nu se schimbase. Viespile îşi continuau plimbarea circulară şi atacatorii învăţaţi de experienţă se fereau să intre în zona periculoasă. Liniştiţi de această ultimă constatare, oaspeţii lui Camaret părăsiră platforma, urmându-l pe inginer.

Călăuziţi de el, ei vizitară mai întâi etajul turnului numit de Camaret „stupul”, şi de unde cele douăzeci de viespi îşi luaseră zborul dintr-un număr egal de alveole, între care se afla rezerva de proiectile. Apoi străbătură o serie de ateliere: ajustaj, tâmplărie, forjă, turnătorie etc, şi ieşiră în grădini, spre partea cea mai apropiată de Palat.

Acolo, zidul înalt din jurul Uzinei acoperea vederea Palatului. Dar când se depărtară cu vreo cincizeci de metri de zid, turnul lui Harry Killer începu să se ivească deasupra crestei. Imediat, în vârful turnului răsună o explozie urmată de şuieratul caracteristic al unui glonte care trecu pe deasupra grupului de oaspeţi ai inginerului.

— Imbecilul! … spuse liniştit Camaret, care se mulţumi să ridice braţele, fără să se oprească din mers.

La semnalul acesta, se auzi un şuierat puternic. Oaspeţii lui Camaret se întoarseră instinctiv spre Uzină. Dar el le arătă Palatul. Cycloscopul care încununa turnul dispăruse.

— Asta o să-l înveţe minte – spuse Camaret. Am şi eu torpile aeriene, ba chiar mai multe decât el, căci eu le fabric. Cât despre cycloscop, am să fac altul şi atâta tot.

— Dar, domnule – observă Amedee Florence, dacă aveţi proiectilele pe care le numiţi torpile aeriene, de ce nu le-am folosi împotriva lui Harry Killer?

O clipă, Marcel Camaret îl privi fix pe cel ce-i punea întrebarea aceasta şi, încă o dată, o expresie de rătăcire îi trecu prin ochi.

— Eu… – rosti el în cele din urmă, cu glas înăbuşit. Eu, să-mi atac opera! …

Fără să mai stăruie, Amedee Florence schimbă o privire cu prietenii săi. Hotărât lucru, omul acesta, uimitor în multe privinţe, avea o scrânteală, şi scrânteala lui se numea orgoliu.

Porniră iar, tăcuţi. Palatul înţelesese lecţia. Nici un alt atac nu mai fu încercat împotriva lui Camaret şi a oaspeţilor săi, pe când ei continuau să se depărteze prin grădina pe care o părăsiră ieşind prin partea opusă celei pe unde intraseră.

— Ajungem la partea interesantă, spuse Camaret, deschizând o poartă. Aici e vechea maşinărie, motorul şi generatorul cu aburi, pe care noi le încălzeam cu lemne, din lipsa altui combustibil. Era o poveste întreagă, căci lemnul venea de departe şi noi îl consumam în mare cantitate. Din fericire, asta n-a durat mult. De îndată ce râul a avut apă, după primele ploi provocate de mine, staţia hidroelectrică, pe care o instalasem între timp la vreo doisprezece kilometri în josul oraşului, a început să funcţioneze. De atunci, nu mai folosim materialul acesta arhaic şi nici un fir de fum nu mai iese pe coşul devenit inutil. Ne mulţumim să transformăm, după nevoi, energia trimisă de staţia generatoare.

Conduşi de Camaret, oaspeţii trecură în altă sală.

— Aici şi în sălile următoare – spuse el – pline toate, ca şi aceasta, de dinamuri receptoare, de alternatoare, de transformatori şi bobine, uneori destul de impozante, e patria fulgerului. Aici primim şi transformăm curentul primar trimis de staţie.

— Cum?! exclamă Amedee Florence. A fost posibilă transportarea tuturor maşinilor acestora, aici?!

— Numai a câtorva din ele – răspunse Camaret. Cele mai multe le-am fabricat noi înşine.

— Dar tot v-a trebuit materia primă – obiectă Amedee Florence. Cum naiba aţi putut să v-o procuraţi, în plin deşert?

— Adevărat! … spuse Camaret, oprindu-se gânditor, ca şi cum greutăţile acestea ar fi fost pentru el nişte noutăţi. Aveţi dreptate, domnule Florence. Cum au putut fi aduse până aici cele dintâi maşini şi materia primă cu care le-am creat pe celelalte? La această latură a problemei, mărturisesc, nu m-am gândit niciodată. Ceream, şi eram servit. Nu căutam mai departe.

— Şi ce hecatombă de oameni ca să transporte totul prin pustiu, înainte de a avea planoarele!

— Adevărat – recunoscu Camaret, pălind puţin.

— Şi banii? … Toate astea au înghiţit o groază de parale! exclamă din nou Florence, în limbajul lui obişnuit şi atât de îndrăzneţ.

— Banii? … bâigui Camaret.

— Da, banii. Se vede că sunteţi tare bogat.

— Eu! … se miră Camaret. De când mă aflu aici, cred că n-am avut niciodată cinci centime în buzunar.

— Atunci?

— Harry Killer… începu timid Camaret.

— Fireşte! Dar de unde îi lua? Harry Killer al dumneavoastră e, deci, miliardar.

Camaret deschise braţele în semn că nu ştie. Părea demoralizat de întrebarea lui Amedee Florence şi în ochi i se ivise din nou expresia aceea rătăcită care făcea să-i tremure privirea la orice emoţie mai vie. Presimţind soluţiile posibile ale problemei, atât de diferită de cele rezolvate în mod obişnuit şi pusă pe neaşteptate, simţea un fel de ameţeală în faţa orizonturilor nebănuite pe care le descoperea.

Părea cu adevărat într-atâta de rătăcit încât doctorului Châtonnay i se făcu milă de el.

— E un punct care se va lămuri o dată cu celelalte – spuse el. Până una alta, să nu ne batem prea mult capul cu el, şi să ne continuăm vizita.

Camaret, vrând parcă să-şi alunge un gând supărător, îşi duse mâna la frunte; apoi intră tăcut în sala următoare.

— Aici – spuse el cu glasul încă tulburat de emoţie – sunt compresoarele. Folosim mult, într-adevăr, aerul şi alte gaze în stare lichidă. După cum ştiţi, toate gazele sunt lichefiabile, cu condiţia să le comprimi şi să le cobori suficient temperatura; dar, de îndată ce laşi în voia lor lichidele obţinute, ele se reîncălzesc şi revin mai mult sau mai puţin repede la starea gazoasă. Dacă ar fi vârâte atunci într-un recipient închis, pereţii acestuia ar avea curând de suportat o presiune atât de mare încât ar exploda. Una din invenţiile absolut antidiatermană, adică absolut impermeabilă la razele calorice. De aici rezultă că un gaz lichefiat, aerul, de pildă, introdus în recipientele fabricate din substanţa aceasta, îşi păstrează mereu aceeaşi temperatură şi rămâne, prin urmare, în stare lichidă, fără nici o tendinţă spre explozie. Invenţia aceasta mi-a permis să realizez şi altele, printre care şi planoarele cu mare rază de acţiune, pe care le cunoaşteţi.

— Şi încă cum! … făcu Amedee Florence. Le cunoaştem prea bine chiar! Şi ele sunt invenţia dumneavoastră?

— Dar a cui aţi vrea să fie? răspunse Camaret, atins iar de-o nouă criză de orgoliu bolnăvicios.

Pe măsură ce vorbea, emoţia i se risipise încet, încet. Acum nu-i mai rămăsese nici urmă din ea şi de aceea reîncepu să vorbească furat în întregime de ceea ce spunea.

— Planoarele mele au trei particularităţi principale, relative la stabilitate, la pornire şi la forţa motrice, despre care am să vă dau o idee în câteva cuvinte. Să începem cu stabilitatea. Când o pasăre suferă împingerea unei rafale brusce, n-are nevoie să calculeze ca să-şi regăsească echilibrul. Sistemul ei nervos, sau mai degrabă acea parte a acestui sistem nervos care constituie ceea ce psihologia numeşte acte reflexe, lucrează şi o redresează în mod cu totul instinctiv. Pentru ca stabilitatea păsărilor mele mecanice să fie automată, am vrut să le înzestrez cu un asemenea sistem de reflexe. Deoarece le-aţi văzut, ştiţi că sunt formate din două aripi plasate în vârful unui pilon înalt de cinci metri, la baza căruia se afllă platforma care suportă motorul, conductorul şi pasagerii. Din însăşi dispunerea aceasta rezultă o însemnată coborâre a centrului de greutate. Dar pilonul nu e de loc fix faţă de aripi. Dacă nu îl imobilizezi, total sau parţial, prin manevrarea uneia din cârmele de direcţie şi de adâncime, el poate, dimpotrivă, să descrie mici arcuri în toate sensurile, în jurul verticalei. Dacă deci aripile, în afara acţiunii unei cârme, se înclină lateral şi longitudinal, pilonul, antrenat de propria lui greutate, tinde să formeze cu ele un nou unghi. Prin mişcarea aceasta, el acţionează imediat masele unei greutăţi determinate, alunecând paralel şi perpendicular faţă de aripi, care sunt în acelaşi timp deformate în sensul cuvenit. Astfel, înclinările accidentale ale planorului sunt imediat – şi, după cum am spus, în mod automat – corijate.

Privind în pământ, Marcel Camaret dădea explicaţiile acestea cu seninătatea unui profesor care ţine un curs. El nu şovăia şi nu-şi căuta cuvintele, care îi veneau de la sine. Şi, fără să se întrerupă, continuă în acelaşi fel:

— Să trecem la al doilea punct. În momentul pornirii, aripile planorului se coboară şi se repliază pe pilon. În acelaşi timp, axul elicei, devenit mobil într-un plan vertical perpendicular pe aripi, se ridică, iar elicea devine orizontală. Aparatul e atunci un elicopter, iar elicea lui e numai suspensivă. Dar, când ajunge la o înălţime suficientă, aripile se deschid, pe când, simultan, axul elicei se înclină spre înainte, până la orizontal. Treptat, ea devine astfel propulsivă, iar elicopterul se transformă în planor.

Cât despre energia motrice, ea îmi este furnizată de aerul lichid. Dintr-un rezervor fabricat cu substanţa antidiatermană despre care v-am vorbit, aerul lichid, a cărui scurgere e reglată printr-un joc de supape, soseşte într-un tub foarte subţire şi încălzit continuu. Aerul revine imediat la starea gazoasă, sub o presiune formidabilă şi acţionează motorul.

— Ce viteză obţineţi cu planoarele acestea? întrebă Amedee Florence.

— Patru sute de kilometri pe oră, pe un parcurs de cinci mii de kilometri, fără aprovizionare de combustibil – răspunse Camaret, Nil mirări, a spus Horaţiu:., nimic nu trebuie să ne mire”. Auditorii lui Camaret nu putură, totuşi, să-şi stăpânească expresia admiraţiei lor. Pe când se întorceau spre turn, nu găseau cuvinte destul de entuziaste ca să-i laude geniul. Dar omul acesta ciudat, care, uneori, dădea totuşi dovadă de atâta vanitate, rămase nepăsător la elogiile lor, ca şi cum n-ar fi fost sensibil decât la cele pe care şi le aducea el însuşi.

— Ajungem acum în însăşi inima Uzinei – spuse Camaret, când ajunseră în turn. Turnul acesta cuprinde zece etaje, asemănătoare cu cel în care suntem, şi cuprinde aparate de acelaşi fel. Aţi remarcat, cu siguranţă, că în vârful lui se află un pilon metalic foarte înalt. Pilonul e un „proiector de unde”. Printre altele, turnul e căptuşit pe întreaga lui suprafaţă cu o sumedenie de vârfuri care sunt tot atâtea proiectoare de mărime redusă.

— Proiectoare de unde, aţi spus? … întrebă doctorul Châtonnay.

— N-aş vrea să ţin un curs de fizică – răspunse Marcel Camaret zâmbind. Dar câteva explicaţii de principiu sunt totuşi, necesare. V-aş reaminti deci, dacă ştiţi cumva, şi v-aş aduce la cunoştinţă, dacă nu ştiţi, că un celebru fizician german, numit Hertz, a observat mai de mult că atunci când faci să ţâşnească scânteia unei bobine de inducţie în micul interval dintre cele două ramuri ale unui condensator, rezonator sau oscilator, după cum vă convine mai bine, scânteia aceasta provoacă, între cei doi poli ai aparatului, o descărcare oscilantă, ceea ce înseamnă că aparatul e străbătut de un curent alternativ, sau, cu alte cuvinte, că cei doi poli ai lui sunt, rând pe rând, pozitivi sau negativi în cursul unei aceleiaşi descărcări, până în momentul când revine la o stare de echilibru. Rapiditatea acestor oscilaţii, altfel spus frecvenţa lor, poate să fie foarte mare şi să ajungă până la o sută de miliarde pe secundă. Or, ele nu sunt limitate la punctele unde se produc. Dimpotrivă, ele zguduie mediul ambiant, adică aerul, sau, mai exact, fluidul imponderabil care umple în acelaşi timp spaţiile cereşti şi vidările intermoleculare ale corpilor materiali, numit eter. La fiecare oscilaţie deci corespunde o vibraţie eterică; ea se transmite, din aproape în aproape, mereu mai departe, iar vibraţiile acestea sunt numite, pe bună dreptate, unde hertziene. Am izbutit să mă fac înţeles?

— Admirabil – proclamă Barsac, care, în calitatea lui de om politic, era poate cel mai puţin pregătit pentru chestiunile ştiinţifice dintre toţi auditorii lui Camaret.

— Până la mine – continuă inginerul – undele acestea nu constituiau decât o curiozitate de laborator. Ele erau folosite ca să electrizeze, fără contact material, corpuri metalice situate mai mult sau mai puţin departe de punctul lor de emitere. Şi aveau, într-adevăr, defectul capital de a se răspândi în toate sensurile în jurul acestui punct, absolut ca cercurile concentrice formate într-o baltă când arunci o piatră în ea. De aici rezulta că energia iniţială se dilua, se fărâmiţa, se vaporiza, ca să zic aşa, divizându-se pe o întindere din ce în ce mai mare, şi că la abia câţiva metri de sursă nu mai puteai obţine de la aceste unde decât nişte manifestări neînsemnate. Mă înţelegeţi şi acum? Sunt destul de clar?

— Luminos – afirmă Amedee Florence.

— Cu mult înaintea mea, se observase că aceste unde sunt, ca şi lumina, susceptibile de a fi reflectate, dar nu se trăsese nici o concluzie din proprietatea aceasta. Ci graţie metalului extraconductor descoperit de mine – acelaşi cu care am căptuşit creasta zidului – am putut aşeza nişte reflectoare în aşa fel încât aproape întreaga totalitate a undelor emise e dirijată în sensul care îmi convine, forţa iniţială e astfel integral trimisă în direcţia aceasta, şi se transmite acolo din aproape în aproape, atâta vreme cât nu e consumată în vreo muncă oarecare. Mijlocul de a face să varieze frecvenţa oscilaţiilor fiind, pe de altă parte, bine cunoscut, am putut imagina nişte receptoare de unde care nu sunt sensibile decât la o frecvenţă determinata. E ceea ce în fizică se numeşte „syntonizare”. Un receptor dat va reacţiona sub influenţa tuturor undelor cu frecvenţa pentru care a fost construit, şi numai sub influenţa lor. Numărul frecvenţelor este infinit, prin urmare pot construi o infinitate de motoare printre care să nu existe două sensibile la aceleaşi unde. Mă înţelegeţi?

— Mai greu – recunoscu Barsac. Vă urmărim, totuşi.

— De altfel, am terminat – spuse Camaret. Pe calea aceasta, noi acţionăm o cantitate uriaşă de maşini agricole care îşi primesc toate energia la distanţă, de la unul sau de la altul din proiectoarele aşezate pe suprafaţa turnului. Tot pe calea aceasta ne dirijăm şi viespile. Fiecare din ele are patru elice şi conţine patru motoraşe de syntonizare diferită, dintre care punem în mişcare, ia alegere, unul sau mai multe. Şi, în sfârşit, pe calea aceasta aş putea distruge întregul oraş, dacă aş avea chef.

— Aţi putea, de aici, să distrugeţi oraşul! … exclamă Barsac.

— Fără nici o greutate. Harry Killer mi-a cerut să il fac de necucerit, şi i l-am făcut de necucerit. Sub toate străzile, sub toate casele, sub Palat şi chiar sub Uzina aceasta sunt depuse încărcături puternice de exploziv însoţite de un detunător în syntonizare cu unde a căror frecvenţă n-o cunosc decât eu. Ca să fac să sară în aer oraşul, mi-ar fi de-ajuns deci să trimit în direcţia fiecărei mine unde cu frecvenţa corespunzătoare detonatorului său.

Amedee Florence, care lua de zor note, se gândi o clipă să insinueze că poate n-ar fi rău dacă s-ar folosi procedeul acesta pentru a isprăvi cu Harry Killer, dar îşi aminti la timp ce puţin succes avusese ideea lui de a fi folosite torpilele aeriene în acelaşi scop, şi se abţinu, prudent.

— Şi marele pilon de deasupra turnului? întrebă doctorul Châtonnay.

— Ajung şi la el, căci aceasta îmi va fi concluzia – răspunse Camaret. Cu undele zise hertziene, totul se petrece, lucrul altminteri destul de curios, ca şi cum, fiind supuse atracţiei, după ce ar, porni din punctul lor de emisie, ele ar cădea lent spre pământ, unde: până la urmă s-ar pierde. Dacă, deci, vrei să le trimiţi departe, trebuie să le produci la o oarecare înălţime. Pentru mine, lucrul acesta era cu atât mai necesar cu cât doream să le trimit nu foarte departe, ci foarte sus, ceea ce e şi mai greu. Am reuşit, totuşi, s-o fac, datorită atât unui pilon înalt de o sută de metri, legat de oscilator, cât şi graţie reflectorului inventat de mine, care urmează capătul pilonului.

— De ce să trimiţi unde la înălţime? întrebă Florence, care nu înţelegea.

— Ca să produc ploaie. Acesta e, de fapt, principiul invenţiei pe care o plănuiam, când l-am cunoscut pe Harry Killer şi pe care acesta m-a ajutat s-o înfăptuiesc. Prin pilon şi oglindă, trimit unde în nori, şi electrizez astfel până la saturaţie apa pe care ei o conţin în stare globulară. Când diferenţa de potenţial a norului faţă de pământ sau faţă de un nor vecin a devenit suficientă, ceea ce nu durează niciodată prea mult, izbucneşte o furtună şi plouă. Transformarea pustiului de aici în câmpie roditoare dovedeşte, de altfel, eficacitatea procedeului.

— Dar mai trebuie să ai şi nori, observa doctorul Châtonnay.

— Bineînţeles, sau măcar o atmosferă suficient de umedă. Dar norii vin neapărat într-o zi sau alta. Totul e să-i faci să se spargă aici şi nu în altă parte. Acum, când câmpia e cultivată, când copacii încep să crească, un regim de ploi regulate are tendinţa de a se stabiliza, şi norii devin din ce în ce mai frecvenţi. De îndată ce soseşte unul, n-am de făcut decât asta – explică inginerul deplasând o manetă – şi imediat undele, ieşite dintr-o forţă electromotrică de o mie de cai, pornesc să-l bombardeze cu miliardele lor de vibraţii.

— Minunat! se entuziasmaseră cei ce-l ascultau.

— În clipa de faţă, fără ca dumneavoastră să vă daţi cât de cât seama, undele se scurg prin vârful pilonului şi merg să se piardă în infinit, continuă Camaret pe care expunerea invenţiilor sale îl exalta din ce în ce. Dar visez un alt viitor pentru ele. Simt, ştiu, sunt sigur că ele ar putea să se adapteze la o sută de utilizări diferite, că ar fi posibilă, de pildă, stabilirea corespondenţei pe întreaga suprafaţă a pământului, prin telefon sau prin telegraf, fără să fie nevoie de fir pentru reunirea posturilor care corespondează între ele.

— Fără fir! se mirară cei ce-l ascultau.

— Fără fir. Ce ar trebui pentru asta? Nimica toată. Să fie inventat doar un aparat receptor potrivit. Eu îl caut, sunt chiar aproape de ţintă, dar n-am atins-o încă.

— Începem să nu mai înţelegem – mărturisi Barsac.

— Totuşi, e foarte simplu – afirmă Camaret, din ce în ce mai stârnit. Iată aici un aparat Morse, folosit în telegrafia obişnuită, pe care l-am intercalat, pentru experienţele mele, într-un circuit special. N-am decât să manevrez pârghiile acestea – şi tot vorbind, Camaret le mânuia chiar – pentru ca întregul curent producător de unde să fie sub dependenţa acestui circuit. Câtă vreme manipulatorul Morse va fi ridicat, undele hertziene nu vor trece. Dimpotrivă, când va fi coborât, şi numai când va fi aşa, undele vor scăpa prin pilon. Totuşi, nu va mai fi vorba să le îndreptăm spre cer, ci în direcţia receptorului presupus, orientând cum se cuvine oglinda care le concentrează şi le reflectă. Dacă direcţia receptorului nu este cunoscută, ar fi de-ajuns să se suprime pur şi simplu oglinda, cum fac eu punând în mişcare această a doua pârghie. Acum, undele pe care le voi emite se vor împrăştia în spaţiu, pretutindeni în jurul nostru, şi aş putea telegrafia, sigur că aş atinge receptorul, oriunde s-ar afla, dacă el ar exista. Dar, din nenorocire, receptorul nu există.

— Spuneţi că aţi putea telegrafia? … întrebă Jane Buxton. Ce înţelegeţi prin asta?

— Ce se înţelege de obicei. N-aş avea decât să manevrez manipulatorul în mod obişnuit, după alfabetul Morse, bineînţeles. Dacă ar exista receptorul ipotetic, v-aţi grăbi să-l folosiţi pentru a scăpa din situaţia dumneavoastră actuală, nu-i aşa?

— Fireşte – spuse Jane.

— Ei bine, să facem ca şi cum receptorul ar exista, propuse Camaret instalându-se la aparatul Morse. Cui i-aţi telegrafia, în acest caz?

— Pe meleagurile acestea, unde nu cunosc pe nimeni… – spuse Jane zâmbind – mă întreb şi eu… Nu-l văd decât pe căpitanul, Marcenay, adăugă ea, roşindu-se uşor…

— Fie şi căpitanului Marcenay – acceptă Camaret, care, tot vorbind, manevra manipulatorul aparatului Morse după bătăile lungi şi scurte ale acestui alfabet. Unde se află căpitanul acesta?

— Cred că, deocamdată, la Tombouctou, spuse Jane, ezitând.

— Tombouctou – continuă Camaret – manevrând mai departe manipulatorul. Şi acum, ce i-aţi spune căpitanului Marcenay? Presupun că i-aţi spune cam aşa: Jane Buxton…

— Iertaţi-mă – îl întrerupse Jane – dar căpitanul Marcenay mă cunoaşte sub numele de Mornas.

— N-are nici o importanţă, căci telegrama tot nu va ajunge, la destinaţie. Dar, în sfârşit, să zicem Mornas. Aş telegrafia, deci: Veniţi în ajutor Janei Mornas, prizonieră în Blackland…

Marcel Camaret se întrerupse.

— Şi cum Backlandul e, pare-se, necunoscut pentru întreaga lume, aş preciza situarea lui şi aş adăuga: latitudine 15°, 50 Nord, longitudine…

Marcel Camaret; se ridică brusc de pe scaun.

— Asta-i bună! făcu el, Harry Killer a tăiat curentul.

Oaspeţii se îngrămădiră în jurul lui, neînţelegând nimic.

— După cum v-am spus – explică el – energia ne vine de la o staţie hidroelectrică instalată la vreo zece kilometri în josul râului. Harry Killer ne-a izolat de staţie, atâta tot;

— Atunci şi maşinile au să se oprească! spuse doctorul Châtonnay.

— S-au şi oprit, răspunse Camaret.

— Şi viespile?

— Viespile au căzut, fără îndoială!

— Harry Killer va putea deci să pună mâna pe ele! exclamă Jane Buxton.

— Asta e mai puţin sigur – spuse inginerul. Să ne urcăm în vârf şi veţi vedea că n-o să fie aşa.

Camaret şi oaspeţii săi urcară în grabă etajele superioare şi intrară în cycloscop. Ca şi prima dată, văzură imediat faţa exterioară a zidului, plus şanţul care îl mărginea şi în jurul căruia zăceau nemişcate viespile.

Pe Esplanadă, Merry Fellows porneau dim nou la atac, scoţând strigăte de triumf. Câţiva dintre ei săriră în şanţ şi puseră mâna pe viespile acestea moarte, care îi înspăimântau atâta când aveau viaţă în ele.

Dar abia apucară să le atingă şi începură să se clatine, simţindu-se rău. Depărtându-se de ele cu groază, atacatorii se căzneau să iasă din şanţ. Niciunul nu avu însă puterea necesară, şi, unul după altul, căzură neînsufleţiţi.

— N-aş da nici doi bani pe pielea lor – spuse Marcel Camaret, rece. V-aţi închipuit, nici vorbă, că prevăzusem ce se întâmplă, şi că am luat măsuri în consecinţă. Tăind curentul staţiei, Harry Killer a declanşat ipso facto10 un dispozitiv graţie căruia nişte recipiente cu acid carbonic lichid şi-au vărsat în şanţ conţinutul care a revenit imediat la starea gazoază. Gazul acesta, mai greu decât aerul, a rămas în şanţ, iar cei aflaţi acum acolo vor pieri neapărat asfixiaţi.

— Bieţii oameni! făcu Jane Buxton.

— N-am ce să le fac, declară Camaret. N-am nici o posibilitate să-i salvez. Cât despre maşinile mele, mi-am luat măsuri de precauţie şi în privinţa lor. De azi dimineaţă suntem gata să înlocuim cu aer lichid, din care am o provizie uriaşă, curentul staţiei, ca agent motor al aparatelor electrice. Acum s-a făcut, şi iată că maşinile merg. Viespile vor zbura din nou.

Elicele viespilor îşi porniseră, într-adevăr, rotirile lor vertiginoase, iar aparatele îşi reîncepuseră zborul ocrotitor, pe când mulţimea de Merry Fellows se retrăgea spre Palat lăsându-i în părăsire pe cei ce zăceau în şanţ.

Marcel Camaret se întoarse spre oaspeţii săi. Părea nervos, agitat chiar, într-un fel anormal, iar licărirea neliniştitoare observată de câteva ori, îi tulbura iar privirea.

— Cred că putem dormi liniştiţi, spuse el plin de-o vanitate oarecum naivă.