IX.UN DEZASTRU

Întreruperea curentului staţiei hidroelectrice nu dură mult. Oprit la 9 aprilie, spre amiază, curentul fu redat a doua zi dimineaţa. Căci, într-adevăr, Harry Killer era prima victimă a manevrei acesteia, pe care el o socotise la început foarte dibace. Dacă nu mai dădea Uzinei curentul de care avea nevoie, Uzina nu-i mai reda, în schimb, niciunul din serviciile pe care le primea de obicei de la ea.

Maşinile agricole, lipsite de undele dătătoare de viaţă, se opriseră brusc.

Pompele electrice care scoteau apa din râu ca s-o trimită în două mari rezervoare, unul situat chiar în Uzină, din care apa trecea într-un al doilea rezervor, aşezat deasupra cazărmii Gărzii Negre, încetaseră şi ele să funcţioneze. În două zile, acest al doilea rezervor, de unde apa era distribuită pretutindeni, ar fi fost golit şi Blacklandul ar fi rămas fără apă.

În sfârşit, la venirea nopţii, lipsit de lumină electrică şi nemaiavând nici un alt mijloc de iluminat, întregul oraş fu cufundat în beznă, lucru care îl înfuria cu atât mai mult pe Harry Killer cu cât vedea, în acelaşi timp, Uzina luminată şi apărată de focurile puternicelor sale proiectoare.

Înţelegând că partida era inegală, despotul se resemnase în zorii zilei de 10 aprilie să dea drumul curentului pe care îl suprimase cu o zi înainte. În acelaşi timp, el îl chemă la telefon pe Marcel Camaret, care tocmai se afla în cabinetul său de lucru împreună cu protejaţii săi. Aceştia îl auziră pe inginer răspunzând, ca şi în ajun, cu, da”, nu” şi „bun”, cuvinte atât de obişnuite într-o asemenea conversaţie din care jumătate rămâne necunoscută auditorilor; şi, exact ca în ajun, inginerul începu să râdă, întrerupând brusc convorbirea.

După rezumatul povestit de Camaret, Harry Killer şi el încheiaseră un acord. Se înţeleseseră ca despotul să dea drumul curentului staţiei hidroelectrice, iar Uzina, de partea ei, să asigure, ca de obicei serviciile generale ale Blackland-ului. Altminteri, acordul acesta nu schimba, cu nimic restul situaţiei, rămasă mai departe foarte ciudată. Pacea se limita, doar la înţelegerea de mai sus. În rest, rămânea tot în război. Harry Killer stăruia mai ales să ceară prizonierii, iar Camaret refuza să-i dea.

La sfârşitul, convorbirii, Harry Killer îi ceruse inginerului să-i furnizeze aerul lichid necesar mersului planoarelor. De fiecare dată când acestea se reîntorceau din vreo călătorie, rezervoarele erau într-adevăr, depuse la Uzină, care le umplea din nou. Harry Killer nu avea deci nici pic de combustibil, ceea ce făcea inutilizabile cele patruzeci de aparate zburătoare.

În privinţa aceasta, gândindu-se să economisească forţa motrice şi să nu-i furnizeze inamicului arme atât de puternice, Camaret îl refuzase categoric. De aici violenta mânie a despotului, care jurase să-l constrângă prin foame. Atunci inginerul închisese telefonul, râzând de-o ameninţare la fel de zadarnică, pentru el, ca şi cele de mai înainte.

Auditorii lui o luară, dimpotrivă, foarte în serios. Dacă Uzina părea într-adevăr de necucerit datorită armelor defensive, inventate de Camaret, acesta parcă mult mai sărac în arme ofensive, ba chiar nu voia nici în ruptul capului să le folosească pe cele avute. În asemenea condiţii, situaţia se putea prelungi la infinit şi, mai apoi, avea să vină o zi în care foamea să oblige Uzina la capitulare.

Camaret, căruia Barsac îi împărtăşi aceste gânduri, înălţă din umeri.

— Avem provizii pentru multă vreme – îl asigură el.

— Pentru cât timp? insistă Barsac. Camaret făcu un gest nehotărât.

— Nu ştiu exact. Poate pentru două, poate pentru trei săptămâni. Dar asta n-are nici o importanţă, căci în patruzeci şi opt de ore vom termina planorul pe care îl avem în lucru. Vă invit de pe acum la probele pe care le vom face pe întuneric, ca să nu fie văzute de Palat. Probele vor avea loc poimâine, 12 aprilie, la ora patru după miezul nopţii.

La vestea aceasta fericită, prizonierii nu se aşteptau. Un planor propriu avea să le îmbunătăţească într-o largă măsură situaţia. Dar avea oare să le aducă şi salvarea?

— În uzină sunt peste o sută de oameni – observă Barsac. Oricât de puternic ar fi el, planorul nu-i poate duce pe toţi.

— Va duce numai zece persoane, împreună cu conducătorul, ceea ce nu-i rău de loc – răspunse Camaret.

— Fireşte – aprobă Barsac – şi totuşi, e insuficient ca să ne scoată din impas.

— Ba de loc – răspunse Camaret. De aici până la Saye sunt cam trei sute cincizeci de kilometri în linie dreaptă şi şapte sute de aici până la Tombouctou, care poate ar fi de preferat. Cum nu vom călători decât noaptea, ca să evităm torpilele, planorul va putea face, în douăzeci şi patru de ore, trei călătorii la Saye sau două la Tombouctou. Cele o sută cincizeci de persoane, la care evaluez, aproximativ populaţia Uzinei, cu femei şi copii cu tot, vor fi deci eliberaţi în cinci zile prin Saye, şi în opt zile prin Tombouctou.

Enunţarea acestui plan, într-adevăr foarte realizabil, mai potoli temerile iscate de ameninţările lui Harry Killer. Asediaţii aşteptau acum cu nerăbdare executarea lui.

Cele două zile cât mai trebuiră să aştepte, li se părură nesfârşite. Fiecare dintre ei îşi ocupa timpul cum putea mai bine şi, cel mai adesea, plimbându-se prin grădină, la adăpostul zidului care îi împiedica să fie văzuţi din Palat. Domnul Poncin, mai ales, nu se clintea de acolo, de dimineaţa până seara. Veşnic aplecat peste feluritele plante care o împodobeau, făcea măsurători citite la lupă şi cântăriri minuţioase cu ajutorul unei mici balanţe de precizie.

— Ce naiba faceţi acolo? îl întrebă Florence, surprinzându-l ocupat cu măsurătorile acestea.

— Îmi fac meseria, domnule Florence – răspunse Poncin, dându-şi o oarecare importanţă.

— Statistică? întrebă Florence, mirat.

— Nimic altceva. Sunt pe cale să stabilesc, pur şi simplu, numărul de locuitori pe care i-ar putea hrăni bucla Nigerului.

— Ah! Mereu bucla! făcu Amedee Florence, care nu părea să aprecieze prea mult lucrările domnului Poncin. Totuşi, mi se pare că aici nu ne mai aflăm în faimoasa buclă.

— Nimic nu ne împiedică la o analogie – rosti profesoral domnul Poncin.

— Curteni porniţi să facă o splendidă orgie” – spuse un glas în spatele lor.

După versurile acestea din „Pedepsirile” de Hugo, provocate de rimă, Amedee Florence îl recunoscu pe doctorul Châtonnay. Şi, într-adevăr, el era.

— Ce faceţi aici? întrebă doctorul, încheindu-şi astfel intervenţia.

— Domnul Poncin îmi expune metodele domniei sale de statistică – răspunse Florence cu un ton serios. Continuaţi vă rog, domnule Poncin.

— E, foarte simplu – explică acesta, iată o tulpină de spanac. Ea ocupă un decimetru pătrat. Ceva mai încolo, iată o conopidă; ea ocupă patru decimetri pătraţi. Am măsurat o sută de plante luate la întâmplare şi am făcut media suprafeţelor ocupate de ele. Am măsurat, de asemenea, şi creşterea lor zilnică. Salata aceasta, de pildă, a crescut, de ieri exact cu patru grame nouă sute douăzeci şi şapte de miligrame. Pe scurt, am aflat matematic, că media creşterii zilnice se ridică la douăzeci şi două de miligrame pe centimetru pătrat.

— Foarte curios – declară fără să clipească doctorul Châtonnay.

— Nu-i aşa? Problemele acestea ştiinţifice sunt totdeauna foarte interesante, spuse domnul Poncin, umflându-se în pene. Cum bucla Nigerului are cinci sute patruzeci şi şase trilioane de centimetri pătraţi, producţia ei zilnică va fi, deci, de douăsprezece milioane douăsprezece mii de tone, sau un miliard o sută patruzeci şi patru de milioane trei sute opt zeci de mii de tone anual.

— N-am să ascund că este un calcul colosal – declamă doctorul, parodiind un vers de Corneille, pe care rima i-l readucea în memorie.

— Cunoscând cantitatea de hrană necesară pentru asigurarea vieţii unui singur om, va fi uşor să deducem populaţia care ar putea trăi în bucla Nigerului – încheie domnul Poncin, sigur de sine. Acestea sunt serviciile pe care ştiinţa e în stare să le aducă, şi astfel timpul cât vom rămâne prizonieri nu va fi cu totul pierdut.

— Mulţumită dumitale, domnule Poncin – spuseră într-un glas Amedee Florence şi doctorul, lăsându-l pe statistician la deducţiile lui savante.

Ceas cu ceas, ziua de 10, apoi cea de 11 se scurseră.

Un incident, de altfel fără gravitate, întrerupse monotonia acesteia din urmă. Pe la cinci după-amiază, lui Camaret i se aduse la cunoştinţă că pompa care împingea apa din râu în rezervor nu mai funcţiona.

După ce verifică faptul, inginerul recunoscu că vestea era exactă. Pompa se învârtea înnebunită, parcă în gol, ca şi cum n-ar fi avut de învins nici o rezistenţă. La ordinul lui Camaret, se făcu demontarea pistonului, ale cărei garnituri, probabil stricate, pesemne că nu se mai aplicau exact pe peretele cilindrului. De fapt nu era vorba decât de-o reparaţie neînsemnată, care urma să fie terminată în mai puţin de patruzeci şi opt de ore.

A doua zi, înainte de ivirea zorilor, luă sfârşit aşteptarea aceasta enervantă. Cum lesne se poate închipui, nimeni nu lipsi de la întâlnire, cu toată ora matinală fixată de Marcel Camaret. La rândul său, acesta îşi ţinuse promisiunea. Când oaspeţii sosiră în grădină, unde urma să aibă loc proba, planorul se şi afla acolo, transportat de muncitorii care îl construiseră.

Inginerul se urcă pe platformă şi puse motorul în funcţiune. Trecură câteva minute, prea încet după părerea spectatorilor, care se temeau de o dezamăgire oricând posibilă. Curând se liniştiră însă. Aparatul se înălţă deodată, fără efort, apoi, desfăcându-şi aripile, alunecă pe straturile de aer şi reveni exact pe locul de unde pornise. Marcel Camaret, luând de data aceasta cu el zece oameni, se înălţă din nou şi, de trei ori la rând, făcu turul grădinii. Experienţa era concludentă.

— Astă-seară, la orele nouă, prima plecare, anunţă el coborând de pe platformă.

Atunci fu uitat totul, asediul, captivitatea, zilele de nelinişte şi de plictiseală. Peste câteva ore, coşmarul avea să ia sfârşit. Vor fi liberi! Asediaţii îşi făceau urări reciproce, se felicitau, pe când mecanicii duceau planorul în hangarul de unde urma să fie scos la căderea nopţii, ca să zboare spre Tombouctou.

Cum evacuarea Uzinei trebuia să ceară mai multe zile, lucrările obişnuite nu fură întrerupte. În ziua de 12 aprilie se lucră, deci, mai ales la demontarea pompei. Când lucrarea luă sfârşit, inginerul constată că nu avea nici o avarie. Cauza stricăciunii trebuia deci căutată în altă parte şi, până una alta, nu rămânea decât ca pompa să fie montată la loc, lucru care fu început imediat.

La opt şi jumătate seara, întunericul era deplin. Marcel Camaret dădu în sfârşit semnalul de plecare. Încă de mult cei opt prizonieri scăpaţi din ghearele lui Harry Killer, împreună cu două neveste de muncitori, care trebuiau să formeze primul convoi, aşteptau în grădină, de unde, condus de un conducător încercat, planorul avea să se înalţe. Ascultând ordinul şefului lor, zece mecanici se îndreptară spre hangar şi deschiseră uşa…

Exact în clipa aceea se produse dezastrul.

În momentul când uşa se deschise, o explozie formidabilă răsună pe neaşteptate. Hangarul se prăbuşi ca un castel de cărţi de joc. În locul lui, rămase doar un morman de ruine.

După o clipă de uluire firească, cei de faţă se repeziră în ajutorul celor zece muncitori. Din fericire, explozia avusese loc înainte ca ei să intre în hangar, aşa că scăpaseră toţi nevătămaţi, în afară de unul uşor rănit.

Dar, cu toate că nu fuseseră victime, o mare nenorocire, ba chiar un dezastru ireparabil, îi lovise pe asediaţi. Planorul era nimicit, făcut fărâme. Nu mai rămăseseră din el decât nişte rămăşiţe inutilizabile.

— Rigaud, spuse Camaret cu calmul care nu-l părăsea niciodată în împrejurările cu adevărat grave, să se înceapă curăţirea terenului. Trebuie aflată cauza exploziei.

Grămada de ruine fu atacată chiar în punctul ocupat de planor. Munceau numeroase braţe, şi lucrul înainta rapid. Pe la orele unsprezece, partea aceasta a fostului hangar era curăţată, şi se constată acolo existenţa unei gropi adânci.

— Dinamită, spuse rece Camaret. Îmi închipui că n-a venit singură.

Cum petele de sânge care stropeau ruinele dovedeau că explozia făcuse victime, curăţirea fu continuată în acelaşi ritm. Într-adevăr, curând începură să se facă descoperiri macabre. Puţin înainte de miezul nopţii, ieşi la iveală un picior de negru, ciopârţit. Apoi un braţ, smuls cu violenţă, şi, în sfârşit, fu descoperit capul corpului acestuia mutilat.

Amedee Florence care, ca un bun reporter ce era, urmărea atent lucrările, recunoscu imediat lugubrele trofee.

— Tchoumouki! exclamă el fără să ezite.

Şi îi explică lui Camaret că Tchoumouki era un trădător, trecut din serviciul lui miss Buxton în slujba lui Harry Killer. Atunci, totul deveni clar. Vădit lucru, Tchoumouki era autorul şi, totodată, prima victimă, a exploziei. Rămânea de aflat cum pătrunsese în Uzină.

În orice caz, dacă el intrase, alţii îl puteau urma pe aceeaşi, cale. Trebuia deci să li se taie cheful adversarilor, înspăimântându-i cum se cuvine.

În acest scop, la porunca lui Camaret, jalnicele rămăşiţe ale lui Tchoumouki fură aruncate peste zid, pe Esplanadă, unde oamenii lui Harry Killer trebuiau neapărat să le găsească, aflând astfel fără putinţă de îndoială că era primejdios să pătrundă în Uzină.

Între timp, curăţirea locului continua. Muncitorii făcuseră lanţ, ruinele se îngrămădeau în grădină şi o suprafaţă din ce în ce mai mare a fostului hangar se descoperea treptat.

— Iată încă unul! strigă deodată un muncitor.

Marcel Camaret se apropie. Într-adevăr, un picior de om se ivise printre pietre. În câteva secunde, întregul corp fu descoperit. Era un alb în puterea vârstei, cu umărul zdrobit groaznic de prăbuşirea acoperişului.

Doctorul Châtonnay se aplecă peste rănit.

— Trăieşte – spuse el.

Rănitul fu scos de sub dărâmături şi transportat la Camaret, unde doctorul îi făcu primul pansament. A doua zi urma să i se ia interogatoriul dacă va avea puterea să vorbească.

— Şi dacă nu va consimţi – observă Amedee Florence.

— Asta lăsaţi-o în grija mea, spuse printre dinţi Marcel Camaret.

Curăţirea locului putea fi socotită ca terminată. Cel puţin înaintase atâta încât să fie sigur că nu se mai afla nimeni sub dărâmături. Marcel Camaret întrerupse deci lucrul şi trimise muncitorii la o odihnă meritată din plin.

Urmându-le exemplul, inginerul şi oaspeţii săi se depărtară de locul dezastrului şi se îndreptară, trecând prin grădină, spre camerele lor respective.

Dar, după câţiva paşi, Amedee Florence se opri şi, adresându-i-se lui Camaret, întrebă:

— Ce-o să facem, domnule, acum, când iată-ne fără planor?

— Vom fabrica altul – răspunse Camaret.

— Aveţi elementele lui? întrebă Barsac.

— Sigur.

— Cât timp vă va trebui?

— Două luni.

— Hm! … făcu simplu Florence. Apoi, fără să mai insiste, îşi reluă mersul, adâncit în gânduri.

Două luni! Şi provizii numai pentru două săptămâni!

Reporterul şi începuse să caute o idee pentru a ieşi din dilema aceasta.