VIII.UN APEL ÎN SPAŢIU.

Căpitanul Pierre Marcenay părăsise cu mâhnire în suflet misiunea Barsac, şi mai ales pe aceea pe care n-o cunoştea decât sub numele de Jane Mornas. El pornise, totuşi, la drum, fără umbră de şovăire, şi până la Segu-Sikoro străbătuse repede etapele, după cum i se cerea. Înainte de orice, căpitanul Marcenay era ostaş, într-adevăr, şi poate că cel mai frumos lucru al meseriei de ostaş e abnegaţia deplină şi supunerea pasivă pe care ostaşul şi-o impune, în vederea unui ţel pe care, uneori, nu-l înţelege limpede, dar deasupra căruia ştie că pluteşte totdeauna ideea de patrie.

Totuşi, oricât se grăbi, îi trebuiră nouă zile ca să străbată cei patru sute cincizeci de kilometri care îl despărţeau de Segu-Sikoro, unde ajunse abia la 22 februarie, seara, la o oră foarte târzie. Din cauza aceasta, abia a doua zi dimineaţa putu să se prezinte colonelului Sergines, comandantul garnizoanei, şi să-i înmâneze ordinul colonelului Saint-Auban.

Colonelul Sergines citi ordinul de trei ori la rând, din ce în ce mai mirat. Părea că nu înţelege nimic.

— Ce combinaţie ciudată! … spuse el, în sfârşit. Să te duci să cauţi oameni la Sikasso, ca să-i trimeţi la Tombouctou! E de neînchipuit…

— Deci, n-aţi fost încunoştinţat de trecerea noastră, domnule colonel? întrebă Marcenay.

— De loc.

— Locotenentul care mi-a înmânat ordinul, explică Marcenay, mi-a spus că la Tombouctou au izbucnit tulburări şi că tuaregii auelimideni se agită într-un mod ameninţător.

— E prima oară când aud asta. Şi doar ieri căpitanul Peyrolles… îl cunoşti, cumva?

— Da, domnule colonel. Acum doi ani am fost în acelaşi regiment.

— Ei bine, Peyrolles a trecut pe aici, mergând de la Tombouctou spre Dakar. Abia ieri a plecat, şi nu ţi-a spus o vorbă despre toate acestea.

Căpitanul Marcenay nu putu decât să-şi decline, cu un gest, toată răspunderea.

— Ai dreptate, căpitane, spuse colonelul Sergines. Noi n-avem dreptul să discutăm. Ordinul e ordin, şi trebuie să ne supunem. Dar să mă ia naiba dacă ştiu când o să poţi pleca!

Şi, într-adevăr, pregătirea expediţiei acesteia neaşteptate ceru multă bătaie de cap. Mai mult de o săptămână fu întrebuinţată pentru cazarea cailor pe care ordinul cerea să fie lăsaţi la Segu-Sikoro, şi pentru adunarea materialului necesar transportului şi a hranei în cantitate suficientă. Abia la 2 martie căpitanul Marcenay putu să îmbarce şi să pornească pe Niger în jos.

Călătoria, adesea împiedicată de apele scăzute în aceste ultime luni ale anotimpului secetos, ceru la rândul ei două săptămâni întregi, şi fosta escortă a misiunii Barsac debarcă până la urmă abia în ziua de 17 martie, la Kabara, port al Tombouctoului, până la care mai erau doar vreo cincisprezece kilometri.

Când căpitanul Marcenay se prezentă colonelului Allegre care comanda garnizoana, ofiţerul acesta superior se arătă la fel de mirat ca şi camaradul său de la Segu-Sikoro. El afirmă că nici o tulburare nu fusese constatată prin partea locului, că nu ceruse niciodată întăriri, şi declară că nu înţelege de ce colonelul Saint-Auban îi trimitea, fără să-l anunţe, oameni de care n-avea nici o nevoie.

Lucrurile începeau să devină ciudate şi căpitanul Marcenay începuse să se întrebe dacă nu fusese victima vreunui iscusit falsificator. Dar, de ce? Cu ce scop? Răspunsul se impunea de la sine. Oricât de inexplicabil ar fi părut un asemenea plan, falsificatorul, dacă exista, nu putea să urmărească decât distrugerea misiunii Barsac, dezarmată. Ajuns în mod logic la concluzia aceasta, căpitanul Marcenay simţi o puternică nelinişte gândindu-se la grava responsabilitate care îi revenea în acest caz, şi la pericolele care ar fi putut s-o ameninţe atunci pe domnişoara Mornas, a cărei amintire îi umplea încă mintea şi inima.

Temerile îi sporiră cu atât mai mult cu cât la Tombouctou, ca şi la Segu-Sikoro, nu putu afla nici cel mai mic lucru despre locotenentul Lacour. Nimeni nu-l cunoştea. Mai mult: nimeni nu auzise niciodată vorbindu-se despre un corp de voluntari sudanezi, deşi expresia aceasta fusese întrebuinţată de însuşi colonelul Saint-Auban.

Totuşi, cum ordinul colonelului părea, după o minuţioasă verificare, cât se poate de autentic, trebuia socotit drept bun şi valabil, până la proba contrarie. Căpitanului Marcenay şi oamenilor săi li se asigură deci cazarea şi, de cum se ivi prilejul, ordinul colonelului Saint-Auban fu expediat celui ce-l scrisese, singurul care putea spune dacă era sau nu fals.

Dar, de la Tombouctou la Bamako trebuiesc socotiţi o mie de kilometri, atât la ducere cât şi la întoarcere. Aveau să treacă deci multe zile până la primirea răspunsului trimis de colonel.

Zilele acelea, căpitanului Marcenay, neocupat, fără funcţii precise, şi mai ales ros de nelinişte, aveau să i se pară foarte lungi. Din fericire, în ultimele zile ale lui mărite, lucrurile se schimbară prin sosirea căpitanului Perrigny, unul din camarazii săi de Ia Saint-Cyr, cu care întreţinuse relaţii intime. Cei doi prieteni fură cât se poate de fericiţi să se revadă şi, din momentul acela, zilele i se părură mai scurte căpitanului Marcenay.

Aflând ce griji îi rodeau pe prietenul său, Perrigny încercă să-l liniştească, fabricarea unui ordin fals, atât de bine imitat încât să înşele pe toată lumea, i se părea de domeniul fanteziei. După părerea lui, era mai logic de admis că locotenentul Lacour, prost informat asupra adevăratelor motive ale hotărârii colonelului, dăduse o explicaţie greşită. Cât despre mirarea colonelului Allčgre, ea se putea explica foarte simplu. În regiunea aceasta abia organizată, n-ar fi fost de mirare ca ordinul trimis lui să se fi rătăcit.

Căpitanul Perrigny, care urma să rămână doi ani la Tombouctou, adusese cu el destul de multe bagaje pe care prietenul său îl ajută să le despacheteze. Multe dintre ele erau mai degrabă instrumente de laborator decât bagaje propriu-zise. Dacă n-ar fi purtat uniforma, Perrigny ar fi fost socotit, într-adevăr, printre savanţi. Pasionat de ştiinţă, el se ţinea la curent cu toate problemele la ordinea zilei, şi mai ales cu cele mai mult sau mai puţin legate de electricitate. În prietenia lor, Perrigny reprezenta studiul, iar Marcenay acţiunea. Deosebirea aceasta a înclinaţiilor constituia chiar, adeseori, pentru ei, pretextul unor certuri amicale. Când îi căutai ei îşi spuneau unul altuia „bătrân şoarece de bibliotecă”, şi, târâie sabie”, siguri, în fond, că activitatea nu-l împiedica pe Marcenay să fie un ofiţer excelent şi brav.

La câteva zile după sosirea prietenului său, căpitanul Marcenay îl găsi pe acesta pe cale de-a termina montarea unui nou aparat, după multe altele, în curtea casei unde îşi fixase domiciliul.

— Vii la ţanc, îi strigă Perrigny, de cum dădu cu ochii de el. Am să-ţi arăt ceva interesant.

— Asta? întrebă Marcenay arătând aparatul, compus din două pile electrice, nişte electromagneţi, un mic tub de sticlă conţinând pilitură de fier, iar deasupra o tijă de aramă de câţiva metri.

— Chiar asta – răspunse Perrigny. Jucăria asta, aşa cum o vezi, e o adevărată unealtă de vrăjitor. E pur şi simplu un post receptor de telegrafie, dar, ascultă bine, de telegrafie fără fir.

— De câţiva ani se tot vorbeşte despre ea – spuse Marcenay interesat. Problema a fost oare rezolvată?

— Şi încă cum! exclamă Perrigny. Da, doi oameni s-au întâlnit pe suprafaţa sferei noastre terestre, în aceeaşi secundă a istoriei. Unul dintre ei, un italian numit Marconi, a găsit calea de a emite în spaţiu undele numite hertziene. Ai auzit cumva de ele, soldăţoi afurisit?

— Da, da – spuse Marcenay. Am învăţat la şcoală. De altfel, când mă aflam în Franţa se şi vorbea despre Marconi. Dar celălalt inventator de care spuneai?

— E un francez, fizicianul Branly. El a descoperit receptorul, o mică minune de simplitate ingenioasă.

— Şi aparatul pe care îl văd aici?

— E chiar receptorul a cărui principiu ai să-l înţelegi cât ai clipi. Domnul Branly a observat că, dacă în mod natural pilitura de fier e rea conducătoare de electricitate, ea devine bună conducătoare când e influenţată de o undă hertziană, efectul acestei unde fiind să înzestreze firişoarele piliturii metalice cu o atracţie reciprocă şi să le dea o sporire a coeziunii. Acestea zise, vezi tubuleţul de colo?

— Îl văd.

— E detectorul de unde. Tubul cu pilitură de fier e intercalat în circuitul unei pile obişnuite pe care am onoarea să ţi-o prezint. Tubul, fiind rău conducător, întrerupe deci circuitul, iar curentul din pilă nu trece. Ai înţeles?

— Da. Şi-apoi?

— Când va veni o undă hertziană, va fi captată de vergeaua asta metalică, numită antenă. Imediat, tubul, care e în conexiune cu ea, va deveni conducător, circuitul pilei va fi închis, iar curentul va trece. Înţelegi şi-acum, băutorule de sânge?

— Da, bătrân savant cu ochelari. Zi mai departe.

— Atunci intervine povestitorul aflat de faţă. Graţie unui dispozitiv inventat de mine, combinat cu descoperirea lui Branly, curentul acesta va pune în mişcare un receptor Morse, a cărui bandă de hârtie se va derula imprimată în mod obişnuit. Dar, în acelaşi timp, ciocănelul pe care îl vezi va lovi detectorul, ale cărui firişoare metalice vor fi despărţite de lovitură, şi care îşi va relua, deci, rezistenţa obişnuită. Curentul pilei nu va mai trece, iar receptorul Morse va înceta să mai imprime. O să zici că astfel va fi obţinut un singur punct pe banda de hârtie. Aşa e, dar aceeaşi succesiune de fenomene se va reproduce imediat, atâta timp cât antena va continua să culeagă unde. Când acestea vor înceta, nu se va mai imprima nimic pe banda de hârtie a aparatului, până la trecerea undelor următoare. În sfârşit, prin procedeul acesta vom obţine o serie de puncte reunite în grupe inegale, reprezentând semnele lungi şi scurte ale alfabetului Morse, pe care un telegrafist le citeşte la fel de uşor ca pe scrisul obişnuit.

— Tu, de exemplu?

— Eu, de exemplu.

— Şi de ce ai, adus aparatul acesta, extraordinar, recunosc, pe nişte meleaguri atât de barbare?

— Pe el şi pe fratele lui, producătorul de unde, adică transmiţătorul, al cărui montaj îl voi începe mâine, fiindcă problema telegrafiei fără fir mă pasionează. Vreau să fiu primul care s-o instaleze în Sudan. Iată de ce am adus aici cele două aparate ale căror surori, încă foarte rare, dealtfel, în întreaga lume, îţi garantez că nu există în Africa. Dacă s-ar putea comunica direct cu Bamako! … Cu SaintLouis poate! …

— O! Cu Saint-Louis! … E cam departe!

— Ba de loc – protestă Perrigny. S-a şi făcut corespondenţă la distanţe foarte mari.

— Nu se poate!

— Ba se poate, soldăţoiule, şi eu sper să fac şi mai mult. Curând voi începe, de-a lungul Nigerului, o serie de experienţe…

Căpitanul Perrigny se opri deodată. Ochii lui larg deschişi, gura căscată, arătau o adâncă uimire. De la aparatul Branly se auzise un mic zgomot sec, pe care urechea lui experimentată îl recunoscuse.

— Ce ai? îl întrebă Marcenay mirat.

Prietenul lui trebui să facă un efort ca să-i răspundă. Uimirea îl sufoca, literalmente.

— Merge! bâigui el, arătând aparatul.

— Auzi că merge! făcu ironic Marcenay, Visezi, viitor academician. Aparatul tău e singurul din Africa, aşa că nu poate să meargă, după cum te exprimi cu atâta eleganţă, S-o fi stricat, şi-atâta tot.

Fără să răspundă, căpitanul Perrigny alerga la receptor.

— Stricat! strigă el în prada unei violente emoţii. E atât de puţin stricat încât pot citi clar pe bandă Căpi…tan… Căpitan Mar… Căpitan Marcenay!

— Mumele meu? zise Marcenay. Tare mă tem, prietene, că vrei să mă duci, cum s-ar zice.

— Numele tău! afirma Perrigny cu o emoţie atât de vădit sinceră încât camaradul său fu izbit de ea.

Aparatul se oprise şi stătea acum mut sub privirile celor doi ofiţeri care nu-l părăseau din ochi. Dar, curând, tic-tacul semnificativ se făcu din nou auzit.

— Iată-l că porneşte iar! … exclamă Perrigny aplecându-se peste bandă. Bun! Adresa ta acum: Tombouctou.

— Tombouctou! … repetă fără voie căpitanul Marcenay, înfiorat şi el de-o emoţie tainică.

Aparatul se oprise pentru a doua oară, apoi, după o scurtă întrerupere banda imprimată reîncepu să se deruleze, ca să se înţepenească iar, după câteva secunde.

— Jane Buxton, citi Perigny.

— Nu cunosc, declară Marcenay care, fără să ştie de ce, oftă uşurat. Ne joacă cineva o farsă.

— O farsă? repetă Perrigny gânditor. Cum ar fi posibil? … Ah, iată că reîncepe…

Şi, aplecat peste bandă, citi silabisind cuvintele, pe măsură ce i se înfăţişau:

— Veniţi… în… a…ju…tor… Ja…nei… Mor…nas…

— Jane Mornas! exclamă Marcenay care, sufocându-se deodată, trebuie să-şi descheie gulerul bluzei.

— Taci – comandă Perrigny. Pri…zo…ni…e…ră la… Black…land…

Pentru a patra oară, tic-tacul se întrerupse. Perrigny ridică ochii şi-şi privi camaradul. Acesta era livid.

— Ce ai? întrebă el cu dragoste prietenească.

— Am să-ţi explic… răspunse îndurerat căpitanul Marcenay. Dar Blackland, unde găseşti Blacklandul?

Perrigny nu apucă să-i răspundă. Aparatul funcţiona iar. Şi el citi:

— La…ti…tu…di…ne… cinci… spre. …ze… ce… gra…de… cinci…zeci… mi…nu…te… nord… Lon…gi…tu…di…ne…

Plecaţi peste aparatul amuţit pe neaşteptate, cei doi ofiţeri aşteptară zadarnic timp de câteva minute. De data aceasta, oprirea era definitivă şi receptorul Morse rămânea mut.

Căpitanul Perrigny şopti, dus pe gânduri:

— Asta mi se pare prea de tot! … Mai există deci un al doilea amator de telegrafie fără fir pe meleagurile acestea pierdute? … Şi încă unul care se pricepe, nu glumă, dragul meu, adăugă el întorcându-se spre prietenul său.

Dar observă imediat cât de schimbat la faţă era acesta.

— Dar ce ai? îl întrebă el. Eşti palid de tot…

În câteva cuvinte rapide, căpitanul Marcenay îi explică motivul tulburării sale. Dacă fusese mirat aflând că propriul lui nume figura pe banda telegrafică, mirarea îi devenise emoţie, şi încă emoţie adâncă, atunci când Perrigny rostise numele Janei Mornas. El o cunoştea pe Jane Mornas, o iubea, şi, cu toate că nu vorbiseră despre lucrul acesta, spera din toată inima ca într-o bună zi ea să-i devină soţie.

Marcenay reaminti toate temerile care îl chinuiau de când avea atâtea motive să creadă fals ordinul colonelului Saint-Auban. Mesajul misterios, primit astăzi din spaţiu, le confirma din plin. Jane Mornas se afla în primejdie.

— Şi-mi cere ajutor mie! încheie el cu o adâncă nelinişte, în care se amesteca, totuşi, un pic de bucurie.

— Ei bine, atunci e foarte simplu, răspunse Perrigny. Trebuie să-i dai ajutorul pe care ţi-l cere.

— Se înţelege! exclamă Marcenay, căruia perspectiva acţiunii îi reda viaţa. Dar cum?

— Asta o să vedem îndată, spuse Perrigny. Să tragem mai întâi concluziile logice din faptele pe care le cunoaştem. După mine ele sunt liniştitoare.

— Găseşti? spuse cu amărăciune Marcenay.

— Da. Primo, domnişoara Mornas nu e chiar singură, căci, după câte ştii, ea nu are un aparat de telegrafie fără fir. Fără sa mai vorbim de prietenii cu care ai lăsat-o, ea are, deci, cel puţin un protector, cel ce posedă aparatul. Şi acesta e cineva, crede-mă.

Cum Marcenay îl aprobase din cap, Perrigny continua:

— Secundo, domnişoara Mornas nu este expusă unui pericol imediat. Ea ţi-a telegrafěat la Tombouctou. Ea presupune că te afli acolo, cu alte cuvinte ştie foarte bine că nu eşti la doi paşi şi că va trebui oarecare timp ca să-i răspunzi la apel. Dar dacă, totuşi, îţi telegrafiază, înseamnă că nu socoteşte asta inutil. Deci, dacă o ameninţă un pericol, pericolul acesta nu e iminent.

— Unde vrei să ajungi? întrebă Marcenay, nervos.

— La faptul că trebuie să te calmezi, să speri într-un sfârşit bun al aventurii… şi să te duci imediat la colonel ca să-i ceri organizarea unei expediţii care îl va elibera pe deputatul Barsac, şi pe deasupra, şi pe domnişoara Mornas.

Cei doi căpitani se duseră imediat la colonelul Allčgre ţi expuseră evenimentul uluitor ai căror martori fuseseră. Ca dovadă îi arătară banda imprimată de receptorul Morse, tradusă de Perrigny în limbaj desluşit.

— Aici nu-i de loc vorba de domnul Barsac, observă colonelul.

— Nu. – răspunse Perrigny, dar cum domnişoara Mornas era cu el…

— Cine vă spune că ea nu l-a părăsit? obiectă colonelul. Cunosc perfect itinerarul misiunii Barsac, şi vă pot garanta că nu se ridică până la o asemenea latitudine. Misiunea trebuie să treacă prin Uagadugu, care se află cam pe al doisprezecelea grad, şi să iasă la Say, aflat pe al treisprezecelea. Mesajul acesta misterios vorbeşte de cincisprezece grade şi cincizeci, cu alte cuvinte de şaisprezece grade.

Remarca aceasta trezi amintirile lui Marcenay.

— Aveţi dreptate, domnule colonel, spuse el. Într-adevăr, s-ar putea prea bine ca domnişoara Mornas să fi părăsit misiunea Barsac. Îmi amintesc că ea trebuia să se despartă de misiune la două sau trei sute de kilometri după Sikasso, ca să urce singură spre nord, cu intenţia de-a atinge Nigerul la Gao.

— Atunci se schimbă lucrurile, spuse îngrijorat colonelul. Pentru a-l scăpa pe domnul Barsac, deputat, delegat oficial al Franţei, ar fi normală o expediţie, pe când pentru domnişoara Mornas, o simplă particulară…

— Totuşi, vorbi cu însufleţire Marcenay, dacă ordinul adus de mine era fals, cum totul ne îndeamnă să credem, domnul Barsac a fost cu siguranţă victima unui ticălos care a ţinut să-mi ia locul.

— Poate… poate… încuviinţă cu oarecare îndoieli colonelul. În orice caz, pentru a avea o părere în privinţa aceasta, trebuie aşteptat răspunsul de la Bamako.

— E îngrozitor! exclamă Marcenay, copleşit. Nu putem, totuşi, s-o lăsăm să piară pe biata copilă care mă cheamă în ajutor.

— Nu e vorba să piară, obiectă colonelul care, cel puţin el, îşi păstrase tot calmul. Domnişoara spune singură că e prizonieră, şi nimic mai mult… De altfel, unde să te duci în ajutorul ei? Ce a Blackland-ul despre care vorbeşte ea?

— Ne dă latitudinea.

— Dar nu longitudinea. Dumneata ai părăsit-o pe domnişoara Mornas după Sikasso. Îmi închipui că ea nu s-a reîntors spre vest. Al şaisprezecelea grad străbate mai întâi Macina, apoi trece peste Niger, şi se înfundă într-o regiune pustie, absolut necunoscută. Cum Blackland-ul nu poate fi în Macina, căci atunci l-am cunoaşte, înseamnă că ar trebui căutat în plin pustiu.

— Şi atunci, domnule colonel? bâigui Marcenay.

— Şi atunci, căpitane, nu prea văd posibilitatea de a trimite o coloană în direcţia aceasta, căci ar fi egal cu a risca viaţa a o sută sau două de oameni pentru a o salva pe a unei singure persoane.

— De ce două sute de oameni? întrebă Marcenay care simţi pierindu-i speranţa. Poate că mai puţini ar fi de ajuns…

— Nu cred, căpitane. Cunoşti şi dumneata zvonurile care circulă în lungul Nigerului. Negrii (pretind că undeva, nimeni nu poate spune exact unde, s-ar fi întemeiat un imperiu indigen, a cărui faimă nu e dintre cele mai bune. Numele acesta de Blackland fiind cu totul necunoscut, n-ar fi exclus să fie al capitalei sau al vreunuia din oraşele imperiului în chestiune, iar latitudinea face ipoteza şi mai de crezut, căci corespunde singurei regiuni unde s-ar fi putut întemeia o putere fără să fie cunoscută meştiut de toată lumea. În sfârşit, nu vă izbeşte consonanţa engleză a cuvântului Blackland? … Sokoto, colonie engleză, nu-i prea departe de presupusa lui aşezare… S-ar putea ivi aici o altă dificultate, destul de spinoasă… Pe scurt, în asemenea condiţii cred că ar fi imprudent să te aventurezi într-o regiune cu totul neexplorată, fără să dispui de forţe suficiente pentru a face faţă oricăror eventualităţi.

— Aşadar, domnule colonel, refuzaţi? stărui Marcenay.

— Regret, dar refuz – răspunse colonelul Allegre.

Căpitanul Marcenay nu se dădu bătut. Îi povesti colonelului, aşa cum îi povestise şi lui, Perrigny ce îl lega de domnişoara Mornas. Zadarnic însă. Degeaba arătă că adusese cu el o sută de oameni de care se puteau lipsi, căci nu se conta pe ei. Colonelul Allegre rămase de neclintit.

— Sunt dezolat, profund dezolat, căpitane, dar am datoria să-ţi răspund negativ. E posibil ca oamenii dumitale să nu-mi fie necesari, dar sunt şi ei tot oameni, şi n-am dreptul să le risc viaţa cu uşurinţă. În plus, nimic nu ne grăbeşte. Să aşteptăm o nouă comunicare de la domnişoara Mornas. Dacă ne-a telegrafiat o dată e posibil să ne mai telegrafieze.

— Şi dacă nu mai poate, după cum ne-a făcut să credem brusca întrerupere a mesajului ei? exclamă Marcenay deznădăjduit.

Colonelul dădu să se înţeleagă printr-un gest că o asemenea eventualitate ar fi foarte regretabilă, dar că n-ar putea să-i schimbe botărârea luată.

— Atunci, mă voi duce singur – declară hotărât Marcenay.

— Singur? … repetă colonelul.

— Da, domnule colonel. Vă cer un concediu pe care nu mi-l veţi refuza…

— Pe care, dimpotrivă, ţi-l voi refuza – răspunse colonelul. Crezi că ţi-aş da posibilitatea să te arunci într-o aventură din care nu te-ai mai reîntoarce niciodată?

— În acest caz, domnule colonel, vă rog să binevoiţi a-mi primi demisia.

— Demisia! …

— Da, domnule colonel – spuse Marcenay calm. Colonelul Allčgre nu răspunse imediat. Îşi privi inferiorul şi-şi dădu seama că nu era într-o stare normală.

— Ştii bine, căpitane – îi spuse el cu un ton părintesc – că demisia dumitale va trebui să urmeze calea ierarhică, şi că eu nu am calitatea s-o primesc. În orice caz, e un lucru care cere chibzuinţă. Să mai treacă o noapte, şi revino mâine la mine. Vom mai sta de vorbă.

Executând corect salutul militar, cei doi ofiţeri se retraseră. Perrigny îşi însoţi prietenul, căutând să-l îmbărbăteze pe cât putea. Dar nefericitul nici nu-l auzea măcar.

Când căpitanul Marcenay ajunse în faţa uşii sale, îşi luă rămas bun de la Perrigny şi se încuie în casă. Rămas singur, în sfârşit, el se prăbuşi pe pat, şi, ajuns la capătul curajului, nemaiputându-se stăpâni, izbucni în hohote de plâns.