VI.AL TREILEA ARTICOL AL DOMNULUI AMEDEE FLORENCE

„Expansiunea franceză” a publicat în ziua de 5 februarie al treilea articol al trimisului său special pe lângă misiunea Barsac. Pentru motive pe care le vom cunoaşte în curând, acesta a fost ultimul pe care ziarul l-a primit vreodată de la iscusitul său reporter. Ca urmare, cititorii „Expansiunii franceze” trebuiră să aştepte luni întregi până la dezlegarea enigmei ridicată de domnul Amédée Florence în ultimele rânduri ale articolului său, enigmă a cărei soluţie completă o va da povestirea de faţă.

MISIUNEA BARSAC (Corespondenţă de la trimisul nostru special.)

De ce se temea Malik.

— Dung-hono.

— Să fim prieteni, Cinna.

— Cuele tapée.

— Botezul jupânului Măgar.

— Răbdare! Kankan.

— Un vrăjitor.

— Să judecăm.

— Zgomote în noapte.

KANKAN, 24 decembrie. Am sosit aici ieri dimineaţă şi plecăm mai departe mâine dimineaţă, în ziua de Crăciun.

Crăciun! … Gândul mă duce spre patria de care suntem atât de departe. (Şase sute cincizeci de kilometri de la Conakry, după infailibilul domn Tassin.) Mă gândesc, cu o voluptate pe care n-o credeam posibilă, la câmpiile acoperite de nea şi, pentru prima oară după atâţia ani, simt o puternică dorinţă de a-mi pune ghetele la vatră, ceea ce ar dovedi măcar că am o vatră.

Dar să nu ne înduioşăm şi să reluăm, de unde le-am lăsat, cronicile acestea ale misiunii Barsac.

În articolul precedent vă povesteam deci că în momentul când căpetenia şi locuitorii din Dauheriko ne pofteau să le primim ospitalitatea, Malik îi spusese în limbajul ei domnişoarei Mornas:

— Nu vă duceţi! E primejdie de moarte!

Auzind fraza aceasta, căpitanul hotărâse să poposim afară din sat, chiar pe locul unde ne opriserăm. După ce stătu de vorbă cu Malik, căpitanul Marcenay dădu ordinele cerute de situaţie şi-i pofti pe indigeni să se depărteze. Ei ne asigurară că au cele mai bune intenţii în privinţa noastră, dar căpitanul nu se lăsă influenţat şi-i invită ferm să se reîntoarcă la casele lor şi să nu se apropie cu mai mult de cinci sute de metri de tabăra noastră. Se va vedea curând că precauţiile acestea nu erau inutile.

Domnul Baudrieres, prieten credincios al prudenţei, aprobă din plin hotărârea luată, deşi nu-i cunoştea motivele. Domnul Barsac, care se şi vedea purtat în triumf pe sub arcadele de frunze împodobite cu panglici tricolore, nu-şi putu ascunde ciuda.

De îndată ce indigenii se retraseră, el se apropie de căpitanul Marcenay, care se afla la doi paşi de mine, ceea ce îmi îngădui să nu pierd nimic din toată scena aceasta, şi-l întrebă scurt, cu un glas prin care răzbătea o manie surdă:

— Cine comandă aici, căpitane?

Dumneavoastră, domnule deputat – spuse ofiţerul, rece, dar politicos.

În acest caz, de ce aţi ordonat, fără să-mi cereţi părerea, instalarea taberei, în loc să tragem la localnici, şi i-aţi alungat pe negrii aceştia de treabă, plini de cele mai bune intenţii faţă de noi?

Căpitanul făcu o scurtă pauză, cum se spune la teatru, şi răspunse calm:

— Domnule deputat, dacă în calitatea dumneavoastră de şef al misiunii alegeţi itinerarul şi reglaţi marşul după cum doriţi, am şi eu, la rândul meu, o datorie de îndeplinit: aceea de a vă apăra. Sigur că ar fi trebuit să vă previn şi să vă aduc la cunoştinţă motivele purtării mele, dar am vrut mai întâi să fac ce era urgent. Vă rog, deci, să mă scuzaţi dacă am neglijat această…

Până aici, foarte bine. Căpitanul Marcenay s-a scuzat de greşeala comisă, şi domnul Barsac se poate socoti satisfăcut. Din nefericire – şi s-ar putea ca să fie vinovată vreo rivalitate de un alt ordin – căpitanul e nervos, deşi se stăpâneşte, şi lasă să-i scape un cuvânt nepotrivit, care aprinde pulberea.

— Dacă am neglijat această formalitate – încheie el.

— Formalitate! … repetă domnul Barsac, roşu de mânie. Domnul Barsac e din sudul Franţei, şi despre oamenii din sudul Franţei se spune că au argint viu în vine. Simt că au să înceapă neroziile.

Domnul Barsac continuă, tremurând de mânie:

Şi, măcar acum, veţi binevoi să-mi aduceţi la cunoştinţă motivele care pesemne că sunt foarte puternice dacă v-au tulburat până într-atât!

Ce spuneam? Iată că lucrurile încep sa se încurce. E rândul căpitanului să se simtă jignit. Şi iată-l răspunzând pe un ton sec:

Aflasem că se urzea un complot împotriva noastră.

— Un complot! … exclamă ironic domnul Barsac. Printre negrii aceştia de treabă! … La treizeci şi cinci de kilometri de Timbo! … Nu zău! … Şi cine v-a dezvăluit… complotul?

Trebuie să vedeţi cum rosteşte domnul Barsac cuvântul „Complot”! Îşi umflă obrajii, îşi învârteşte ochii în cap. Doamne! Cât e de marsiliez, în clipa aceasta!

Malik – răspunde scurt căpitanul.

Domnul Barsac începe să râdă. Şi ce râs!

— Malik! … Sclava asta mică, pentru care am plătit douăzeci şi cinci de gologani! …

Domnul Barsac exagerează. Mai întâi, Malik nu e sclavă, dat fiind că pe teritoriul francez nu există sclavi. Un deputat ar trebui să ştie asta. Şi apoi, Malik e o femeie foarte scumpă. A costat douăzeci şi cinci de franci bătuţi pe muchie, plus o puşcă veche şi o bucată de pânză.

Totuşi, domnul Barsac continuă:

— … douăzeci şi cinci de gologani! … Într-adevăr, aveţi pe cine să ascultaţi şi înţeleg că v-a fost teamă…

Căpitanul a simţit lovitura. La cuvântul „teamă”, faţa i s-a schimonosit. Se stăpâneşte, dar se simte că fierbe pe dinăuntru.

— Daţi-mi voie să nu vă împărtăşesc temerile – continuă între timp domnul Barsac, care se înfierbântă din ce în ce. Eu ţin să fiu erou. Am să mă duc deci în sat, să dorm acolo, şi să cuceresc singur vizuina aceasta…

Iată-ne ajunşi la momentul adevăratelor nerozii. Îl prevăzusem.

Eu nu v-aş sfătui – răspunde căpitanul, nevrând să se lase nici el mai prejos. Nu ştiu dacă Malik s-a înşelat sau nu, dar, fiindcă există posibilitatea să nu se fi înşelat, am luat măsurile dictate de prudenţă. Eu răspund de securitatea dumneavoastră, după cum vă spuneam. În privinţa aceasta, instrucţiunile sunt clare şi am să le respect, la nevoie chiar fără voia dumneavoastră.

Fără voia mea! …

Dacă ţineţi să încălcaţi ordinele comandantului militar şi dacă ieşiţi din tabără, voi avea regretul să vă reţin în cortul dumneavoastră, sub pază. Şi acum, sluga dumneavoastră, domnule deputat. Trebuie să veghez la instalarea taberei şi nu mai am timp de discuţie. Am onoarea să vă salut!

Acestea spuse, căpitanul îşi duse mâna la chipiu, execută o întoarcere la dreapta, cât se poate de reglementară, şi se depărta, lăsându-l pe deputatul din Midi la un pas de apoplexie.

De altfel, ca să fiu cinstit, nici eu nu prea mă simt în apele mele.

Mânia domnului Barsac e cu atât mai mare cu cât toate acestea se petrec de faţă cu domnişoara Mornas. Şi e gata-gata să se avânte pe urmele căpitanului cu scopul vădit de-a căuta o ceartă care ar putea avea un deznodământ tragic, când amabila noastră tovarăşă de călătorie intervine:

— Rămâneţi aici, domnule Barsac – spune ea. Căpitanul a greşit, e drept, că nu v-a prevenit; dar s-a scuzat şi, la rândul dumneavoastră, l-aţi jignit. De altfel, protejându-vă fără să ţineţi la asta, el îşi face datoria, deşi înfruntă, riscul de a-şi atrage mânia dumneavoastră şi de a-şi periclita avansarea. Dacă sunteţi cât de cât generos, ar trebui să-i mulţumiţi.

Asta e prea de tot!

Recăpătaţi-vă calmul, vă rog, şi ascultaţi-mă! Tocmai am vorbit cu Malik. Ea e aceea care a dat alarma şi l-a informat pe domnul Marcenay despre complotul pregătit împotriva noastră. Aţi auzit vorbindu-se despre dung-kono?

Domnul Barsac clatină din cap în semn că nu. I-a trecut furia, dar tot mai e bosumflat.

— Ştiu eu ce e dung-kono – se amestecă doctorul Châtonnay, care s-a apropiat de noi. E o otravă ucigătoare, al cărei specific e că nu-şi ucide victimele decât după vreo opt zile. Ştiţi cum se prepară? Într-un fel destul de curios.

Domnul Barsac pare că nu-l aude. Vulcanul stins mai fumegă încă.

Domnişoara Mornas răspunde pentru el:

Nu, doctore.

Am să încerc să vă explic – spune doctorul Châtonnay, şovăind puţin – deşi e cam nu ştiu cum… În sfârşit! Să vă explic! … Aflaţi că, pentru a prepara dung-kono, se ia o tulpină de meişor (în limba negrilor sarrio) şi se introduce în intestinul unui cadavru. După douăzeci de zile, tulpina e scoasă de acolo, pusă la uscat şi pisată mărunt. Praful astfel obţinut e turnat în lapte, în vreun sos, în vin, sau în orice altă băutură şi, cum n-are nici un gust, e înghiţit pe neobservate. Opt zile mai târziu, cel ce a înghiţit-o se umflă. Abdomenul, mai ales, i se balonează într-un mod de necrezut. Iar după douăzeci şi patru de ore moare, şi nimic, nici o contraotravă, nici un medicament nu-l poate smulge din ghearele destinului acestuia funest, care, de nu-i demn de Atreu, e vrednic dc Thyest!

Bun! încă un vers! Văd bine că rimează, sigur, dar cu ce?

Iată acum complotul urzit de locuitorii satului – spuse la rândul ei domnişoara „Mornas. Sosind aici, Malik l-a auzit pe căpetenia din Daouheriko vorbind cu alte căpetenii, din vecinătate. Dolo Sarron, aşa se numeşte regişorul ăsta, trebuia să ne facă o primire prietenească, să ne întâmpine cât mai cordial, să ne invite pe unii la casa lui, pe alţii în casele unor complici, şi acolo să ne ofere nişte mâncăruri sau băuturi locale, pe care nu le-am fi putut refuza. În acest timp, li s-ar fi dat de băut soldaţilor. Mâine am fi plecat fără să observăm nimic şi, peste câteva zile, am fi început să simţim primele efecte ale otrăvii. Bineînţeles, toţi negrii din împrejurimi ar fi pândit momentul acesta, şi odată convoiul nostru dezorganizat, ne-ar fi jefuit bagajele, ne-ar fi luat ca sclavi conducătorii de măgari şi hamali, ne-ar fi furat caii şi măgarii. Malik a surprins complotul, l-a înştiinţat pe căpitanul Marcenay, iar restul îl ştiţi şi dumneavoastră.

Vă închipuiţi cât ne-a tulburat povestirea aceasta. Domnul Barsac e consternat.

De! Când vă spuneam eu! face domnul Bauderieres, cu un aer triumfător. Iată triburile dumneavoastră civilizate! Nişte ticăloşi nemaipomeniţi!

Nu pot să-mi mai revin în fire – geme domnul Barsac. Sunt doborât, literalmente doborât! Şi Dolo Sarron, ăsta, cu aerul lui de om cumsecade! Hei! Ce-o să mai râdem! … Mâine, pun să se dea foc satului, iar pe ticălosul de Dolo Sarron! …

Nici să nu vă gândiţi, domnule Barsac! exclamă domnişoara Mornas. Nu uitaţi că mai avem de străbătut sute şi sute de kilometri. Prudenţa…

Domnul Baudrieres întrerupe. El întreabă:

— E oare necesar să ne încăpăţânăm să facem călătoria până la capăt? A fost pusă întrebarea: „Sunt sau nu triburile din bucla Nigerului îndeajuns de civilizate ca să li se poată acorda drepturi politice?” Răspunsul cred că îl cunoaştem. Experienţa acestor câteva zile, şi mai ales cea de astă-seară, trebuie sa ne ajungă.

Astfel atacat, domnul Barsac îşi revine. Îşi îndreaptă spinarea. Va vorbi. Vorbeşte… Domnişoara Mornas însă i-o ia înainte:

— Domnul Baudrieres se mulţumeşte cu puţin – spune ea. Tace ca englezul care pretindea că toate franţuzoaicele sunt roşcate, fiindcă întâlnise el una roşcată în clipa când a debarcat la Calais; domnul Baudrieres judecă un popor întreg după câţiva tâlhari. Ca şi cum în Europa nu s-ar săvârşi crime! …

Domnul Barsac aprobă cu convingere. Dar îl mănâncă limba. Şi ia cuvântul:

— Foarte adevărat! exclamă el. Dar chestiunea, domnilor, mai are un aspect. Ar fi oare admisibil ca nişte reprezentanţi ai Republicii, ajunşi abia în pragul unei mari acţiuni, să se lase…

Vorbeşte bine, domnul Barsac.

— …să se lase descurajaţi de la primii paşi, ca nişte copii fricoşi? Nu, domnilor! Cei care au cinstea să poarte drapelul Franţei trebuie să aibă un bun simţ hotărât şi un curaj neclintit. Aşa vor putea să judece cum se cuvine gravitatea primejdiilor care îi poate aştepta şi, după recunoaşterea exactă a acestor primejdii, vor putea să le facă faţă fără să pălească. Dar pionierii aceştia ai civilizaţiei…

Cerule! Un adevărat discurs! … Şi mai ţine încă!

— …pionierii aceştia ai civilizaţiei trebuie, mai presus de orice, să ia bine seama şi să nu se pripească, făcând o judecată generală asupra unui întreg ţinut, pe baza unui singur fapt, a cărui realitate mai e şi îndoielnică. După cum foarte bine spunea oratorul dinaintea mea…

Oratorul dinaintea lui e domnişoara Mornas, în persoană. Ea zâmbeşte şi, ca să taie valul acesta de oratorie, se grăbeşte să aplaude cât poate mai tare. Urmându-i exemplul, aplaudăm toţi, în afară de domnul Baudrieres, fireşte.

Lucrurile sunt lămurite şi călătoria continuă – spune domnişoara Mornas, în mijlocul zarvei. Repet deci că prudenţa ne ordonă să evităm orice vărsare de sânge care ar putea aduce represalii. Dacă suntem înţelepţi, principalul nostru scop trebuie să fie înaintarea paşnică. Cel puţin aceasta e părerea domnului Marcenay.

A, dacă e părerea domnului Marcenay! … aprobă domnul Barsac în doi peri.

Nu vă luaţi aerul acesta ironic, domnule Barsac – îi răspunse domnişoara Mornas. Mai bine v-aţi duce la căpitanul pe care l-aţi frecat destul adineauri şi i-aţi întinde mâna. La urma urmei, poate că-i datorăm viaţa.

Domnul Barsac se aprinde uşor, dar e om de treabă şi cât se poate de bun. De aceea el şovăi exact cât trebuie ca sacrificiul lui să capete preţ, apoi se îndreptă spre căpitanul Marcenay care tocmai termina de organizat paza taberei.

— Căpitane, vreau să-ţi spun ceva – începu el.

La ordinele dumneavoastră, domnule deputat – răspunse ofiţerul, luând poziţia de drepţi.

Căpitane – continuă domnul Barsac – mai adineauri am greşit şi unul şi altul, dar eu mai mult decât dumneata. Te rog deci, să mă scuzi. Vrei să-mi faci onoarea de a-mi da mâna?

Vă asigur că toate acestea au fost spuse cu multă demnitate şi fără nimic umilitor. Domnul Marcenay se simţi mişcat.

— Vai, domnule deputat, e prea mult! spuse el. Eu şi uitasem! …

Apoi îşi strânseră mâinile şi cred că, până una alta, sunt cei mai buni prieteni din lume.

Când incidentul Barsac-Marcenay se încheie spre satisfacţia generală, fiecare dintre noi se retrase în adăpostul lui. Mă pregăteam deci să mă culc, când am observat că, după obicei, domnul de Saint-Bérain lipsea. Ieşise oare din tabără, în ciuda consemnului?

Fără să-mi anunţ tovarăşii de călătorie, m-am dus să-l caut. Şi am avut norocul să dau imediat peste Tongané, servitorul lui, care mi-a spus:

— Tu vrei vezi mossie Agénor? Tu vine încet… Noi vedem el pe ascuns. El foarte caraghios!

Tongané m-a condus pe malul unui pârâu, dincolo de linia santinelelor, şi, ascunşi după un baobab, l-am văzut într-adevăr pe Saint-Bérain. El părea foarte ocupat şi ţinea între degete un animal pe care nu-l puteam desluşi clar.

— Acolo ntori – îmi spuse Tongané. Un ntori e o broască.

Saint-Bérain deschise larg gura broaştei şi-i vârâ în trup o vergea de oţel ascuţită la ambele capete. De mijlocul vergelei era legată o sfoară subţire şi tare, pe care el o ţinea de celălalt capăt.

Lucrul cel mai ciudat e că în tot timpul operaţiei acesteia Saint-Bérain nu încetă o clipă să ofteze de-ţi frângea inima. Părea că suferă cumplit, şi nu mai înţelegeam nimic. Mai apoi, am înţeles despre ce era vorba. Saint-Bérain suferea, cu adevărat, dar numai fiindcă o supunea pe biata ntori la un tratament atât de barbar. Pe când se lăsa în voia patimei pentru pescuit, sensibilitatea lui protesta.

După ce puse broasca în ierburile de pe mal, Saint-Bérain se ghemui după un copac, cu o bâtă în mână, şi aşteptă. Noi făcurăm la fel.

Dar n-am avut mult de aşteptat. După câteva clipe se ivi un animal ciudat, un soi de şopârlă uriaşă.

— Tu vede – îmi şopti Tongané – asta frumoasă gueule-tapée.

Gueule-tapée? A doua zi, doctorul nui-a spus că aşa e numită o varietate de iguan.

Gueule-tapée, deci, înghiţi broasca, apoi vru să se reîntoarcă în apă. Simţindu-se reţinută de sfoară, ea se zbătu şi vârfurile de oţel îi pătrunseră în carne. Era prinsă. Saint-Bérain o trase, lângă el şi ridică bâta.

Dar ce se întâmplă? Bâta recade fără putere pe când SaintBérain scoate un adevărat geamăt… O dată, de două ori, de trei ori, bâta se ridică ameninţătoare; o, dată, de două ori, de trei ori, o vedem căzând inofensivă, acompaniată de-un geamăt jalnic, Tongané îşi pierde răbdarea. Se năpusteşte din ascunziş şi cu o lovitură zdravănă pune capăt nehotărârii stăpânului său şi zilelor animalului, care niciodată nu-şi meritase numele mai bine ca acum.

Saint-Bérain mai oftează o dată, în semn de satisfacţie de data aceasta. Tongané a şi luat iguanul.

— Mâine – spune el – noi mâncat gueule-tapée. Eu pun foc. Va fi mult bun.

Şi a fost, într-adevăr, „mult bun”.

La 16 decembrie, am pornit mai departe, de cu zori. Mai întâi am ocolit satul, unde se zăreau puţini locuitori la ora aceea matinală. Ticălosul de Dolo Sarron ne privi trecând, şi mi s-a părut că-l văd schiţând un gest de ameninţare la adresa, noastră.

După un kilometru de mers, am străbătut o pădure formată din arbori karité, ntaba şi bana, după câte ne-a spus doctorul Châtonnay.

— Arborele ntaba – ne-a explicat el – e un ficus de mari dimensiuni. Frunzele lui, late de douăzeci şi cinci până la treizeci de centimetri, sunt folosite pentru adăpostit taberele. Fructele lui, care se coc în iunie, conţin trei sau patru boabe ca de fasole, scăldate într-o zeamă foarte dulce. Băştinaşii le mănâncă cu mare plăcere. Noi, europenii, preferăm: fructul de saba, care seamănă cu cireaşa noastră.

Cât despre bana, al cărui fruct, după cum vedeţi, seamănă cu gogoşile de brad, e un palmier. Crengile îi sunt folosite la făcut acoperişurile

1 Joc de cuvinte: gueule-tapée – bot pocnit, (n. r.).

colibelor şi la împletit coşuri pentru transport, cum sunt cele de care avem şi noi câteva modele în convoiul nostru. Din frunze se fac pălării, rogojini şi saci pentru mărfuri. În sfârşit, crengile uscate şi crestate dau nişte torţe excelente. De altfel, cu asemenea torţe ne luminăm şi noi.

Puţin înainte de ora nouă, poteca ne-a fost tăiată de un râu în care mişunau, ca de obicei, hipopotamii şi caimanii. A trebuit să-l trecem prin vad. M-am gândit atunci că era pentru prima oară când ne aflam într-o asemenea situaţie. Până la râul acesta, fie că găsiserăm poduri, fie că apele erau atât de scăzute, încât caii noştri abia dacă îşi muiaseră copitele în ele. De data aceasta era altfel: aveam în faţă un adevărat râu.

Din fericire, apele erau mai puţin mari decât ne-am temut. Caii abia dacă s-au udat până la piept, şi am trecut fără mare greutate.

Dar cu măgarii a fost altceva. Când dobitoacele acestea, altminteri foarte încărcate de poveri, ajunseră în mijlocul râului, se opriră toate, de parcă s-ar fi înţeles între ele. Degeaba se căzniră conducătorii să le urnească din loc. Măgarii se dovediră la fel de insensibili la strigătele de îndemn ca şi la loviturile de ciomag.

Aha, eu ştie! făcu unul dintre conducătorii măgarilor. Ei vrut botez.

Da, da! răspunseră colegii lui. Ei aşteptat botez.

Şi atunci, aplecându-se, fiecare dintre ei luă apă în palmă şi o turnă pe capul măgarului pe care îl avea în grijă. Şi, pe când făceau asta, bolboroseau nişte cuvinte de neînţeles.

— Ceea ce vedeţi – ne explică domnul Tassin – e un obicei străvechi prin partea locului. La primul vad care trebuie trecut, botezarea măgarilor e lege. O să vedeţi că acum, când riturile sunt îndeplinite, măgarii au să pocnească fără mare greutate.

Şi, într-adevăr, n-au mai zăbovit mult.

Temperatura era de treizeci de grade la umbră. Măgarii, cărora pesemne că le plăcuse răcoarea apei, gândiseră, fără îndoială, că o baie va fi şi mai plăcută. După două sau trei serii de fornăieli vesele, se trântiră voioşi în râu şi se tăvăliră cu atâta plăcere, încât poverile, prost legate, începură să se ducă pe apă.

Fireşte, poverile au trebuit pescuite. Conducătorii măgarilor făcură lucrul acesta cu încetineala care le e proprie, în aşa fel încât, dacă n-ar fi fost soldaţii căpitanului Marcenay, ne-am fi pierdut jumătate din proviziile, darurile şi mărfurile de schimb, ceea ce ar fi însemnat o mare nenorocire pentru noi.

Cum domnul Barsac îşi manifesta nerăbdarea şi supărarea prin cuvinte tari, adresându-le epitete provensale dar injurioase cărăuşilor flegmatici, Morilire se apropie de el:

Mani tigui (comandante) – îi spuse el încetişor – tu nu strigat.

Cum să nu mă înfurii! Dobitocii ăştia au să-mi înece mărfuri de o sută de mii de franci! …

Nu bine – continuă călăuza. Tu, multă răbdare. Dacă poveri cade, ceartă oameni, nu strigi. Ei vorbeşte mult, dar nu răi. După, e foarte bun.

Cele povestite de mine aici, oricât de exacte ar fi, poate că nu vă amuză. Dacă e aşa, n-am ce face. Când m-am îmbarcat ca să urmez misiunea Barsac, mă aşteptam la un reportaj pasionant, şi mă gândeam să vă trimit articole pline de aventuri nemaipomenite. Umbre misterioase de păduri virgine, lupte împotriva naturii, lupte cu fiarele şi cu nenumărate oşti de negri, iată ce visam. Dar trebuie să revin la realitate. Pădurile noastre sunt savane, şi nu ne lovim de nici o piedică naturală. Cât despre animale, n-am văzut decât hipopotami şi caimani, foarte numeroşi, e drept, la care se cuvine să mai adaug turmele de antilope şi, ici-colo, câţiva elefanţi. În privinţa negrilor însetaţi de măcel, n-am întâlnit decât prieteni, dacă îl las la o parte pe tâlharul de Dolo Sarron. Călătoria noastră e foarte monotonă.

Părăsind Daouherikoul de tristă memorie, am urcat mai întâi o coastă, apoi am coborât pe Bagareya, în valea Tinkisso. Observ în momentul acesta, din lipsă de ceva mai palpitant, că Tchoumouki a părăsit ariergarda şi merge lângă Morilire. Să se fi certat oare cu Tongane? Tchoumouki şi Morilire discută împreună şi par cei mai buni prieteni din lume. Cu atât mai bine!

Nici Tongane n-ai zice că-şi regretă prea mult camaradul. În coada convoiului, el stă de vorbă cu micuţa Malik, şi convorbirea lor pare foarte însufleţită. O idilă? …

De la Bagareya începe iar savana, care se usucă din ce în ce, pe măsură ce ne depărtăm de sezonul ploilor; şi iată din nou câmpia, pe care n-o vom mai părăsi, ca să zic aşa, până la Kankan, unde am ajuns ieri, 23 decembrie, şi de unde îmi datez acest articol.

În ziua de 22, la Kouroussa, am trecut peste Djoliba, despre care domnul Tassin afirmă că ar fi Nigerul; dar la Kankan dăm de un alt râu, la fel de important, care se îndreaptă spre cel dintâi, întâlnindu-l, pare-se, la optzeci de kilometri spre nord. De ce n-ar fi râul acesta, căruia i se spune Milo, adevăratul şi autenticul Niger? Cu o expresie destul de dispreţuitoare domnul Tassin îmi spune că nu e, fără să-mi explice de ce. De altfel, puţin îmi pasă…

Şi incidentele? mă veţi întreba. Cum! În aceste nouă zile nu vi s-a întâmplat nimic?

Nimic, sau aproape nimic!

Degeaba mi-am cercetat cu lupa carnetul de note, căci n-am găsit în el decât două fapte vrednice, la nevoie, să fie povestite. Prima e cu totul neînsemnată. Cât despre cealaltă… Despre cealaltă nu prea ştiu ce trebuie să cred.

Iată, mai întâi, scurta relatare a celei dintâi.

La trei zile după ce părăsiserăm Daouheriko, mărşăluiam uşor printre lugan-uri destul de bine cultivate, ceea ce arăta că ne apropiam de un sat, când indigenii, ieşindu-ne în cale, dădură deodată semne vădite de teamă şi o rupseră la fugă.

— Marfa! Marfa! strigau ei, fugind cât îi ţineau picioarele.

Marfa în limba bambara înseamnă puşcă. Iar noi înţelegeam cu atât mai puţin sensul strigătelor acestora cu cât, pentru a nu-i speria pe negri, căpitanul Marcenay hotărâse ca oamenii lui să-şi ascundă puştile în nişte teci de piele roşcată, care nu aminteau cu nimic forma armelor. Deci, nu exista nici o puşcă la vedere. De unde se trăgea spaima negrilor întâlniţi în cale?

Îi întrebam zadarnic, când auzirăm un huruit metalic, urmat de un strigăt de indignare scos de domnul de Saint-Berain.

— Pungaşii! zbieră el furios. Anmcă cu pietre în cutia mea cu undiţe! Mi-au burduşit-o de tot! Staţi! Staţi că vă arăt eu, ticăloşilor! …

Abia am izbutit să-l împiedicăm să-i urmărească pe agresori, ba încă a trebuit să intervină şi domnişoara Mornas. Negrii, văzând frumoasa lui cutie nichelată, care strălucea la soare, o luaseră drept toc de armă. De aici, spaima lor.

Ca să evite repetarea unor asemenea greşeli, care s-ar fi putut sfârşi rău, domnul Barsac îl rugă pe domnul Saiut-Berain să-şi pună preastrălucitorul material printre bagaje, pe spinarea unui măgar. Dar îndărătnicul pescar fu cu neputinţă de convins; el declară că, pentru nimic în lume, n-o să se despartă de undiţele lui. N-am izbutit să-l convingem decât să-şi învelească teaca nichelată într-o fâşie de pânză, în aşa fel încât să-i acopere luciul.

E cineva prietenul meu Saint-Berain!

Celălalt fapt s-a petrecut la Karikan, unde am ajuns în dimineaţa zilei de 23, cu douăsprezece ore mai târziu decât prevăzuserăm, din pricina unei noi dispariţii a lui Morilire. În ziua de 22, tocmai când porneam în a doua etapă a zilei, ia-l pe Morilire de unde nu-i! A fost căutat zadarnic, peste tot, şi a trebuit să ne resemnăm aşteptându-l.

Altminteri, a doua zi, la prima oră, călăuza noastră era la post, şi se ocupa de plecare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De data aceasta, lipsa nu mai putea fi negată. De aceea Morilire nu-şi pierdu vremea cu negări inutile, ci ne explică scurt că trebuise să se întoarcă la locul de popas din ziua trecută, unde uitase hărţile căpitanului Marcenay.

Acesta din urmă îl certă zdravăn şi incidentul fu încheiat.

Eu nici nu l-aş fi pomenit dacă Saint-Berain, cu fantezia lui obişnuită, n-ar fi încercat să-i dea proporţii, denaturându-l.

Având o insomnie în noaptea aceea, el se pare că asistase la reîntoarcerea călăuzei. De aceea se duse să-i spună în mare taină căpitanului Marcenay că Morilire se reîntorcea, nu dinspre apus, de unde veneam noi, ci dinspre răsărit, adică dinspre Kankan, spre care ne îndreptam; că, deci, nu putea să se fi dus după vreun obiect uitat, şi că, prin urmare, minţise.

Venită din cu totul altă sursă, o asemenea informaţie ar fi meritat poate să fie luată în seamă, dar cum o dădea Saint-Berain! … Saint-Berain e atât de distrat, încât poate că încurcă lucrurile…

Să revenim însă la ale noastre. Vă spuneam deci că al doilea fapt s-a petrecut la Kankan. Pe când hoinăream pe acolo, domnişoara Mornas, domnul Barsac, Saint-Berain şi eu, conduşi de Tchoumouki şi de Morilire…

Dar văd că am uitat să dau unele lămuriri şi cred că ar fi mai bine să iau lucrurile mai de la capăt.

Aflaţi deci că, de câteva zile încoace, Morilire ne-a bătut capul mereu, pe rând, la fiecare, lăudându-ne talentele unui soi de vrăjitor, mai precis ale unui kenielala (care prezice viitorul) domiciliat la Kankan. După el, acest kenielala ar avea o a doua vedere uimitoare şi, de nenumărate ori, Morilire ne-a îndemnat să ne convingem personal de lucrul acesta. Inutil să adaug că, fără să ne vorbim între noi, l-am refuzat toţi. Doar n-am venit în inima Africii ca să ne pierdem vremea cu nişte somnambuli mai mult sau mai puţin extralucizi.

Dar, pe când ne plimbam prin Kankan conduşi de ei, iată că Morilire şi Tchoumouki se opresc la doi paşi de-o colibă, care nu se deosebea cu nimic de celelalte. Printr-o întâmplare, căreia bănuiesc că şi ei i-au dat o mână de ajutor, ne-am pomenit în faţa locuinţei faimosului kenielala, atât de lăudat de cei doi. Şi, din nou, ei ne-au sfătuit să-l vizităm. Noi am refuzat şi de data aceasta. Dar ei nu s-au lăsat şi au reînceput netulburaţi să-l laude pe venerabilul vrăjitor.

De ce or fi ţinând Morilire sau camaradul său Tchoumouki să mergem la kenielala al lor? Or fi moravurile locale atât de civilizate încât cei doi flăcăi să se aleagă cu ceva din câştigul fenomenului lor? Să aibă ei sarcina de a-i atrage clienţi, aşa cum atrag gondolierii Veneţiei clienţi pentru fabricanţii de sticlărie şi de dantele? Asta i-ar da dreptate domnului Barsac!

Cei doi cumetri nu se lasă bătuţi. Şi stăruie, stăruie atâta, încât cedăm, mai mult ca să fim lăsaţi în pace. La urma urmei, le putem face plăcerea asta, iar dacă au să câştige câţiva gologani, cu atât mai bine pentru ei.

Intrăm într-o colibă înfiorător de murdară, şi în care lumina abia pătrunde. Kenielala stă în picioare, în mijlocul colibei. După ce şi-a lovit timp de cinci minute coapsele, spunându-ne ini-tili, adică „amiază bună” – căci, într-adevăr, e amiază – el se ghemuieşte pe rogojină şi ne invită să-l imităm.

Vrăjitorul începe prin a face în faţa lui o grămăjoară de nisip foarte fin, pe care îl împrăştie în evantai, dintr-o lovitură dată cu o măturică. Apoi ne cere o duzină de nuci de kola, jumătate roşii, jumătate albe, pe care le trece cu însufleţire pe deasupra nisipului, mormăind cuvinte neînţelese; pe urmă aranjează fructele pe nisip formând diverse figuri, cercuri, pătrate, romburi, dreptunghiuri, triunghiuri etc, şi face deasupra lor nişte semne ciudate, de parc-ar vrea să le binecuvânteze. În sfârşit, le adună cu mare grijă şi întinde mâna murdară în care noi punem preţul consultaţiei.

Acum, n-avem decât să-l întrebăm. E inspirat. Va vorbi. Îi punem pe rând câteva întrebări, pe care el le ascultă în tăcere. Ne anunţă că ne va da toate răspunsurile odată. Când isprăvim de vorbit, începe să vorbească el, cu mare volubilitate, foarte viu, ca un om sigur pe ce spune. Prezicerile vrăjitorului nostru nu sunt de loc vesele! Dacă am crede în ele – ceea ce, din fericire, nu se întâmplă – am ieşi, plini de griji şi de nelinişti din sălaşul lui.

Vrăjitorul începe cu mine, cu mine care l-am întrebat ce va fi cu ce am eu mai scump pe lume, adică cu articolele pe care vi le trimit.

— Curând, nimeni n-o să mai aibă veşti de la tine – îmi spuse el într-o păsărească pe care v-o traduc cât pot mai clar.

Ce noroc am şi eu! Oricum însă, vrăjitorul a spus: curând. Pot fi deci liniştit în ceea ce priveşte scrisoarea de faţă.

Kenielala trece la Saint-Berain.

— Vei căpăta o rană care te va împiedica să te aşezi – îi spuse el.

Îmi vin în minte cârligele de pescuit. Bătrânul farsor întârzie. Se încurcă în trecutul căruia, fără doar şi poate, Morilire şi Tchoumouki n-au uitat să-i lumineze beznele.

Acum e rândul domnişoarei Mornas.

— Ai să fii lovită la inimă – rosteşte kenielala.

Ia te uită! Nu-i prost de loc! Observaţi că n-a precizat dacă rana o să fie fizică sau morală. Eu înclin către a doua ipoteză, şi tare le bănuiesc că nu şi-au ţinut gura pe cele două călăuze ale noastre. Domnişoara Mornas cu siguranţă că a interpretat profeţia ca şi mine, căci s-a roşit. Fac prinsoare că se gândeşte la căpitanul Marcenay.

Dar vrăjitorul a tăcut, apoi l-a privit pe domnul Barsac cu nişte ochi ameninţători. E clar că am ajuns la prezicerea cea mai importantă. Vrăjitorul vorbeşte:

— Dincolo de Sikasso, văd albi. Pentru voi toţi, asta înseamnă sclavia sau moartea.

Are haz, bătrânul!

Albi? … repetă domnişoara Mornas. Vrei să spui: negri.

Am spus: albi – afirmă solemn kenielala, care face pe inspiratul într-un mod cât se poate de caraghios.” Nu treceţi de Sikasso. Dacă treceţi, sclavia sau moartea.

Bineînţeles, i-am luat în glumă sfatul. Pe cine o să convingă ghicitorul ăsta că poate exista pe teritoriul francez o ceată de albi destul de numeroasă ca să pună în primejdie o coloană atât de mare ca a noastră? Seara, la cină, ne-am distrat pe seama poveştii lui, şi a râs până şi prudentul domn Bauderieres, după care am uitat-o.

Eu mi-am amintit-o din nou, seara, pe când mă culcam. M-am gândit la ea foarte serios, şi până la urmă am ajuns la concluzia că… pe care… în sfârşit, judecaţi singuri.

Să dăm mai întâi datele problemei.

Există două fapte şi jumătate.

Jumătatea e constituită de lipsa lui Morilire la Timbo, şi după ultimul popas, înainte de Kankan.

Cele două fapte, sunt otrăvirea cu dung-kono şi sinistra prezicere a vrăjitorului negru.

Acestea zise, să judecăm.

Primul Fapt. E oare de crezut cu vreo căpetenie a vreunui sat neînsemnat să-şi fi făcut planul nesăbuit de-a ataca o misiune păzită de două sute de soldaţi, şi asta într-o regiune a Senegambiei, de multă vreme ocupată de trupele noastre, la treizeci şi cinci de kilometri de Timbo, unde se află garnizoana unui puternic post francez? Nu, nu e de crezut. Dimpotrivă, e inadmisibil, absolut inadmisibil.

Al doilea fapt. E oare de crezut ca un bătrân negru, stupid şi ignorant, să aibă puterea de a ghici viitorul? Nu, e absolut sigur că nu are puterea aceasta.

Incidentul cu dung-kono însă e şi el real, sau cel puţin, fiind vădit pentru mine că un asemenea plan n-a putut fi niciodată conceput, lucrurile au fost aranjate în aşa fel, încât să ne facă să credem în realitatea lui.

De asemenea, e sigur că kenielala, care, neajutat de alţii, ar fi vorbit razna şi ne-ar fi spus cu totul altceva, n-a spus, de fapt, altceva, ci s-a încăpăţânat să ne prezică sclavia sau moartea, dincolo de Sikasso.

Concluzia se impune de la sine: au vrut să ne sperie.

Cine? De ce? mă veţi întreba.

Cine? Habar n-am.

De ce? Ca sa ne facă să renunţăm la călătoria noastră. Stingherim pe cineva, şi acest cineva nu vrea să trecem de Sikasso.

Cât despre jumătatea de fapt Morilire, ea sau nu înseamnă nimic, sau, dacă Saint-Berain n-a fost atât de distrat pe cât e de obicei, Morilire e complice cu cei ce încearcă să ne oprească înaintarea. Stăruinţa lui de a ne conduce la kenielala îl face foarte suspect, şi trebuie crezut că a fost cel puţin plătit în acest scop. Iară un punct care va trebui lămurit.

Acestea sunt concluziile mele. Viitorul îmi va spune dacă ele sunt sau nu întemeiate. Care va trăi, va vedea.

AMEDEE FLORENCE.

ÎN SAVANĂ, LA O ZI DE MERS DE KANKAN, 26 decembrie. Adaug post-scriptumul acesta la scrisoarea mea de alaltăieri, pe care Tchoumouki mă asigură că va face să vă parvină.

Azi-noapte ni s-a întâmplat ceva cu totul neobişnuit. Vă semnalez faptul, fără a încerca măcar să-l explic.

Am plecat din Kankan ieri dimineaţă, 25 decembrie, şi, după două etape serioase, în total vreo treizeci de kilometri, ne-am instalat tabăra, seara, în plin câmp. Ţinutul e foarte puţin populat. Ultimul sat prin care am trecut, Diangana, e la vreo douăzeci de kilometri în urmă, şi cincizeci de kilometri ne despart de viitorul sat Sikoro.

La ora obişnuită, întreaga tabără dormea.

Deodată, în plină noapte, am fost treziţi de un zgomot ciudat, căruia nimeni nu i-a putut da o explicaţie admisibilă. Era un fel de huruit colosal, un zgomot ca al unei maşini cu aburi, sau, mai exact, ca al unor insecte, dar al unor insecte gigantice, de mărimea unor elefanţi. După informaţiile date de santinele, zgomotul acesta neobişnuit a început dinspre apus. Foarte slab mai întâi, el a sporit în intensitate, încetul cu încetul. În clipa când ieşim din corturi, zgomotul a ajuns la apogeu. Cel mai ciudat e că vine de sus, din văzduh, din cer. Cauza care îl produce se află exact deasupra noastră. Dar care să fie ea?

Degeaba deschidem ochii mari. Nu se vede nimic. Nori groşi acoperă luna şi bezna e adâncă.

Pe când ne căznim zadarnic să străpungem întunericul, huruitul se depărtează spre est, scade, piere… Dar, înainte de-a se fi stins cu totul, auzim un al doilea zgomot, venind dinspre vest. Ca şi cel de mai înainte, huruitul acesta creşte, ajunge la maximum, scade şi încetează, depărtându-se spre est.

Tabăra pare încremenită de groază. Toţi negrii şi-au lipit feţele de pământ. Cât despre europeni, ei s-au grupat în jurul căpitanului Marcenay. Împreună cu ei, îi zăresc pe Tchoumouki şi pe Tongane, care, trăind printre albi, au căpătat ceva din tăria lor sufletească. Pe Morilire, dimpotrivă, nu izbutesc să-l descopăr. Fără doar şi poate că stă întins cu faţa la pământ, undeva, printre cei de-o culoare cu el.

De cinci ori la rând, înspăimântătorul huruit se naşte, creşte şi se stinge. Apoi noaptea îşi recapătă liniştea obişnuită şi se sfârşeşte paşnic.

Dimineaţa, refacerea convoiului e o întreagă problemă. Negrii se tem şi refuză cu încăpăţânare să pornească la drum. Căpitanul Marcenay izbuteşte totuşi să-i convingă, arătându-le soarele care răsare pe un cer fără nori. Cu siguranţă că în clipa aceasta în văzduh nu se petrece nimic nefiresc.

În sfârşit, pornim, cu trei ore întârziere.

Fenomenul din noaptea trecută formează, bineînţeles, subiectul tuturor discuţiilor; dar nimeni nu poate reuşi să-l explice. Totuşi, încet-încet, începe să se mai vorbească şi despre alte lucruri, când, cam la doi kilometri de tabăra pe care am părăsit-o, căpitanul Marcenay, aflat în fruntea convoiului, constată că solul e brăzdat de nişte dâre făcute parcă de roţi. Dârele au o lungime de vreo cincizeci de metri şi sunt orientate de la vest spre est. Adânci cam de zece centimetri spre vest, ele se şterg pe nesimţite spre est. Şi sunt zece la număr.

Să aibă oare ele vreo legătură cu fenomenul de azi-noapte? Mai întâi, m-aş simţi ispitit să răspund nu.

Şi totuşi, există direcţia aceasta comună, de la vest spre est; există numerele asemănătoare: cinci grupe de dâre, cinci huruituri succesive…

Atunci? …

Atunci, nu mai ştiu…

AMEDEE FLORENCE.