VII.LA SIKASSO

La 12 ianuarie misiunea Barsac ajunse la Sikasso. Străbătuse deci în mai puţin de şase săptămâni, adică în medie cu douăzeci şi cinci de kilometri pe zi, cei o mie o sută de kilometri care despart de coastă această veche capitală din Kenedugu, devenită mai apoi ultima fortăreaţă a lui Samory.

Expansiunea franceză încetă, după cum s-a spus, să primească articolele lui Amedee Florence, după cel de-al treilea, trimis de ziarist a treia zi de la plecarea din Kankan; începând din ziua aceea nu s-ar mai fi ştiut nimic despre mersul misiunii, dacă n-ar fi existat carnetul în care iscusitul reporter îşi nota zilnic observaţiile. Autorul povestirii de faţă are sub ochi carnetul acesta şi, la nevoie, nu va uita să facă largi împrumuturi din el.

De la Kankan la Sikasso, călătoria pare să fi fost monotonă şi fără nimic interesant, în afara câtorva glume legate de veşnica distracţie a lui Saint-Berain şi a relatării amănunţite a micilor întâmplări zilnice, despre care i s-au dat cititorului destule exemple ca să mai fie nevoie să pomenim şi altele; Amedee Florence se mărgineşte să descrie drumul, şes până la Tiola, foarte accidentat începând de la târguşorul acesta, şi să constate pe scurt că Tchoumouki, continuând să fugă de tovărăşia camaradului său Tongane, părea că se împrietenise tot mai mult cu Morilire, călăuza din fruntea convoiului. În privinţa aceasta, ziaristul nu face comentarii şi, într-adevăr, nu e cazul, relaţiile dintre cei trei negri nefiind atât de importante, încât problema lor să-i fi reţinut atenţia.

Din tăcerea lui Amedee Florence, trebuie conchis că nu s-a petrecut nimic mai deosebit. Prin urmare, după cum se putea aştepta, niciuna din prezicerile lui kenielala nu căpătase nici cel mai slab început de împlinire: Amedee Florence continua să-şi redacteze articolele şi să le predea lui Tchoumouki, care garanta mereu că vor sosi cu bine în Europa, iar dacă, pentru un motiv sau altul, făgăduiala aceasta nu era ţinută, reporterul n-avea de unde să ştie; Saint-Berain putea să-şi încalece mai departe calul, iar inima Janei Mornas – căci vom păstra pseudonimul acesta ales de ea – nu primise nici o rană, sau, cel puţin, nici o rană vizibilă. Cât despre rana morală, din câteva cuvinte scrise de Amedee Florence ar părea să rezulte că, dimpotrivă, el socotea a treia precizare ca fiind mai aproape de împlinire decât celelalte, cu condiţia să fie luată în sensul ei figurat. Într-adevăr, ziaristul consacră două rânduri, altminteri aprobative şi pline de simpatie, prieteniei din ce în ce mai strânse dintre Jane Mornas şi căpitanul Marcenay, şi plăcerii sporite pe care cei doi tineri păreau s-o găsească în ea.

În ceea ce priveşte a patra prezicere, cea mai serioasă şi mai sinistră, nimic, absolut nimic nu arată că vreun fapt oarecare ar fi venit s-o confirme. Misiunea nu era nici nimicită, nici ajunsă în sclavie; ea înainta paşnic sub paza celor doua sute de ostaşi ai căpitanului Marcenay; animalele erau sănătoase, iar bagajele, în stare bună, nu fuseseră udate la trecerea râurilor decât atât cât trebuie neapărat să fie udate când sunt transportate de negri.

Oricât de îndreptăţit ar fi apărut în momentul formulării lui, raţionamentul lui Amedee Florence de la sfârşitul articolului scris la Kankan nu mai fusese confirmat de evenimentele ulterioare. Nimeni nu mai riscase vreun atentat real sau simulat împotriva convoiului, şi nu mai fusese întâlnit nici un alt kenielala care să rostească din nou profeţii ameninţătoare. Dacă, deci, Amedee Florence văzuse bine şi dacă exista undeva vreo fiinţă care să fi alcătuit planul absurd de a înspăimânta misiunea într-atâta, încât s-o hotărască să se întoarcă din drum, totul făcea să se creadă că se renunţase la planul acesta.

De altfel, când sosi la Sikasso nici Amedee Florence nu mai era prea sigur de cele gândite. Faptele care îi motivaseră raţionamentul: încercarea mai mult sau mai puţin reală de otrăvire cu dung-kono şi sumbrele preziceri ale vrăjitorului negru, învechindu-se, îşi mai pierduseră din valoare. Deşi nu se aflau decât la Sikasso, iar primejdia anunţată trebuia să înceapă abia dincolo de această fostă capitală, ziaristul se liniştise din zi în zi, căci i se părea absurd să admită că nişte negri inofensivi, cum erau cei întâlniţi din când în când în cale, ar risca să atace o trupă de soldaţi atât de numeroasă. O astfel de aventură ar fi fost cu putinţă doar dacă ar mai fi existat vreun om de felul lui Samory, care să facă triburile acestea copilăroase să se transforme în războinici.

Şi totuşi, Amedee Florence se liniştea poate cam prea mult, bazându-se numai pe oamenii căpitanului Marcenay, căci tocmai la Sikasso forţa aceasta armată avea să fie redusă la jumătate.

Cititorul sper să nu fi uitat că, la Sikasso, misiunea Barsac urma să se împartă în două. Pe când o primă parte, condusă de Barsac, în persoană, avea să înainteze până la Niger, trecând prin Uagadugu, capitala ţinutului Mossi, şi să revină la ocean prin Borgu şi Dahomey, a doua parte, sub conducerea lui Baudrieres, urma să coboare imediat spre sud şi să meargă aproape în linie dreaptă spre Grand-Bassam. Bineînţeles, fiecare din cele două părţi ale misiunii avea dreptul la protecţie egală, escorta fiind deci redusă la o sută de oameni de o parte şi de alta.

În momentul când expediţia, încă întreagă, sosea la Sikasso, nu trecuse prea multă vreme de când fortăreaţa aceasta a lui Samory, luată cu asalt în primele luni ale anului 1898 de colonelul Audeoud, aparţinea Franţei. În împrejurimi, ţinutul se resimţea încă de pe urma neîncetatelor jafuri la care o supusese sinistrul neguţător de sclavi, împodobit de noi înşine, nu se ştie de ce, cu numele pompos de Almany. Pretutindeni, nu întâlneai decât sate pârjolite sau prădate, şi mizeria era cumplită.

Cât despre oraşul însuşi – dacă e îngăduit să i se spună astfel unei aşezări negre – el rămăsese aproape în starea în care îl găsise colonelul Audeoud. Sikasso era, şi de altfel mai este încă, o simplă îngrămădire de sate distincte, despărţite prin ogoare cultivate şi unite prin incinta obişnuită aglomerărilor din ţinut, un tata care, aici, măsura şase metri înălţime şi opt metri grosime la bază.

În interiorul acestui tata, administraţia franceză făcuse ce era mai necesar şi, până la sosirea misiunii, în afara celor mai urgente lucrări de curăţire, nu fuseseră înălţate decât clădirile pentru adăpostirea trupelor din garnizoană.

În epoca aceea, garnizoana cuprindea trei companii, una de infanterie colonială şi două de tiraliori senegalezi, acestea din urmă încadrate de ofiţeri şi subofiţeri francezi. Vă închipuiţi câtă bucurie le făcu sosirea misiunii Barsac tinerilor acestora de atâta vreme despărţiţi de semenii lor. Bucuria ajunse la culme datorită prezenţei căpitanului Marcenay, aflat în fruntea escortei; căpitanul îi regăsi în postul acesta depărtat pe mulţi dintre cei mai buni camarazi ai săi. Iar bucuria ajunse la delir când se află că o femeie albă făcea parte din expediţie.

Vizitatorilor acestora de frunte li se organiză o primire solemnă, din care nu lipsi nimic, nici drapelele fâlfâind în vânt, nici sunetele de trâmbiţe, nici bătăile de tobe, nici arcurile de triumf din verdeaţă, nici uralele negrilor aşezaţi frumos în rânduri şi nici chiar discursul lui Barsac.

Seara, ofiţerii oferiră un punş minunat, la care domni tot timpul cea mai curată veselie. Jane Mornas prezida petrecerea. E lesne de închipuit ce succes avu. Toţi căutau să fie cât mai aproape de ea. Tinerii aceştia înflăcăraţi s-ar fi luptat cu bucurie pentru ochii frumoşi ai fetei albe, venită să aducă o rază de soare în surghiunul lor.

Dar Jane Mornas nu se lăsă ameţită de succes. Printre toate omagiile, cele pe care căpitanul Marcenay i le aduse şi el cu dărnicie găsiră cel mai uşor calea spre inima ei.

Ba se vădi chiar, fără să-şi dea seama, preferinţa aceasta, cu atâta nevinovăţie, încât toţi cei de faţă o observară curând. Şi imediat camarazii lui Marcenay, ca nişte adevăraţi francezi ce erau, avură delicateţa să-şi potolească pe nesimţite entuziasmul şi să-i adreseze rând pe rând fericitului căpitan felicitări discrete, pe când acesta căuta în zadar să-i convingă că nu le merită.

Marcenay se uita pe de lături, nega, jura că nu înţelege nimic din ce voiau să-i spună. Dar, de fapt, înţelegea foarte bine şi plutea în al nouălea cer de fericire. Toate visele îi erau deci îngăduite, din moment ce sentimentele Janei Mornas erau atât de evidente, încât numai el nu le cunoştea.

Astfel, dragostea pe care Jane Mornas şi Marceuay o nutreau unul pentru altul se dezvălui şi pentru ei înşişi.

A doua zi, se începură discuţiile despre modul cum să fie împărţită misiunea şi, imediat, se iviră dificultăţi neprevăzute.

În privinţa europenilor, totul era simplu. În jurul lui Baudrieres se grupară domnii Heyrieux şi Quirieu, potrivit instrucţiunilor primite, şi domnul Tassin, potrivit preferinţelor personale. Cu Barsac se reuniră dl. Poncin şi doctorul Châtonnay. Amedee Florence se alipi acestui grup, al cărui itinerar de lungă durată făgăduia să dea material pentru articole mai ample.

Cât despre căpitanul Marcenay, el avea ordin să-i dea lui Baudrieres o escortă de o sută de oameni, sub comanda unui locotenent detaşat de garnizoana din Sikasso, iar el, personal, împreună cu ceilalţi o sută de oameni, să însoţească grupul Barsac. Hotărât să se supună cu stricteţe ordinelor, lucru lesne de înţeles, căpitanul era totuşi tulburat şi se întreba cu nelinişte la care grup se vor alipi Jane Mornas şi Saint-Berain.

Şi cât de uşurat oftă auzind-o pe tânăra fată răspunzând că îl va însoţi pe Barsac, când i se puse întrebarea aceasta! Dar ce oftat, dezamăgit de data aceasta, urmă după primul, când Jane adăugă că ea şi Saint-Berain aveau să rămână doar câteva zile împreună cu onorabilul deputat de Midi, şi că intenţia lor era să-l părăsească după câteva etape, ca să-şi continue explorarea personală mai spre nord.

Toţi ofiţerii se ridicară împotriva unui plan atât de imprudent; toţi o dezaprobară pe Jane. Cum, singură, fără escortă, voia să se aventureze în nişte ţinuturi aproape total necunoscute şi în care armele franceze nu pătrunseseră încă niciodată? I se arătă că o asemenea călătorie era de nerealizat, că Jane îşi risca viaţa şi că, în orice caz, căpeteniile satelor n-o vor lăsa să treacă.

Zadarnic însă, căci Jane Mornas rămase de neclintit şi nimeni, nici chiar căpitanul Marcenay, nu avu nici cea mai mică influenţă asupra ei.

— Vă pierdeţi vremea degeaba – spuse ea râzând. Cel mult o să izbutiţi să-mi înspăimântaţi unchiul care roteşte, colo, nişte ochi speriaţi…

— Eu! protestă Agenor, simţindu-se atacat.

— Da, dumneata – insistă Jane Mornas. Se vede cât de colo că mori de frică. Te-ai lăsat oare influenţat de toate prezicerile acestea sinistre?

— Eu! … repetă bietul Saint-Bcrain.

De ce te-ai teme? întrebă Jane Mornas cu un aer superb. O să fiu cu dumneata, nepoate.

Dar nu mă tem! se apără Saint-Berain, furios că era ţinta tuturor privirilor.

Jane Mornas se întoarse spre cei ce o contraziceau.

Cât despre mine – spuse ea – am plecat din Europa cu gândul să străbat Hombori şi să ating Nigerul la vârful buclei sale, la Gao. Voi străbate deci Hombori şi voi atinge Nigerul la Gao.

Şi tuaregii aouelimideni care, în ţinutul acela, ocupă ambele maluri ale Nigerului?

— Puţin îmi pasă de tuaregi – răspunse Jane Mornas – şi am să trec în pofida lor!

— Dar de ce Gao şi nu un alt punct? Din moment ce faceţi o călătorie de plăcere, ce motiv atât de puternic vă îndeamnă să mergeţi acolo şi nu în altă parte?

— Un capriciu – răspunse Jane Mornas.

Cuvântul acesta, pe care, de altfel, toţi ofiţerii îl găsiră plin de o mândră hotărâre şi, după părerea lor, pe deplin franţuzesc, stârni numeroase aplauze.

— E, într-adevăr, un motiv puternic – spuse maiorul Vergeze. Capriciul unei femei frumoase e ultima raţio, şi nu noi o să-l contestăm.

După împărţirea personalului conducător al misiunii, atât al celui oficial cât şi al celui neoficial, mai rămânea să se facă repartiţia judicioasă a personalului inferior, ceea ce nu părea de loc greu.

Mai întâi, cei zece măgari, cei cinci cărăuşi şi cei zece hamali ai Janei Mornas şi ai lui Saint-Berain aveau să urmeze în mod firesc soarta celor care îi angajaseră. Ceilalţi hamali şi cărăuşi, cât şi restul animalelor de povară, urmau să fie împărţiţi în două grupuri inegale, cel mai numeros trebuind să treacă alături de partea misiunii care avea de făcut drumul cel mai lung, adică alături de Barsac, căruia urma să-i fie lăsată, de asemenea, ca ajutor, călăuza Morilire. Asupra acestor puncte se căzu uşor de acord.

Dar când fu vorba de punerea în practică a hotărârilor luate începură dificultăţile.

La primele cuvinte care i se spuseră în acest sens, Morilire refuză categoric şi nici un argument nu-l putu abate de la refuzul său. După el, fusese angajat doar până la Sikasso, şi nimic pe lume n-avea să-l facă să meargă şi mai departe. Zadarnic insistară ceilalţi. Zadarnic folosiră toate mijloacele, chiar şi intimidarea; nu se putu obţine de la Morilire decât acceptarea de a însoţi misiunea Baudrieres. Să-l convingă să meargă spre est, cu Barsac, se dovedi cu neputinţă.

După rezolvarea problemei acesteia, începură dificultăţile asemănătoare cu hamalii şi cărăuşii. În afara celor angajaţi direct de Jane Mornas şi de Saint-Berain, ei refuzară până la unu să meargă dincolo de Sikasso. Rugăminţile, promisiunile şi ameninţările se dovediră inutile. Refuzul lor părea de neclintit şi membrii misiunii se văzură nevoiţi să renunţe la a-i convinge.

Misiunea fu deci silită să caute o nouă călăuză şi alţi oameni de povară. Majoritatea acestora din urmă fu adunată lesne, dar trebuiră să se scurgă mai multe zile până să poată fi găsit un indigen care să inspire destulă încredere. În sfârşit, omul căutat fu descoperit. Era un negru de treizeci şi cinci – patruzeci de ani, numit Bala Konere, originar din Niele, sat din Follona, situat pe itinerarul lui Baudrieres, dar care mai făcuse câteva călătorii până la Mossi. Bala Konere fu angajat.

Şi, imediat, bruscă transformare a lui Morilire. Acesta, care asistase cu nepăsare, ba chiar cu oarecare ironie, pe cât părea, la căutările fără rezultat ale şefilor săi, îşi schimbă deodată atitudinea când încercările lor fură încununate de succes. El veni la Barsac, îi ceru umil iertare pentru încăpăţânarea de până atunci atribuită fricii şi se oferi să conducă misiunea până la Uagadugu şi până la Dahomey, aşa cum se aranjase de la bun început. Şi, totodată, orice urmă de împotrivire începu să dispară de la foştii hamali şi cărăuşi; aceştia se declarară gata să-şi urmeze mantoba (călăuza) oriunde va dori să-i conducă, cu singura condiţie ca mantoba să fie Morilire.

Subita lor unanimitate arăta vădit că numitul Morilire trebuia socotit ca singurul vinovat pentru greva neaşteptată, şi conducătorii misiunii se gândiră o clipă să-i refuze ofertele tardive. Totuşi, era atât de important să-şi asigure ajutorul unor oameni încercaţi şi a unei călăuze născută în ţinutul care trebuia străbătut, încât până la urmă acceptară să închidă ochii.

Se hotărî deci ca Bala Konere să-i fie dat lui Baudrieres, împreună cu o mică parte din vechiul personal, la care se adăugară câţiva noi hamali. Barsac urma să-l păstreze pe Morilire, împreună cu cea mai mare parte a vechilor hamali şi cărăuşi.

Toate aceste ezitări, toate aceste schimbări răpiră mult timp. Intraţi împreună în Sikasso la 12 ianuarie, Barsac şi Baudrieres porniră de acolo, despărţiţi, abia la 21 ianuarie.

În dimineaţa aceea, de cu zori, companiile fură din nou adunate şi se aliniară sub comanda ofiţerilor respectivi, în ţinută de paradă; din nou drapelele fluturară în vânt, trâmbiţele sunară iar şi mai întâi misiunea Barsac, apoi misiunea Baudrieres, defilară printre rândurile de soldaţi. Apoi trupa, pornită în urma lor, îi însoţi până la incintă.

Când convoiul ajunse afară din tata, începură cuvintele de rămas bun. Ofiţerii din garnizoană le urară şi unora şi altora drum bun, şi, nu fără emoţie, Barsac şi Baudrieres îşi strânseră mâna. În sfârşit, pe când trupa se reîntorcea la cazarmă, cele două convoaie se puseră în mişcare şi porniră la drum, fiecare în direcţia stabilită. Baudrieres, cei ce-l însoţeau şi cei o sută de soldaţi ai escortei se depărtară spre sud. Barsac, domnul Poncin, doctorul Châtonnay, Amedee Florence, Jane Mornas şi Saint-Berain, încadraţi şi ei de o sută de călăreţi conduşi de căpitanul Marcenay, cotiră spre stânga şi dispărură în direcţia est.

Dar aceste două coloane aproape identice aveau să aibă o soartă foarte diferită. Dacă prima n-avea să întâlnească în cale nici o primejdie adevărată, ba chiar nici o piedică mai serioasă, nu la fel avea să se întâmple cu cea de-a doua. Pe când Baudrieres, îndeplinindu-şi paşnic misiunea, avea să-şi adune fără multă greutate datele raportului pe care se angajase să-l supună Camerei, şi să ajungă în cele din urmă la Grand-Bassam aproape la data prevăzută, lui Barsac şi prietenilor săi le era scris să fie amestecaţi în aventura cea mai cumplită, cea mai extraordinară din câte se pot imagina. Aşa hotărâse soarta.

Iată de ce, trecând peste întâmplările mărunte care au marcat drumul paşnic al lui Baudrieres, povestirea de faţă va fi legată de acum înainte numai de grupul misiunii care se depărtează spre est, şi care, condusă de călăuza Morilire, se afundă tot mai mult în adâncul ţinutului negru.