V.UN AL DOILEA ARTICOL AL DOMNULUI AMEDEE FLORENCE.

Al doilea articol al domnului Amedee Florence a apărut în „Expansiunea franceză” din 18 ianuarie. Îl redăm mai jos, reprodus în extenso:

MISIUNEA BARSAC (Corespondenţă de la trimisul nostru special.)

Zilele trec, una după alta.

— Oaspetele meu. -

Balet!

— Sunt indiscret.

— Pescuitul miraculos al domnului de Saint-Berain.

— Borouya.

— Ca să-mi facă onoare.

— Timbo!

— Viaţa în roz în ţara neagră.

— O fi având oare domnul Barsac dreptate?

— Sunt tare nedumerit.

DAUHERIKO, 16 decembrie. De la ultima mea corespondenţă scrisă în plină savană în seara plecării noastre, la lumina tremurătoare a unui felinar, călătoria a decurs cu bine, şi, deci, n-are istorie.

La 2 decembrie, ridicăm tabăra la cinci dimineaţa, şi coloana noastră, sporită cu o persoană – să îndrăznesc să spun cu o jumătate de persoană, din moment ce o doime face cât două pătrimi5? – porneşte la drum.

Povara de pe un măgar a fost luată, iar baloturile pe care le purta au fost împărţite pe spinările celorlalţi, pentru a i se da lui Malik animalul. Ca un copil ce este, mica negresă pare să-şi fi uitat necazurile trecute. Toată ziua râde. Fericită fire!

De atunci ne urmăm mereu calea, care continuă să fie bună şi uşoară; dacă n-ar fi culoarea populaţiei din jurul nostru şi sărăcia priveliştei, ne-am putea închipui că n-am părăsit Franţa.

Căci peisajul nu e frumos. Străbatem un ţinut neted, sau cel mult uşor accidentat, uneori cu mici înălţimi la orizont, spre nord; cât vezi cu ochii nu zăreşti decât vegetaţia aceasta pipernicită, amestecul de mărăciniş şi de graminee înalte de doi-trei metri, care poartă numele generic de savană Din loc în loc, câte un pâlc de copaci, plăpânzi din cauza incendiilor periodice care prăpădesc savanele în timpul sezonului uscat, şi uneori câmpuri cultivate, lugane, pe numele lor de baştină, după care urmează de obicei arbori destul de frumoşi. Atunci se ajunge în apropierea vreunui sat.

Satele au nişte nume absurde: Fongumbi, Manfuru, Kafu, Uosu, şi aşa mai departe. N-ar putea şi ele să se numească Neuilly sau Levallois, ca toată lumea?

Din toate numele satelor, unul ne-a amuzat. Aşezarea aceasta importantă, aşezată la graniţa engleză a Sierrei Leone, şi pe care noi am lăsat-o, prin urmare, foarte departe spre dreapta, se numeşte Tassin. Eminentul nostru geograf, pesemne că s-a simţit tare mândru descoperindu-şi un omonim la o sută treizeci şi şase de kilometri de Conakry.

Cât despre băştinaşi, ei ne privesc trecând, cu simpatie, şi par într-adevăr inofensivi. Nu cred că ar avea inteligenţa unui Victor Hugo sau a unui Pasteur, dar cum inteligenţa nu constituie, după cum a dovedit experienţa de ani şi ani, o condiţie pentru a fi alegător, s-ar putea prea bine ca domnul Barsac să aibă dreptate.

Inutil să mai spun că şeful misiunii intră în cele mai nenorocite sate şi pălăvrăgeşte cu localnicii.

În urma lui, domnul Baudrieres nu uită să-şi facă contraancheta.

Domnul Barsac şi domnul Baudrieres trag, pe cât se poate bănui, concluzii diametral opuse din cele auzite şi văzute de ei, aşa încât se întorc totdeauna amândoi la fel de încântaţi. Astfel, toată lumea e mulţumită. Perfect!

Altminteri, trecem sau mergem de-a lungul unor râuri: Forecariah, Mellacoree, Scaric, Kaba, Diegunko etc. şi trecem dintr-o vale într-alta aproape pe neobservate. Toate acestea nu prea sunt interesante.

Degeaba mi-am consultat notele; nu văd în ele nimic vrednic de-a fi încredinţat istoriei contemporane, până la 6 decembrie, data când domnul de Saint-Berain, care e pe cale de a deveni prietenul meu Saint-Berain, a socotit că trebuie să facă o ispravă spre bucuria mea, şi, sper, şi spre plăcerea dumneavoastră.

În seara aceea poposiserăm lângă un sat, ceva mai însemnat decât cele pomenite mai sus, numit Ualia. La momentul potrivit am intrat în cortul meu, cu scopul firesc de a găsi acolo somnul. Înăuntru, dau de Saint-Berain, îmbrăcat numai în cămaşă şi izmene. Hainele îi zac aruncate mai peste tot. Aşternutul e gata. La prima vedere, pare sigur că Saint-Berain intenţionează să se culce la mine. Mă opresc în pragul cortului, şi-mi privesc oaspetele neaşteptat în exerciţiul funcţiunii.

Saint-Berain nu pare mirat că mă vede. De altfel, Saint-Berain nu e niciodată mirat. E foarte ocupat, se agită, scotoceşte pretutindeni, până şi în lada mea pe care a deschis-o şi al cărei conţinut l-a împrăştiat pe jos. Dar nu descoperă ce doreşte şi asta îl scoate din sărite. Se întoarce spre mine şi fără să pară de loc mirat că mă vede, îmi declară cu tonul cel mai convins:

Nu pot să sufăr oamenii distraţi! Sunt groaznici! Aprob, fără să mă clintesc.

Groaznici! … Dar ce ţi s-a întâmplat, Saint-Berain?

— Închipuie-ţi că nu-mi găsesc pijamaua… îmi răspunde el. Fac prinsoare că dobitocul de Tchumuki a uitat-o la ultimul popas. Frumos, nu?

Îi sugerez:

Dacă n-o fi cumva în lada dumitale.

În…

— Fiindcă lada asta e a mea, dragă prietene; ba chiar şi cortul acesta ospitalier, şi patul neprihănit, sunt tot ale mele.

Saint-Berain rostogoleşte nişte ochi rătăciţi. Deodată, îşi dă seama că a greşit, îşi adună în grabă hainele împrăştiate şi o şterge, ca şi cum s-ar fi ţinut după el o haită de canibali. Eu cad pe pat şi mă prăpădesc de râs.

Ce fiinţă plăcută!

A doua zi, 7 decembrie, tocmai ne aşezaserăm la masă, după etapa de dimineaţă, când vedem nişte negri care păreau că ne pândesc. Căpitanul Marcenay le porunci oamenilor lui să-i alunge. Ei fugiră, dar se iviră iar, curând.

„Îi alungi pe uşă şi intră pe fereastră” – crede necesar să spună cu acest prilej doctorul Châtonnay care are mania de a cita şi când trebuie şi când nu trebuie, dar mai ales când nu trebuie, versuri care n-au, în genere, nici o legătură cu subiectul. Dar fiecare om îşi are păsărica lui.

Morilire, trimis în recunoaştere, aduce ştirea că negrii aceia, în număr de zece, erau nişte negustori şi vrăjitori, care n-aveau nici un gând duşmănos. Unii dintre ei voiau doar să ne vândă produsele lor, alţii să ne distreze.

— Strângeţi tacâmurile de argint – recomandă domnul Barsac, râzând – şi chemaţi-i în sufragerie.

Negrii fură aduşi; erau care mai de care mai urât şi mai prăpădit. Printre ei se aflau câţiva nunu, meşteşugari cunoscători a treizeci şi şase de meserii, olari, giuvaergii, împletitori de coşuri şi meşteri în lucratul obiectelor de lemn sau de fier; erau şi câţiva diula sau marraba, care vând arme, pânzeturi şi mai ales nuci de kola (ne-am şi aprovizionat din belşug cu ele). Sunt cunoscute proprietăţile stimulante ale acestui fruct pe care doctorul Châtonnay îl numeşte un „aliment de economie”. Am fost tare fericiţi când am căpătat o mulţime de nuci de kola, în schimbul câtorva pumni de sare. În ţinuturile pe care le străbatem, sarea e rară şi, ca să zic aşa, de nepreţuit. Valoarea ei va creşte din ce în ce, cu cât ne vom depărta de coastă. De aceea ducem cu noi o cantitate însemnată de sare.

I-am chemat apoi pe vrăjitori, şi le-am poruncit să cânte cele mai frumoase cântece, în cinstea graţioasei noastre tovarăşe de călătorie.

Trubadurii aceştia ai lumii negre erau doi la număr. Primul îşi ţinea în mână chitara. Şi ce chitară! Închipuiţi-vă o tiugă străbătută de trei lamele de bambus prevăzute fiecare cu câte o coardă făcută din maţe. Instrumentului acestuia i se spune dianne. Al doilea vrăjitor, un bătrân cu ochii atinşi de oftalmie, cum se întâmplă adeseori pe aici, era înarmat cu un fel de flaut numit în bambara fabresoro. O simplă bucată de trestie având la fiecare capăt câte o mică tiugă.

Concertul începu. Al doilea vrăjitor, care era îmbrăcat doar cu o bila, un fel de cordon lat de trei degete, petrecut printre picioare, începu să danseze, pe când colegul său, acoperit mai decent cu unul din halatele acelea lungi, dar de o murdărie respingătoare, numite doroke, se aşeza pe jos, îşi ciupea chitara şi scotea nişte strigăte guturale care aveau pretenţia, cel puţin aşa bănuiesc, să fie un cânt adresat Soarelui, Lunii, stelelor şi domnişoarei Mornas.

Zvârcolirile unuia, urletele celuilalt, sunetele ciudate pe care cei doi virtuoşi le scoteau din instrumentele lor avură darul să-i stârnească pe conducătorii măgarilor noştri. Ei îşi lăsară meiul, orezul şi porumbul, şi organizară un balet cu totul obişnuit.

Îndemnaţi de exemplul lor, apucăm şi noi tingirile şi căldările şi începem să batem în ele cu lingurile şi cu furculiţele. Domnul de Saint-Berain sparge o farfurie, îşi face din ea castaniete şi începe un fel de fandango dezmăţat, avându-l ca partener pe subsemnatul; domnul Barsac – să spun oare? – domnul Barsac însuşi, pierzându-şi orice reţinere, îşi aranjează un turban dintr-un şervet şi, pe când domnul Baudrieres, onorabilul deputat al departamentului Nord, îşi acoperă faţa, onorabilul deputat din Midi execută un dans de-o fantezie ultrameridională.

Dar orice glumă, precât de bună, are un sfârşit. După cinci minute de tărăboi, a trebuit să ne oprim, istoviţi. Domnişoarei Mornas îi curgeau lacrimile de atâta râs.

În seara aceleiaşi zile a fost comisă de către subsemnatul, Amedee Florence, greşeala mărturisită la începutul acestui articol. La drept vorbind, e însă o greşeală obişnuită, indiscreţia fiind păcatul firesc al reporterilor.

În seara aceea, deci, întâmplarea mi-a instalat cortul lângă cel al domnişoarei Mornas. Tocmai mă pregăteam să mă culc, când am auzit vorbindu-se în cortul vecinei mele. Şi, în loc să-mi astup urechile, am ascultat. Acesta mi-a fost păcatul.

Domnişoara Mornas vorbea cu servitorul ei, Tongané, el îi răspundea într-o englezească extrem de fantezistă, pe care, ca să nu-i plictisesc pe cititori, o voi traduce corect. Discuţia dura de mai mult timp, fără doar şi poate. Domnişoara Mornas îl întreba pe Tongané despre viaţa lui de până la sosirea noastră. În clipa când am început să trag cu urechea, ea spunea:

— Cum se face oare că un aşanti, ca tine…

Ia te uită! Tangané nu e un bambara. Asta n-aş fi bănuit!

— … a devenit tiralior sengalez? Mi-ai mai spus tu, când te-am angajat, dar am uitat.

Iluzie sau nu, am impresia că domnişoara Mornas nu e sinceră. Tongané răspunde:

— Păi, după afacerea Buxton…

Buxton? Numele acesta îmi spune ceva. Dar ce? … Tot ascultând, îmi răscolesc amintirile.

— Eram angajat în expediţia lui – continuă Tongané – când englezii au venit şi au tras în noi.

— Şi de ce au tras? întreabă domnişoara Mornas.

— Pentru că domnul căpitan Buxton se răzvrătise, pentru că jefuia şi ucidea tot.

E adevărat asta?

Foarte adevărat: Satele erau arse. Bieţii negri, femeile şi copilaşii erau ucişi…

Şi cel care poruncea atrocităţile acestea era căpitanul Buxton? întreabă domnişoara Mornas, a cărei voce mi se pare că tremură.

Nu – răspunde Tongane. Pe el nu-l vedeai niciodată. El nu mai ieşea din cort, după sosirea unui alt alb. Albul acela ne dădea ordine, în numele căpitanului.

Celălalt alb se afla cu voi de multă vreme?

De foarte multă vreme. De cinci sau şase luni, poate şi mai mult.

Unde l-aţi întâlnit?

În savană.

Şi căpitanul Buxton îl primise lesne?

Nu se despărţeau niciodată, până în ziua când căpitanul n-a mai ieşit din cortul său.

Nu-i aşa că din ziua aceea au început cruzimile? Tongane şovăie.

Nu ştiu – mărturiseşte el.

— Dar cum îl chema pe alb, îţi aduci aminte? întreabă domnişoara Mornas.

În clipa aceea, un zgomot venit de afară acoperă glasul lui Tongane. Nu ştiu ce răspunde. Dar, la urma urmei, mi-e totuna. Oricum, povestea aceasta nu mai e de actualitate şi prin urmare nu mă interesează prea mult.

Domnişoara Mornas întreabă iar:

— După ce au tras englezii în voi, tu ce-ai făcut?

— V-am spus la Dakar, unde m-aţi angajat – răspunde Tongane. Eu şi mulţi alţii ne-am temut şi am fugit în savană. Eu m-am reîntors apoi, dar nu se mai afla nimeni la locul unde se dăduse lupta. Nu mai erau acolo decât morţii. I-am îngropat pe câţiva dintre ei, pe cei care îmi erau prieteni, şi am îngropat şi căpetenia, pe căpitanul Buxton…

În clipa aceasta aud un geamăt înăbuşit.

— Apoi – continuă Tongane – am rătăcit din sat în sat şi am ajuns la Niger. Am mers în sus pe o pirogă furată şi am ajuns, în sfârşit, la Tombouctou, tocmai când intrau francezii acolo. Îmi trebuiseră aproape cinci ani pentru călătoria asta. La Tombouctou, m-am angajat ca tiralior, iar când am fost eliberat m-am dus în Senegal, unde m-aţi întâlnit.

După o clipă de tăcere, domnişoara Mornas întreabă:

Atunci, căpitanul Buxton era mort?

Da, stăpână. /

Şi tu l-ai îngropat?

Da, stăpână.

Deci, ştii unde i se află mormântul?

Tongane râde.

Sigur. L-aş găsi cu ochii închişi.

Încă o clipă tăcere, apoi aud:

Noapte bună, Tongane.

— Noapte bună, stăpână – răspunde negrul ieşind din cort şi depărtându-se.

Domnişoara Mornas o să se culce acum, şi eu fac acelaşi lucru, fără să mai zăbovesc. Dar cum sting felinarul, îmi revine memoria.

„Buxton! … Cum naiba să nu ştiu! … Unde îmi era capul? Ce reportaj admirabil am ratat atunci!”

În epoca aceea, de mult trecută, lucram la „Diderot” şi – rog să mi se ierte amintirile acestea personale – îi propusesem directorului să mă duc să-i iau un interviu căpitanului răsculat chiar la locul crimelor sale. Luni de zile, directorul s-a codit, din cauza cheltuielilor. Ce vreţi? Doar n-are toată lumea simţul actualităţii! Când s-a hotărât, în sfârşit, era prea târziu. În momentul îmbarcării, la Bordeaux, am aflat că Buxton murise.

Acum, toate acestea sunt poveşti vechi şi o să mă întrebaţi poate de ce v-am redat convorbirea surprinsă între Tongane şi stăpâna lui… Zău, nici eu nu prea ştiu!

La 8 decembrie, găsesc iar în carnet numele lui Saint-Berain. Saint-Berain e inepuizabil. De data aceasta e vorba de o nimica toată, dar pe noi ne-a amuzat grozav. Fie să vă însenineze şi dumneavoastră frunţile o clipă!

Mărşăluiam de două ceasuri în prima etapă de dimineaţă, când iată că Saint-Berain scoate deodată nişte strigăte nearticulate şi se bâţâie pe cal cât se poate mai caraghios. Noi ne şi pornim pe râs, înainte de-a şti despre ce e vorba. Dar Saint-Berain nu râde. Cu greu, el descăleca şi-şi duce mâna la partea aceea a corpului pe care, de obicei, se aşază, şi începe să se zvârcolească într-un mod iexplicabil.

Alergăm la el. Îl întrebăm ce-a păţit?

— Cârligele! … murmură Saint-Berain cu glas ca din mormânt.

Cârligele? … Nu înţelegem nimic. Abia mai târziu, când răul a trecut, ne-a fost explicat sensul acestui cuvânt.

Poate n-aţi uitat că, în momentul plecării din Conakry, Saint-Berain, chemat la ordine de mătuşă-sa – sau de nepoată-sa – se grăbise să vină, vârând cu pumnii în buzunare cârligele de pescuit, pe care tocmai le cumpărase. Fireşte că uitase de ele. Iar cârligele se răzbunaseră acum pentru nepăsarea aceasta. În urma unei mişcări greşite, ele se interpuseră între şa şi călăreţ, iar trei se înfipseseră zdravăn în pielea proprietarului lor.

Ca să-l scăpăm pe Saint-Bernain de ele, trebuie să intervină doctorul Châtonnay. Trei tăieturi de bisturiu, pe care doctorul ţine să le însoţească cu comentarii, sunt suficiente. Iar râsul doctorului e o plăcere.

S-ar zice că „ai muşcat momeala”! spune el mai întâi, convins, pe când examinează câmpul de operaţie.

Auu! strigă drept răspuns Saint-Berain, căruia tocmai i s-a scos primul cârlig, Aşa pescuit mai zic şi eu! proclamă doctorul, la al doilea cârlig.

— Auu! ţipă din nou Saint-Berain.

În sfârşit, la al treilea cârlig, excelentul doctor îl felicită:

— Astăzi te poţi lăuda că ai prins peştele cel mare.

— Auuu! geme pentru ultima oară Saint-Berain. Operaţia s-a terminat. Mai trebuie doar pansat rănitul, care se urcă apoi pe cal unde va lua, timp de două zile, poziţiile cele mai caraghioase.

La 12 decembrie, ajungem la Boronya. Boronya ar fi un sat ca toate satele, dacă n-ar avea avantajul să aibă o căpetenie deosebit de amabilă. Căpetenia aceasta, tânără de tot, căci n-are mai mult de şaptesprezece-optsprezece ani, gesticulează într-una şi împarte lovituri de bici curtenilor care se apropie prea mult de noi. El se năpusteşte în întâmpinarea noastră cu o mână pe inimă, şi ne face o mie de declaraţii de prietenie, cărora noi le răspundem oferindu-i sare, pulbere şi două brice. La vederea comorii acesteia, căpetenia ţopăie de bucurie.

Drept mulţumire, el porunceşte să ni se construiască, în afara satului, nişte colibe de paie în care să putem dormi. Când îmi iau coliba în primire, îi văd pe nunu foarte ocupaţi cu netezitul şi bătătoritul solului, pe care îl acoperă cu balegă uscată, de vacă. Îi întreb la ce foloseşte luxul acestui covor; ei îmi răspund că îl fac pentru a împiedica viermii albi să iasă din pământ. Le sunt recunoscător pentru atenţie şi-i răsplătesc cu un pumn de cauri6. Ei sunt atât de încântaţi, încât se grăbesc să scuipe pe pereţi şi să-şi întindă scuipaţii cu palma. Saint-Berain, cu care voi împărţi coliba – şi care, din întâmplare, e de faţă – îmi spune că toate acestea se fac pentru a mă onora. Mulţumesc frumos.

La 13 decembrie, dimineaţa, ajungem la Timbo fără nici un incident. Aşezarea aceasta, cea mai importantă din câte am străbătut până aici, e împrejmuită de un tata, adică de un zid de pământ, a cărui grosime variază de la un ţinut la altul, şi în dosul căruia e ridicată o schelă de lemn folosită drept drum de pază.

Tata-ul din Timbo cuprinde în realitate trei sate, despărţite unul de altul prin mari spaţii cultivate sau împădurite, în care animalele domestice hoinăresc libere. În fiecare din aceste sate există o mică piaţă zilnică, dar în cel mai întins dintre ele are loc un mare târg săptămânal.

O colibă din patru e neocupată. Ea e plină de murdării, de felurite gunoaie, ca şi uliţele de altfel. Se vede cât de colo că pe aici nu există măturători. Iar sărăcia e la fel de mare ca şi murdăria. Am văzut copii, cei mai mulţi dintre ei slabi ca nişte schelete, căutându-şi hrana în gunoaie. Cât despre femei, ele sunt de-o urâţenie respingătoare.

Altminteri, lucrul acesta nu le împiedică să fie cochete. Şi, cum era zi de târg, cele mai bogate din partea locului se puseseră „la patru ace”. În ţinută de „gală”, ele poartă un fel de şorţ albastru cu dungi albe, partea de sus a corpului fiindu-le acoperită cu o bucată de pânză albă, sau de stambă înflorată, în culori ţipătoare urechile le sunt pline de verigi grele, din metal, prinse cu lănţişoare de argint, încrucişate pe deasupra capului; gâturile, încheietura braţelor şi gleznele şi le împodobesc cu brăţări şi coliere din coral sau din mărgele.

Aproape toate poartă nişte coafuri în formă de cască. Unele au tâmplele rase şi o creastă de păr împodobită cu mărgele de sticlă pusă pe creştet. Altele sunt complet rase. Cele mai elegante îşi fac un cap ca de clovn: smoc de păr ascuţit şi două largi bucle laterale. Se pare că, după felul cum îşi aranjează coafura, se poate recunoaşte din ce triburi fac parte: peuli, mande, bambara etc. Dar eu nu prea mă pricep, şi scurtez detaliile acestea entografice asupra cărora domnul Tassin, la întoarcere, va stărui din belşug într-o carte care va fi cel puţin foarte serios documentată.

Bărbaţii sunt îmbrăcaţi cu nădragi, cămăşi albe sau şorţuri specifice lor. Ţestele şi le împodobesc cu cele mai diverse soiuri de pălării, de la fesuri cu ciucuri lungi până la pălării de paie, trecând prin tichia gătită cu tinichele sau cu petice de stofă colorată. Ca să te salute, ei îşi lovesc coapsa cu palma cinci minute la rând, repetând cuvântul dagare, care pesemne, ca şi ini-tie, înseamnă „bună ziua” sau ini suku-mă, care înseamnă negreşit „bună ziua”.

Ne-am dus la târgul cel mare, unde am găsit reunită întreaga aristocraţie din Timbo. Vânzătorii se instalează acolo de la opt dimineaţa, în două şiruri de colibe de paie, sau doar sub nişte rogojini sprijinite pe patru pari; dar lumea bună nu vine decât pe la unsprezece.

În târg se vând cam de toate: mei, orez, unt şi karite cu 50 de centime kilogramul, sare cu 77 de franci şi 50 de centime bara de 25 de kilograme, boi, capre, oi, pui cu 3,30 franci bucata, ceea ce nu-i de loc ieftin, puşti cu cremene, nuci de kola, tutun, koyos sau fâşii pentru făcut şorţuri, niomi, plăcinte din făina de mei sau porumb, felurite ţesături, stambe, pălării, turbane, ace de cusut, ace cu gămălie, pulbere, amnare pentru puşti etc, etc. şi, în sfârşit, puse bine la vedere, nişte piei uscate, bucăţele de carne putredă, cu un miros sui generis, pentru rafinaţi.

După cum v-am spus, Timbo e primul centru ceva mai important pe care l-am întâlnit. De aceea am rămas acolo două zile, 13 şi 14 decembrie. Şi nu pentru că noi am fi prea obosiţi, ci pentru că animalele şi hamalii purtători de poveri vădesc o istovire cu totul îndreptăţită.

În aceste patruzeci şi opt de ore am făcut, şi unii şi alţii, numeroase plimbări în interiorul tata-ului Am notat mai sus esenţialul observaţiilor mele. Nu aşteptaţi de la mine descrieri mai ample pe care, de altfel, le puteţi găsi uşor în cărţile de specialitate. Rolul meu e să fiu cronicarul misiunii Barsac, şi rolul acesta îmi place. Clio mă inspiră, dar n-am de loc suflet de geograf. Acestea fie spuse o dată pentru totdeauna.

A doua zi după sosire, deci în 14, am fost îngrijoraţi în privinţa călăuzei noastre pe care am căutat-o zadarnic toată ziua. Morilire dispăruse.

Liniştiţi-vă. La 15 decembrie, în momentul plecării, Morilire s-a aflat la postul său; până să ne trezim noi din somn, el le şi împărţise conducătorilor de măgari un număr de lovituri de ciomag, suficient ca să nu se mai îndoiască de realitatea prezenţei lui. Întrebat de domnul Barsac, Morilire susţine morţiş că n-a părăsit tabăra toată ziua din ajun… Cum, de fapt, nici noi nu suntem siguri că a plecat şi cum, de altfel, lucrul acesta n-are prea mare importanţă, căci, la urma urmei, Morilire are şi el dreptul să-şi facă o dată de cap, nimeni nu mai insistă, şi incidentul e închis.

Am părăsit deci Timbo la 15 decembrie, la ora obişnuită, şi călătoria a continuat întreaga zi fără nici o greutate specială şi după orarul obişnuit. E locul să notez, totuşi, că acum copitele cailor noştri nu mai calcă pe drumul care ne-a adus până aici. Dincolo de Timbo, drumul se transformă treptat într-o simplă potecă. Începând deci de la Timbo, devenim cu adevărat exploratori.

Altă schimbare: terenul e acum accidentat. Unde te uiţi, numai urcuşuri şi coborâşuri. La ieşirea din Timbo, a trebuit să urcăm mai întâi o colină destul de înaltă pe care a trebuit apoi s-o coborâm. După colină urmează o câmpie, apoi un nou urcuş până la satul Daouheriko, la marginea căruia trebuie să ne oprim pentm popasul de noapte.

Oamenii şi animalele fiind bine odihniţi, mergem mai repede decât de obicei, şi e înainte de şase seara când ajungem la locul de popas.

Acolo, ne aşteaptă cele mai prietenoase manifestări. Căpetenia ne iese în întâmpinare oferindu-ne daruri. Domnul Barsac îi mulţumeşte. Strigăte de bun venit îi răspund.

— Nici la Aix, când trec pe promenada Sextius, nu sunt aclamat mai călduros – spune domnul Barsac cu satisfacţie. Eram sigur de asta. E de ajuns doar să le vorbeşti!

S-ar părea că domnul Barsac are dreptate, în ciuda faptului că domnul Baudrieres clatină din cap cu un aer sceptic.

Între timp, căpetenia satului îşi continuă amabilităţile. Se oferă să ne găzduiască în cele mai frumoase colibe din sat şi o roagă pe domnişoara Mornas să accepte ospitalitatea propriei lui case.

Primirea aceasta călduroasă ne merge la inimă, şi tot restul călătoriei ne apare în culori roze, când Malik, apropiindu-se domnişoara Mornas, îi şopteşte repede:

— Tu nu merge, stăpână. Dacă merge, mori! Domnişoara Mornas o priveşte uimită pe mica negresă.

Se înţelege de la sine că eu am auzit totul, aşa cum i se cuvine unui reporter care se respectă. Dar căpitanul Marcenay a auzit şi el, deşi nu aceasta i-e meseria. Mai întâi, el a părut mirat. Apoi, după o clipă de gândire, s-a hotărât.

Căpitanul a scăpat în doi timpi şi trei mişcări de inoportunitatea căpeteniei şi a dat ordin să se instaleze tabăra. L-am ascultat şi am ajuns la concluzia că vom fi bine păziţi.

Precauţiile acestea mă pun pe gânduri. Crede oare căpitanul, care cunoaşte bine Africa, în pericolul semnalat de Malik?

Atunci? … 1

Atunci, înainte de-a adormi, îmi pun întrebarea: „Cine are dreptate? Domnul Barsac sau domnul Baudrieres?” Poate că mâine am să ştiu. Până atunci, sunt tare nedumerit.

AMEDEE FLORENCE.