X.NOUA ESCORTĂ

(Carnetul de note al lui Amédée Florence)

Aceeaşi zi, seara. Nu, nu mi-ar place de loc să mă găsesc cu ei într-o pădure, şi totuşi acolo sunt, sau mai degrabă sunt cu ei în plină savană, ceea ce e infinit mai rău. De aceea, în ochii mei, situaţia e plină de farmec. Cred că nu există nimic mai „palpitant” decât să ai conştiinţa că te paşte o primejdie, una adevărată, fără să cunoşti primejdia aceasta, să-ţi frămânţi mintea ca să ghiceşti ce ţi se ascunde, să ai ochiul şi urechea la pândă ca să parezi lovitura presimţită, fără să ştii de unde o să vină. În asemenea ore trăieşti într-un fel cu adevărat intens, şi senzaţiile acestea întrec cu mult plăcerile unei cafele luată pe terasa Napolitanului.

Nu zău! Iată că mă ambalez, ca de obicei. Nu-mi joacă oare imaginaţia o festă, arătându-mi nişte bandiţi, când am de-a face, fără îndoială, cu nişte tiraliori foarte obişnuiţi şi foarte oarecari? Cum rămâne cu scrisoarea, cu scrisoarea autentică a colonelului Saint-Auban?

Cum vreţi. Scrisoarea colonelului Saint-Auban mă deranjează, recunosc, dar nimic nu poate înlătura senzaţia pricinuită de noua escortă şi de comandantul ei.

Mai întâi, ofiţerul, subofiţerii şi soldaţii sunt ei oare „militari”? În privinţa negrilor, nu se poate şti. Negrii seamănă toţi între ei. În privinţa ofiţerului te simţi ispitit să răspunzi da. Dimpotrivă, răspunzi nu, fără să şovăi, când e vorba de cei doi sergenţi. Au ăştia mutre de tiraliori? S-o creadă alţii. Nu-i nevoie să fii frenologist, fizionomist, sau mai ştiu eu ce savant cu „ist” în coadă, ca să citeşti pe mutrele lor neliniştea fiarei hăituite, gustul pentru plăceri grosolane, impulsivitate fără control, violenţa şi cruzimea. Încântător portret.

Mai întâi m-a izbit doar un amănunt, dar un amănunt care mi-a deschis robinetul ideilor. Nu-i ciudat, într-adevăr, că oamenii aceştia, împreună cu subofiţerii, sunt plini de praf, aşa cum li se cuvine unora care aleargă de două săptămâni după noi, pe când şeful lor e proaspăt de parcă ar fi scos din cutie? Căci ofiţerul e proaspăt, ba chiar într-o măsură de necrezut. Cămaşă albă, încălţăminte lustruită, mustaţă unsă, un flăcău cât se poate de chipeş. Şi uniforma lui? Ai zice că locotenentul Lacour se pregăteşte să primească o defilare. E în mare ţinută din cap până în călcâie. Nu-i lipseşte nimic, nici un nasture, nici o aţă; până şi pantalonii lui au o dungă de parcă acum ar veni de la croitor! În savană n-ai des ocazia să admiri asemenea eleganţă. Uniforma lui strigă, cui vrea s-o audă, că n-a mai fost îmbrăcată, că e nouă-nouţă, iar cel ce o poartă, am impresia că a depăşit limitele verosimilului în dorinţa lui de a părea „ofiţer”.

Oare locotenentul Lacour nu ne-a urmărit şi el, de este atât de fercheş, pe când subalternii lui sunt atât de prăfuiţi?

Cei doi sergenţi, dimpotrivă, sunt cât se poate de murdari, iar dacă n-au eleganţa exagerată a ofiţerului lor, păcătuiesc, după părerea mea, prin excesul opus. Uniformele lor (?) par scoase de la vechituri. Sunt nişte zdrenţe. Au pantalonii mult prea scurţi, peticiţi din belşug, şi nici un număr, nici un semn nu arată din ce unitate fac parte. Cu greu aş crede că nişte ostaşi francezi, fie ei angajaţi şi pe termen scurt, ar putea fi întreţinuţi atât de prost. Altă observaţie greu de exprimat: mi se pare că stăpânii acestor uniforme vechi nu prea sunt obişnuiţi să le poarte. Fără să pot explica prea bine de ce, mi se pare că ei nu prea se mişcă în voie în uniformele lor.

Iată lista completă a observaţiilor mele. Se va socoti poate că nu sunt prea importante şi că nu fac bine lăsându-mă influenţat de nişte amănunte neînsemnate, care pot fi explicate cât se poate de simplu. Nu zic ba, căci şi eu mă simt ispitit să gândesc aşa. Căutând să-mi precizez motivele neîncrederii, ca să le trec în carnet, sunt primul care le socotesc tare neîntemeiate. Dar neîncrederea îmi vine şi din instinct, şi lucrul acesta nu-l pot reda prin cuvinte.

Oricum ar fi, n-am nimic de adăugat la cele de mai sus. În privinţa disciplinei, mai ales, nimic de zis. Ba chiar, după părerea mea, e mai degrabă prea strictă. Santinelele sunt la posturi şi se schimbă cu regularitate. Ţinuta generală e perfectă, prea perfectă poate.

Escorta se împarte clar în trei grupuri care n-au nici un fel de legături cu restul convoiului. Primul grup îi cuprinde pe cei douăzeci de tiraliori sudanezi. În afară de orele când fac de gardă, ei stau tot timpul împreună şi, lucru de necrezut când e vorba de negri, abia dacă vorbesc. Îşi fac bucătăria în tăcere sau dorm. Nu-i auzi de loc. Se supun orbeşte subofiţerilor, cărora par că le ştiu de frică. De fapt, s-ar părea că aceşti douăzeci de negri sunt foarte trişti şi că se tem.

Al doilea grup îi reuneşte pe subofiţeri. Aceştia vorbesc, dar numai între ei şi totdeauna în şoaptă. Cu toată urechea mea de reporter, n-am izbutit până acum să prind din zbor decât puţine cuvinte, fără importanţă.

Al treilea şi ultimul grup e format numai din locotenentul Lacour. Locotenentul Lacour e un om mărunţel, şi-mi face impresia că e foarte aspru. Are ochii de-un albastru deschis, ochi de oţel, cum se spune, care nu prea vădesc o bunăvoinţă totală. Nu-i vorbăreţ, şi mai e şi sălbatic. Toată după-amiaza nu l-am văzut decât de două ori, ieşind din cort, şi atunci ca să-şi inspecteze oamenii. Operaţia aceasta e mereu, la fel. Când îşi zăresc şeful, tiraliorii se ridică şi se aşază în front. Locotenentul, ţeapăn ca un par, trece pe dinaintea lor, pe când privirea lui ca de gheaţă îi cercetează din creştet până în tălpi; apoi ofiţerul dispare în cort, fără să adreseze nimănui nici un cuvânt. Vorbind cât se poate de optimist, îndrăznesc să spun că ofiţerul acesta elegant nu ne va fi de loc un tovarăş de drum vesel.

Pe domnişoara Mornas n-am zărit-o de loc astăzi.

Tchoumouki nu s-a arătat nici el, din care cauză îmi am încă articolul în buzunar.

15 februarie. Azi-dimineaţă, la deşteptare, constat că nu s-a făcut nici o pregătire de plecare. Mă informez la Tongane, care îmi spune că nu ne vom urni din loc toată ziua. După repausul de ieri, popasul acesta mi se pare ciudat.

Întâmplarea face să-mi iasă în cale locotenentul Lacour, mereu ţeapăn şi de-o eleganţă impecabilă. Mă îndrept spre el şi-l întreb de motivul popasului acestuia suplimentar.

— Ordinul domnului Barsac – îmi răspunde el scurt.

Trei cuvinte, după care face un salut milităresc şi o întoarcere la stânga-mprejur. Locotenentul Lacour nu e ceea ce se numeşte un om cu darul vorbirii.

De ce ne-o fi făcând şeful misiunii să batem pasul pe loc? O fi renunţat să mai continue călătoria, cu escorta aceasta redusă la o cincime? Sunt intrigat şi, totodată, neliniştit, căci o asemenea hotărâre ar pune capăt unui reportaj pe care îl presimt că începe să devină senzaţional.

Şi iată că pe la zece îl zăresc pe domnul Barsac. Se plimbă cu paşi mari, cu mâinile la spate, cu ochii în pământ, şi nu prea pare bine dispus. Poate că momentul nu e prea potrivit ca să-l întreb ce planuri are. Dar gândul acesta nu mă opreşte, şi risc interviul.

Domnul Barsac nu se supără. Se opreşte şi mă priveşte un timp în tăcere. În sfârşit, îmi spune:

— Acum câteva zile, domnule Florence, mi-ai mai pus aceeaşi întrebare. Şi nu ţi-am răspuns. Am să-ţi răspund astăzi că nici eu nu ştiu ce să-ţi răspund.

— Deci, n-aţi luat încă nici o hotărâre, domnule deputat?

— Niciuna. Mă gândesc, pipăi, cântăresc argumente pro şi contra…

Din nou tăcere, apoi, deodată:

— Dar, la urma urmei – exclamă domnul Barsac – de ce n-am examina amândoi, împreună, problema? Eşti un flăcău practic şi plin de bun simţ. (Mulţumesc, domnule Barsac.) Ai să-mi spui părerea dumitale.

Mă înclin.

— La ordinele dumneavoastră, domnule deputat.

— Să vedem mai întâi, continuă domnul Barsac, dacă ne mai putem continua călătoria fără imprudenţe, cu alte cuvinte dacă mai e posibilă.

Sugerez:

— Poate că ar fi mai bine să vedem mai întâi dacă e utilă.

— Ba de loc – răspunde domnul Barsac. Utilitatea ei e neîndoielnică.

Eu rămân mirat. Domnul Barsac continuă:

Deci, e posibilă călătoria? Iată problema. Ieri încă, ea nici nu se punea măcar, căci, până aici, nu ni s-a întâmplat pe drum nici un incident cu adevărat serios. Eşti de aceeaşi părere, nu-i aşa?

Cu totul.

Primul incident de gravitate reală e schimbarea neaşteptată a escortei şi reducerea ei la douăzeci de oameni. Douăzeci de soldaţi sunt oare, într-adevăr, capabili să ne asigure securitatea în mijlocul populaţiei negre? Iată ce mă întreb.

Pusă astfel – spun eu – întrebarea nu poate avea decât un răspuns afirmativ. Mi se pare sigur că douăzeci de oameni sunt pe deplin suficienţi, dacă întâlnim ca adversari numai negrii. Alţi exploratori au făcut călătorii mult mai lungi decât a noastră, cu o escortă mai mică, sau chiar fără escortă. Dar…

Ştiu ce-ai să spui – mă întrerupse domnul Barsac. O să-mi vorbeşti despre misteriosul necunoscut care nu pare deloc mulţumit că ne vede pe aici. În privinţa aceasta, eu nu mi-am ascuns sentimentul, şi toată lumea m-a aprobat. De atunci, n-a mai survenit nimic. Deci, inutil să mai revenim la asta, după câte cred eu.

Îi răspund:

Vă rog să mă scuzaţi, domnule deputat, dar eu cred că, dimpotrivă, au survenit lucruri noi.

Nu, zău! face domnul Barsac, mirat. Atunci or fi nişte lucruri noi care mi-au fost ascunse. Explică-te.

Strâns astfel cu uşa, mă simt foarte încurcat. Observaţiile mele, care mi se păreau atât de importante, şi urmările lor, pe care le socoteam bine gândite când le examinam una după alta în sinea mea, mi se par acum, când trebuie să le exprim cu glas tare, şi mai neînsemnate, şi mai arbitrare decât în momentul când trebuia să le precizez în scris. Totuşi, fiindcă m-an vârât prosteşte în treburile acestea – după cum de altfel aveam şi datoria să o fac – trebuie să spun ce am de spus.

Mă execut. Îi comunic domnului Barsac observaţiile mele asupra escortei şi a ofiţerului care o comandă şi, ca o concluzie, formulez timid ipoteza că, dacă oamenii aceştia nu sunt ostaşi adevăraţi, s-ar putea prea bine să fie în solda duşmanului necunoscut pe care n-am vrut să-l luăm în tragic până acum.

Auzind enormităţile acestea, domnul Barsac se porneşte pe râs.

— E un adevărat roman! exclamă el. Dumneata, domnule Florence, mi se pare că ai o imaginaţie strălucită. Şi îţi va fi de mare folos dacă te vei apuca vreodată să scrii piese de teatru, dar, în viaţa reală, te sfătuiesc să nu te încrezi în ea.

— Totuşi… spun eu, înţepat.

— Nu există nici un totuşi. Există doar faptele. Ordinul scris, mai întâi…

— Ordinul poate fi fals.

— Nu – răspunde domnul Barsac – nu poate fi fals, din moment ce căpitanul Marcenay l-a socotit veritabil şi s-a supus fără şovăire.

— Ordinul poate că a fost furat…

— Iar faci romane! … Cum ar fi putut escorta noastră actuală să se substituie adevăratei escorte? În cazul acesta, ar fi trebuit ţinută, gata pregătită, o trupă destul de numeroasă pentru ca, mai întâi, să-i nimicească pe adevăraţii soldaţi, până la ultimul, până la ultimul, auzi? Şi, în al doilea rând, pentru a nu contrazice ordinul furat, ar fi trebuit să-i înlocuiască cu un fals detaşament absolut identic, şi asta cu multă vreme înainte, într-un moment când nimeni nu putea şti care va fi formaţia noii escorte, şi nici dacă escorta aceasta va fi vreodată trimisă de colonelul Saint-Auban. Cum niciunul din oamenii locotenentului Lacour nu e rănit, falsa trupă ar fi trebuit să fie foarte numeroasă, căci nu-ţi închipui, cred, că soldaţii veritabili s-ar fi lăsat măcelăriţi fără să se apere. Şi ai vrea ca prezenţa unei bande atât de importante să nu fi fost remarcată? Ai vrea ca zgomotul unei asemenea lupte să nu fi ajuns până la noi, când în savană veştile sunt transmise din sat în sat cu viteza telegrafului? Iată de ce imposibilităţi te loveşti când laşi frâu liber imaginaţiei!

Domnul Barsac are dreptate. Ordinul n-a fost furat. Apoi, continuă:

— Cât despre impresia pe care ţi-au făcut-o oamenii şi comandanţii lor pe ce se bizuie ea? Prin ce se deosebesc soldaţii pe care îi zăreşti de-aici de toţi soldaţii negri?

Mă uit, fiindcă sunt poftit s-o fac, şi sunt nevoit să recunosc că domnul Barsac are din nou dreptate. Unde îmi erau minţile, ieri seara? M-am autosugestionat. Negrii aceştia sunt la fel cu toţi negrii.

Domnul Barsac e conştient de avantajul căpătat asupra mea. Acum continuă cu şi mai multă siguranţă. (Şi doar nu siguranţa îi lipseşte!)

— Să trecem la subofiţeri. Ce găseşti că au deosebit? Sunt foarte murdari, e adevărat; dar de loc mai murdari decât unii sergenţi de-ai căpitanului Marcenay. În campanie, nu poţi fi prea pretenţios faţă de uniforme.

Domnul Barsac vorbeşte minunat, iar eu îi strecor, timid, căci sunt, într-adevăr zdruncinat:

— Totuşi, locotenentul Lacour…

— Oh! el e de-o corectitudine extraordinară – exclamă domnul Barsac, zâmbind. Sigur, e un om foarte îngrijit şi care ţine grozav la eleganţa lui. Dar asta nu e un păcat.

Nu, fireşte că nu e un păcat. Fac un ultim efort, şi insinuez:

Cu toate acestea, o uniformă nouă-nouţă, e ciudat!

Fiindcă cealaltă se află în lada locotenentului – explică domnul Barsac, care găseşte răspuns la toate. Cum era plin de praf, locotenentul Lacour a vrut să se îmbrace în mare ţinută înainte de a se prezenta în faţa mea.

Domnul Barsac pare că găseşte foarte firească preocuparea aceasta. La urma urmei, poate că nu-mi dau eu seama exact de importanţa şefului misiunii.

— De altfel, am discutat îndelung cu locotenentul Lacour, ieri după-amiază… (Pesemne în timp ce eu îmi scriam notele.)

— Şi e un om încântător, deşi gusturile lui înclină spre o eleganţă exagerată, recunosc. Politicos, bine crescut, atent, respectuos chiar… Aici, domnul Barsac se umflă în pene. Respectuos chiar, am găsit în el o cunoştinţă foarte plăcută şi un subordonat foarte suplu.

Îl întreb:

În ceea ce-l priveşte, locotenentul Lacour, nu vede nici un neajuns dacă ne-am continua călătoria în aceste condiţii?

Niciunul.

— Şi totuşi, dumneavoastră şovăiţi, domnule deputat.

— Nu mai şovăi – declară domnul Barsac, care s-a convins singur, vorbind. Mâine vom porni.

Întreb:

— Fără ca să examinăm măcar utilitatea călătoriei, după ce i-am stabilit posibilitatea?

Ironia discretă a întrebării mele trece neobservată.

— La ce bun? răspunde domnul Barsac. Călătoria aceasta nu e numai utilă, ci şi necesară.

Repet, fără să înţeleg:

— Necesară? …

Foarte bine dispus acum, domnul Barsac mă ia prieteneşte de braţ şi, pe-un ton de confidenţă, îmi explică:

— Între noi fie vorba, dragul meu, recunosc că, încă de câtăva vreme, negrii pe care îi întâlnim mi se par departe de-a fi destul de ciopliţi ca să putem face alegători din ei. Iar dacă o să insişti, am să-ţi mai spun şi că n-avem nici o şansă să fim mai fericiţi, câtă vreme vom sta cu spatele spre coastă. Dar, ce-ţi spun dumitale, n-aş spune la tribuna Camerei. Iar dacă terminăm călătoria, lucrurile se vor petrece în felul următor: Baudrieres şi eu vom depune câte un raport ale căror concluzii vor fi diametral opuse. Rapoartele vor fi trimise unei comisii. Acolo, fie că ne vom face concesii mutuale, şi că se va acorda dreptul de vot câtorva negrii de pe ţărmul oceanului, fie că nu ne vom face nici o concesie şi afacerea va fi înmormântată. După o săptămână va fi uitată, şi nimeni nu va mai şti dacă faptele mi-au dat sau nu dreptate. În ambele cazuri, nimic nu se va opune ca într-o bună zi eu sau Baudrieres, după cum va bate vântul, să căpătăm portofoliul coloniilor. Dimpotrivă, a mă întoarce fără să-mi duc până la capăt misiunea înseamnă a declara singur că m-am înşelat, duşmanii mei vor striga cât îi va ţine gura că nu sunt decât un nătărău bătrân şi m-aş duce definitiv de râpă.

Domnul Barsac face o scurtă pauză, apoi încheie cu această cugetare profundă:

— Nu uita niciodată, domnule Florence, adevărul pe care ţi-l spun acum: un om politic poate să se înşele. Asta n-are nici o importanţă. Dar dacă îşi recunoaşte greşeala, e pierdut.

Savurez maxima şi plec mulţumit. Într-adevăr, sunt foarte mulţumit, căci acum cunosc motivele fiecăruia.

Părăsindu-l pe domnul Barsac, descopăr pe neaşteptate carnetul domnului Poncin, uitat de acesta, din întâmplare, pe un scaun pliant. Instinctele mele de ziarist o iau înaintea educaţiei mele şi deschid cu bună-ştiinţă carnetul. De prea multă vreme îmi stârneşte curiozitatea. E prea mult de când mă tot întreb ce-o fi scriind în el de dimineaţă până seara, tăcutul nostru tovarăş de drum. În sfârşit, acum am să aflu.

Vai! curiozitatea mi-e pedepsită. Nu zăresc decât o încâlceală de cifre şi de litere, aruncate de-a valma şi cu totul de neînţeles. Nu sunt decât nişte „p.j.0,009”, nişte „p.k.c.135,08”, nişte „M.76,18” şi aşa mai departe.

Un mister în plus! De ce scrierea aceasta secretă? Să aibă oare domnul Poncin ceva de ascuns? Să trădeze oare şi el?

Iar ideea mea fixă! Va trebui să mă îngrijesc. Ce idee să-l suspectezi pe omul acesta de treabă! Îi fac prea multă cinste, căci, pot să spun asta carnetului în care scriu numai pentru mine, domnul Poncin nu mi se pare prea deştept.

Dar ori eşti ziarist, ori nu eşti. Copiez, pentru orice eventualitate, câteva exemple din hieroglifele acestea, alese printre cele ce revin aproape zilnic. Şi obţin:

5D. V.t.7. H. 3306. M. 472,28. F. 1895. P. V. 1895:7 = 270, 71. K. C. 122. P.k.c.3306: l22-27,09. P. t.27,09 X 54,600 = 1.479.114.

l6. F. V.t. 81. H.12085. M. 149,19. F.6654. P.v.6654:8l= 82.15. K. C. 140. P. K.c. 12085: 1401 = 8,62. P.t. 8,62 X 54.600 = 470.652.

Pun carnetul la loc şi o şterg cu prada mea. Poate că o să-mi fie de vreun folos. Nu se ştie niciodată.

După masă, plimbare. Îl iau ca însoţitor pe Tongane, care ia calul lui Tchoumouki, mai bun decât al lui. Mergem pe câmp, la trap. După cinci minute, Tongane, pe care îl mănâncă limba, îmi spune ex abrupto:

— E bine Tchoumouki plecat. Tchoumouki, negru ticălos. El trădat.

Iată încă una! Cum! Tchoumouki ne trăda şi el? Înţeleg că e momentul să mă documentez. Fac pe miratul.

— Adică vrei să zici Morilire?

— Nu bun Morilire – rosteşte energic Tongane. Dar Tchoumouki la fel ca Morilire. El spus negri: „nu bine mergeţi”. Dat mult dolo tubab (rachiu), mult ban, mult aur.

Aur, în mâinile lui Morilire şi ale lui Tchoumouki! E de necrezut!

— Vrei să spui că le dădea negrilor scoici-cauri, ca să fie bine văzut de ei?

Nu cauri – insistă Tongane. Mult aur. Şi adaugă amănuntul acesta care mă dă gata:

Mult aur english.

Aşadar, Tongane, tu cunoşti aurul englezesc?

Ioo – îmi răspunde negrul. Eu, aşanti. Eu cunoaşte livsterline.

Înţeleg că Tongane, prin cuvântul acesta ciudat, numeşte în felul lui lirele sterline. Denumirea e nostimă. Pentru a o reda, am folosit ortografia fonetică, dar în gura lui Tongane ea sună mult mai bine. Şi totuşi, nu prea îmi arde de râs în clipa asta. Aur – şi încă aur englezesc! – în mâinile lui Tchoumouki şi ale lui Morilire! … Sunt năucit. Bineînţeles că nu las să se vadă asta şi par că nu dau nici o importanţă informaţiei.

Eşti un flăcău de treabă, Tongane – îi spun eu – şi, fiindcă cunoşti atât de bine livsterlinele, ia şi piesa asta de aur cu stema Republicii franceze.

Bun Republica! strigă Tongane în culmea bucuriei, aruncând în aer piesa pe care i-o ofer, prinzând-o din zbor şi vârând-o într-unul din coburii de la şa.

Dar pe faţa lui se zugrăveşte imediat mirarea, căci din golul unde şi-a vârât mâna scoate un sul gros de hârtie, obiect într-adevăr puţin obişnuit la negri. Eu scot un strigăt şi-i smulg lui Tongane sulul pe care l-am recunoscut cât se poate de bine.

Articolele mele! Sunt articolele mele! Articolele mele atât de remarcabile, rămase în coburii ticălosului de Tchoumouki!

Le verific. Vai! sunt toate, începând cu al cincilea, inclusiv. Cât de sever trebuie că mă judecă cei de la „Expansiunea franceză”! Sunt dezonorat, mi-am pierdut pentru totdeauna reputaţia!

Pe când depăn aceste triste gânduri, continuăm să ne depărtăm în trapul mărunt al cailor. Trebuie că ne aflam cam la şase kilometri de tabără, când mă opresc deodată. Am descoperit ceva ciudat.

Aproape de marginea drumului se află un spaţiu lat de şase, şapte metri şi lung de vreo cincizeci de metri, trasat în mijlocul savanei. În spaţiul acesta, ierburile înalte sunt culcate la pământ, unele sunt chiar retezate parcă de o coasă uriaşă. Şi – iată ce mi-a atras mai ales atenţia – pe partea astfel curăţată se disting clar două dâre paralele, asemănătoare celor pe care le-am văzut lângă Kankan, adică adânci de opt până la zece centimetri la unul din capete şi dispărând pe nesimţite la celălalt capăt. De data aceasta, capătul adâncit e spre est.

Fără voia mea fac o apropiere între perechea aceasta de dâre şi zbârnâitul auzit ieri seară. Şi la Kankan auziserăm zbârnâitul ciudat, înainte de a constata pe sol urmele inexplicabile.

Ce legătură e între aceste două fenomene – zbârnâitul plus dârele misterioase – şi kenielala din Kankan? Eu nu văd niciuna. Şi totuşi, o legătură trebuie să existe căci, pe când privesc enigmaticele dâre, subconştientul meu evocă de la sine mutra păcătoasă a vrăjitorului negru. Şi iată relevându-mi-se adevărul: din patru preziceri ale şarlatanului, a treia, după primele două, s-a împlinit acum.

Atunci, singur cu însoţitorul meu negru în imensitatea aceasta pustie, un fior – al doilea, socotindu-l şi pe cel de ieri – mă străbate din creştet până în tălpi, şi, timp de o clipă, gândindu-mă la misterul care mă împresoară, simt că îmi e teamă.

Grozav de plăcut, mai ales în asemenea condiţii. Din nefericire, nu durează mult, căci nu prea sunt făcut pentru frică. La mine, punctul slab e curiozitatea. De aceea, pe când ne întoarcem, mi se perindă la nesfârşit prin minte iritantele probleme care mi se pun şi mă încăpăţânez să le caut soluţia. Exerciţiul acesta mă absoarbe într-atâta, încât nu mai văd nimic în jurul meu.

Când ajung la tabără, tresar. Tongane, fără nici un fel de introducere, îmi spune deodată:

Tulatighi (locotenent) nu bun. Cap urât maimuţă.

Îi răspund, fără să mă gândesc, ceea ce e o scuză:

Mie îmi spui! …

17 februarie. Astăzi etapă tare, iar ieri şi mai tare. Cincizeci de kilometri în două zile. Tchoumouki n-a mai apărut – canalia! Lucrul acesta se observă. Conduşi numai de Tongane, cărăuşii şi hamalii noştri fac minuni şi merg cu toată râvna de care sunt capabili.

În aceste două zile, temerile mi s-au mai şters, mărturisesc. Escorta şi-a făcut corect meseria, care, de altfel, nu e grea. Cei douăzeci de oameni înşiraţi pe două rânduri, încadrează convoiul aşa cum îl încadrau şi oamenii căpitanului Marcenay. Observ doar că ei nu schimbă cu slujitorii noştri negri glumele obişnuite la negri, şi pe care fosta escortă le risipea din belşug. De fapt, asta face cinste disciplinei lor.

Cei doi subofiţeri rămân de obicei în ariergardă, când nu parcurg linia tiraliorilor. Şi nu vorbesc cu nimeni, în afară de soldaţii cărora le adresează, din când în când, ordine scurte, executate imediat. Trebuie recunoscut că, dacă escorta noastră nu e prea numeroasă, în schimb e bine ţinută în mână.

Locotenentul Lacour merge în fruntea convoiului, aproape în acelaşi loc pe care îl ocupa căpitanul Marcenay, lângă domnul Barsac. Observ că domnişoara Mornas s-a dat înapoi cu câteva rânduri. E cu Saint-Berain, în urma doctorului Châtonnay şi a domnului Poncin. Domnişoara Mornas nu prea pare să preţuiască societatea locotenentului.

Totuşi, nimic de spus pe seama acestuia. Dacă vorbeşte puţin, în schimb îşi face meseria. E sigur că atitudinea lui energică nu-i străină de rezultatele foarte satisfăcătoare ale acestor două zile de marş. Nu, nimic de spus. Şi totuşi…

Dar pesemne că am eu o idee fixă. Misterul pe care îl simt în jurul nostru, faptele ciudate pe care le-am constatat mi-or fi tulburat mintea şi mă simt îndemnat, ba încă prea mult, să văd pretutindeni trădarea.

Oricum ar fi, iată ce face să nu fiu pe deplin mulţumit.

Azi-dimineaţă, pe la orele nouă, tocmai când străbăteam un cătun cu câteva vetre, complet pustiu, auzim nişte gemete ieşind dintr-o colibă. La ordinul domnului Barsac, convoiul se opreşte şi doctorul Châtonnay, însoţit de locotenentul Lacour şi de doi soldaţi, intră în coliba de unde veneau gemetele. Bineînţeles că presa, adică eu, intră o dată cu ei.

În încăperea în care intrăm, o tristă privelişte ne izbeşte ochii. Sunt aici doi morţi şi un rănit. Groaznic e că cele două cadavre, un bărbat şi o femeie, sunt oribil mutilate. Cine i-a ucis şi i-a rănit pe bieţii oameni? Cine s-a făcut vinovat de mutilările acestea fioroase?

Doctorul Châtonnay se ocupă mai întâi de rănitul pe care, fiindcă în colibă e prea întuneric, ostaşii îl scot afară, la ordinul lui. Rănitul e un negru destul de bătrân. E lovit la umăr, şi rana i-e cumplită. Oasele claviculei îi sunt dezgolite de carne. Mă întreb ce armă a putut face un asemenea prăpăd.

Doctorul spală rana şi scoate din ea numeroase bucăţele de plumb. Apoi reuneşte carnea, coase şi pansează atent rana, cu ajutorul fâsei pe care i-o întinde locotenentul Lacour, Cât timp durează operaţia, pacientul se vaită jalnic, într-una. Când pansamentul e gata, rănitul pare că suferă mai puţin.

Dar doctorul e îngrijorat. Iată-l intrând din nou în colibă, examinând cele două cadavre. Când iese, e şi mai îngrijorat. Şi se apropie de rănit, punându-i întrebări, cu ajutorul lui Tongane.

Din povestirile bietului negru reiese că acum şase zile, deci în ziua de 11, adică cu trei zile înainte de schimbarea escortei noastre, cătunul a fost atacat de-o trupă de negri comandaţi de doi albi. Locuitorii au fugit atunci în savană, cu excepţia bărbatului şi femeii ale căror cadavre le-am văzut şi care n-au avut timp să se pună la adăpost. Rănitul era cu ceilalţi. Din nenorocire, pe când fugea, un glonte l-a lovit în umăr. Bietul negru a mai avut, totuşi, puterea să se ascundă în savană, şi a scăpat astfel de atacatori. Când aceştia s-au depărtat, localnicii l-au readus în sat, dar au rupt-o la fugă toţi când au văzut o altă trupă, venind tocmai din direcţia în care se depărtase cealaltă.

Aceasta e povestirea, care fireşte că ne tulbură. Într-adevăr, nu-i plăcut să afli că o bandă de tâlhari bântuie ţinutul. E chiar un adevărat noroc că n-am avut de-a face cu ei, pentru că, după spusele rănitului, se îndreptau spre noi.

Între timp, bietul om îşi manifestă într-un fel înduioşător recunoştinţa faţă de doctorul Châtonnay; dar deodată tace, iar ochii lui exprimă groaza şi privesc ţintă ceva sau pe cineva aflat în spatele nostru. Ne întoarcem şi ne pomenim faţă în faţă cu unul din cei doi subofiţeri ai escortei. Vederea omului acestuia l-a înspăimântat pe rănit.

De altfel, subofiţerul nu pare de loc emoţionat. Dar se emoţionează, totuşi, când ochii ca de gheaţă ai locotenentului Lacour îi aruncă o privire cumplită în care se citeşte în egală măsură şi mustrare, şi ameninţare. Eu prind din treacăt privirea aceasta, pe care nu mi-o pot explica. Sergentul îşi duce atunci mâna la frunte, vrând să ne dea să înţelegem că rănitul aiurează, şi pleacă la oamenii lui.

Ne reîntoarcem spre rănit. Dar vraja e ruptă. El ne priveşte cu groază şi nu mai putem scoate un cuvânt de la el. Îl ducem deci înapoi, în colibă, şi pornim iar la drum, altminteri destul de liniştiţi în privinţa rănitului, căci doctorul Châtonnay afirmă că se va vindeca.

Nu ştiu ce gândesc ceilalţi. Eu, tot mergând, frământ în minte noua problemă pusă inteligenţei mele: De ce a manifestat atâta groază bătrânul negru? De ce, în vreme ce nu-i dădea nici o atenţie locotenentului Lacour, groaza i s-a ivit, fără urmă de îndoială, la vederea unuia din sergenţii noştri?

Nici problemei acesteia nu-i găsesc soluţia. Toate enigmele de nedezlegat, pe care ni le pune hazardul, devin, până la urmă, supărătoare.

În seara asta, destul de târziu, ne-am întins corturile lângă un alt cătun numit Kadu. Suntem foarte trişti că am ajuns aici, căci la Kadu domnişoara Mornas şi Saint-Berain au să ne părăsească. Pe când noi vom continua să mergem direct spre Uagadugu şi Niger, ei vor urca spre nord, având ca obiectiv Gao şi acelaşi Niger.

Inutil să spun că noi am făcut tot posibilul spre a-i convinge să renunţe la planul lor nesăbuit. După cum se putea bănui, eforturile noastre au fost zadarnice. Prevăd că viitoarea jumătate a căpitanului Marcenay nu va renunţa de loc uşor la ale ei. Când domnişoara Mornas îşi pune ceva în gând, nici dracul n-ar fi în stare s-o abată din drum.

În disperare de cauză, i s-a cerut ajutor locotenentului Lacour, care a fost rugat să-i arate şi el domnişoarei Mornas ce nebunie e pe cale să comită. Sunt convins că ar fi vorbit degeaba, dar el nu şi-a dat osteneala aceasta. Locotenentul Lacour n-a rostit nici un cuvânt. A făcut un gest evaziv şi a zâmbit, cu un zâmbet care mie mi s-a părut ciudat, n-aş putea spune exact de ce.

Deci am poposit lângă Kadu. În clipa când dau să mă retrag în cortul meu, doctorul Châtonnay mă opreşte şi-mi spune:

— Aş vrea să-ţi aduc la cunoştinţă un lucru, domnule Florence: gloanţele care i-au lovit pe negrii, de azi-dimineaţă erau gloanţe explozive.

Apoi pleacă, fără să aştepte răspunsul meu.

Bun! încă un mister! Gloanţe explozive acum! Cine poate folosi asemenea arme? Ba chiar, cum de pot exista pe aici asemenea arme?

Două întrebări în plus, de adăugat la colecţia mea care se îmbogăţeşte tot mai mult. Iar colecţia mea de răspunsuri, dimpotrivă, nu sporeşte de loc!

18 februarie. Ultima noutate a zilei, fără comentarii. Escorta noastră a plecat. Spun: a plecat.

Insist, pentru că e de necrezut, şi repet: escorta a plecat. La deşteptare, acum trei sau patru ore, n-am mai găsit-o cu noi. S-a evaporat, s-a volatilizat în timpul nopţii şi, o dată cu ea, au dispărut toţi hamalii şi cărăuşii noştri, fără excepţie.

S-a înţeles? Locotenentul Lacour, cei doi sergenţi şi cei douăzeci de oameni ai lui, nu s-au dus să facă o plimbare de dimineaţă ca să se reîntoarcă la prânz. Au plecat, au ple-cat de-fi-ni-tiv.

Iată-ne singuri în savană, cu caii, cu armele noastre personale, cu treizeci şi şase de măgari, cu hrană pentru cinci zile, şi cu Tongane.

Ah! îmi doream aventuri! …