IX.DIN ORDIN SUPERIOR

(Carnetul de note al lui Amedee Florence)

Aceeaşi zi. Adineauri a trebuit să mă întrerup; căpitanul Marcenay m-a chemat să-mi arate traducerea peticului de hârtie scăpat de pofta de înghiţire a lui Morilire. Reiau povestirea cronologică a evenimentelor.

Deci, găsim cortul gol. Nici urmă de Morilire. Doar legăturile lui pe jos. Furios, căpitanul Marcenay cere explicaţii soldaţilor de pază. Dar bieţii oameni sunt la fel de miraţi ca şi el. Ei afirmă că nu şi-au părăsit postul şi că n-au auzit nici un zgomot suspect. E de neînţeles.

Reintrăm în cort şi abia atunci observăm în vârful lui o spărtură destul de largă ca să lase să treacă un om prin ea; deasupra spărturii se găseşte o creangă groasă de bombax. Acum, totul se explică. Morilire, prost legat, a scăpat prin cine ştie ce mijloace de legăturile lui şi, căţărându-se pe parul din centrul cortului, şi-a recăpătat libertatea pe calea aerului.

Să alergăm după el? La ce bun? Fugarul are aproape o oră avans, şi, de altfel, cum să găseşti un om printre ierburile înalte ale savanei? Ar trebui să avem câini.

De acord în privinţa aceasta, ne resemnăm să luăm lucrurile aşa cum sunt. Căpitanul ordonă să fie desfăcut cortul care l-a păzit atât de prost pe Morilire, îi trimite de-acolo pe cei patru tiraliori, poruncindu-le, sub ameninţarea celor mai aspre pedepse, să nu sufle o vorbă despre cele văzute, şi dispare în cortul său, unde se va ocupa de documentul misterios. Eu mă înham la redactarea notelor. În acest timp, Saint-Berain îi va pune pe ceilalţi la curent cu evenimentele, dacă nu cumva o să uite.

Peste un ceas, căpitanul Marcenay trimite după mine, aşa cum am spus. Îl găsesc în cortul domnului Barsac, unde sunt adunaţi toţi europenii. Feţele lor vădesc o mirare cât se poate de firească. Într-adevăr, ce să însemne trădarea lui Morilire? O fi lucrând el pentru o terţă persoană al cărei amestec, în ceea ce mă priveşte, l-am bănuit de multă vreme? Peste câteva minute poate că o să ştim.

— Scrierea arabă – ne explică Mareenay merge de la dreapta spre stânga, dar e de ajuns s-o citeşti prin transparenţa hârtiei pusă pe dos ca s-o readuci în direcţia obişnuită nouă. Astfel se obţin aceste cuvinte.

Căpitalul ne întinde o hârtie, tăiată exact după cea pe care am pus mâna şi, deci, cu marginile rupte neregulat; pe hârtie, citesc următoarele cuvinte, pe care le transcriu în litere latine:

Manşa a man gnigni tubabul Memu nimbe mando kafa batake manaeta sofa A okata. Batu i a ka folo. Mansa a be.

Dacă ar trebui să descifrez eu încâlceala asta de cuvinte! …

Hârtia trece din mână în mână. Domnişoara Mornas şi Saint-Berain par că înţeleg ceva. Admir vastitatea cunoştinţelor pe care le au. Cât despre domnii Barsac şi Poncin, ei par să ştie cât ştiu şi eu.

— Ultimele cuvinte din primul şi al doilea rând nu sunt întregi – ne explică Marcenay. Unul trebuie să fie tubabulengo care înseamnă „europeni”, mai exact „europeni roşii”, iar celălalt kafama, care înseamnă „încă”. Iată acum traducerea documentului astfel completat: „Stăpânul (sau regele) nu vrea ca europenii… Pentru că ei mai înaintează încă… scrisoare va aduce soldaţi… El va comanda. Supune-te… tu ai început. Stăpânul (regele) este…”

Ne strâmbăm. Nu suntem cu nimic mai lămuriţi.

Între timp căpitanul Marcenay îşi continuă explicaţiile?

— Primul fragment al frazelor se înţelege lesne. Există undeva un stăpân sau un rege care nu vrea ca noi să facem cutare sau cutare lucru. Care lucru anume? Al doilea fragment ni-l spune. Nu vrea ca noi să înaintăm în ţinutul negru. Din cine ştie ce motiv, noi pesemne că îl stingherim. Acest al doilea fragment începe fără îndoială enunţarea unui plan pe care nu-l vom cunoaşte. Cele două rânduri următoare sunt mai puţin limpezi. „O scrisoare care va aduce soldaţi”, nu prea spune mare lucru; al patrulea rând nu e decât un ordin adresat lui Morilire, şi nu ştim cine este „el”, care vacomanda. Cât despre ultimele cuvinte, n-au nici un sens, pentru noi cel puţin.

Ne privim dezamăgiţi. Ne-am lămurit buştean! Domnul Barsac ia cuvântul şi rezumă situaţia:

— Din cele observate de noi până acum, ţinând seama şi de cele întâmplate astăzi, se poate conchide: Primo, că Morilire ne trăda în favoarea unei persoane care, pentru motive necunoscute, încearcă să ne oprească înaintarea. Secundo, că necunoscutul acesta dispune de-o anumită putere, din moment ce a izbutit să ne dea, la Conakry, ghidul ales de el. Terţio, că puterea lui nu e, totuşi, prea mare, din moment ce n-a găsit, până aici, decât: mijloace copilăreşti ca să-şi atingă scopul.

Intervin:

— Să avem iertare! Misteriosul necunoscut a făcut, în acelaşi sens, şi încercări de un cu totul alt aspect.

Şi le comunic onorabililor ascultători părerile mele despre otrăvirea cu dung-kono şi despre prezicerile lui kenielala. Sunt lăudat pentru perspicacitatea mea.

— Ingenioasele deducţii ale domnului Florence – adaugă domnul Barsac – nu fac, la urma urmei, decât să le confirme pe ale mele. Stărui deci în a crede că adversarul nostru, oricine ar fi el, nu prea e de temut, căci altfel ar fi întrebuinţat împotriva noastră mijloace mai sigure şi mai eficace.

Domnul Barsac are dreptate. Prin gura lui vorbeşte înţelepciunea, Sofia, marea Solie a grecilor. Şi el continuă:

— Părerea mea e că, privind lucrurile cu toată seriozitatea, nu e bine să le exagerăm. Ceea ce înseamnă: să fim prudenţi, dar să nu ne lăsăm impresionaţi.

Toţi cei de faţă aprobă şi asta nu mă miră, căci cunosc ţelurile secrete ale fiecăruia dintre noi. Mă miră însă, de pildă, încăpăţânarea domnului Barsac. De ce nu foloseşte el prilejul ca să întrerupă o călătorie a cărei inutilitate e în afară de orice discuţie?

Oricum ar fi, avem neapărată nevoie să ne găsim alte călăuze. Domnişoara Mornas ni le propune pe ale ei, care cunosc, sau cel puţin trebuie să cunoască ţinutul, din moment ce au fost angajate tocmai pentru asta. Ca să rezolvăm problema, Tchoumouki şi Tongané sunt aduşi în faţa noastră.

Atitudinea lui Tchoumouki nu-mi place. Ne răspunde că ne putem bizui pe el, dar pare stânjenit, încurcat, şi în timp ce vorbeşte, nu izbutesc să-i prind privirea care îi fuge de colo-colo. Pentru mine, individul miroase a minciună. Îl socotesc de acelaşi soi cu Moriliré.

Tongané, dimpotrivă, e foarte sincer. El spune că cunoaşte perfect locurile şi că ne va conduce oriunde am vrea să mergem. Ne mai asigură că va şti să-i pună la punct pe hamali şi pe cărăuşi. Flăcăul acesta îmi face impresie bună. Glasul i-e cinstit, privirea dreaptă.

Iau hotărârea ca, de-acum înainte, să am încredere în Tongané şi să fiu bănuitor faţă de Tchoumouki.

Cele două noi călăuze se duc să stea de vorbă cu negrii. După versiunea oficială, ei le aduc la cunoştinţă că Moriliré a fost înghiţit de un caimán şi că, de-acum încolo, ei vor comanda în locul lui. Nimeni nu suflă un cuvânt. După siestă, vom porni mai departe.

9 februarie: Moriliré nu mai e cu noi, dar lucrurile nu s-au schimbat de fel. Cu Tchoumouki şi Tongané nu înaintăm de loc mai repede decât cu înaintaşul lor.

Între cele două călăuze au loc necontenite certuri în legătură cu direcţia care trebuie luată. Nu sunt niciodată de acord şi discuţiile lor aprinse nu se mai termină. Eu sunt sistematic de părerea lui Tongané, deşi el e cel care face mai multă gură, şi experienţa arată că nu mă înşel. Într-adevăr, dacă, din întâmplare, majoritatea e de părerea lui Tchoumouki, informaţiile culese în primul sat întâlnit arată totdeauna că ne-am înşelat. Şi atunci trebuie să tăiem, uneori prin terenuri aproape de nestrăbătut, ca să regăsim drumul cel bun de la care ne-am abătut.

Alteori, discuţia dintre cei doi negri se prelungeşte atâta, încât vin ceasurile de arşiţă şi trebuie să ne oprim unde ne aflăm.

În asemenea condiţii, nu se înaintează prea repede. De aceea în două zile şi jumătate am făcut abia vreo treizeci de kilometri. Slab de tot.

Înaintăm mereu de-a lungul văii în care am intrat la Kokoro. Acum e mult mai largă şi nu avem înălţimi decât spre dreapta, deci spre sud.

În general, drumul nu e de loc greu de făcut şi dacă n-ar fi veşnicele treceri peste râuri, rareori peste poduri de lemn pe trei sferturi rupte sau, cel mai adesea, prin vaduri care nu prea sunt vaduri şi în care mişună caimanii, n-am avea de luptat cu nici o piedică materială.

11 februarie. Azi-dimineaţă, devreme, am intrat în mijlocul unor ogoare, ceea ce arată că ne aflam în apropierea unui sat. Ogoarele ar fi destul de bine întreţinute dacă multe din ele n-ar fi devastate de termite, care sunt teribil de distrugătoare.

Insectele acestea îşi clădesc cuiburi semănând a ciuperci, uneori de înălţimea unui om, şi le părăsesc la începutul iernii, sub formă de furnici înaripate. Atunci satele sunt bântuite de ele. Dar omul nu pierde nici un prilej de-a se distra un pic. Apariţia furnicilor înaripate dă semnalul unei serbări şi orgii nemaipomenite. Pretutindeni sunt aprinse focuri în care furnicile vin să-şi ardă aripile. Femeile şi copiii le adună şi le prăjesc în unt de ce. Şi, cum nu e de ajuns numai să mănânci, trebuie şi băutură. De aceea, când se înnoptează, tot satul e beat.

Pe la ora opt, zărim satul bănuit după ogoare. Se numeşte Bama. În momentul când ne apropiem de el, întâlnim o procesiune de du, pornită să străbată luganele ca să alunge duhurile rele şi să ceară ploaie. Aceşti du sunt nişte indivizi îmbrăcaţi cu nişte halate peste care şi-au cusut fire de cânepă şi fibre de palmier. Au capetele complet acoperite cu nişte scufe din cânepă, având două găuri pentru ochi şi o creastă făcută din lemn roşu sau din ciocul unei păsări de pradă.

Toţi merg dansând, urmaţi de gură-cască şi de copiii pe care nu se sfiesc să-i lovească cu ciomegele lor „sfinţite”. Când trec pe dinaintea vreunei colibe, sunt îndopaţi cu dolo (bere de mei) şi cu vin de palmier. Se înţelege că după o oră de plimbare sunt beţi turtă.

O jumătate de oră mai târziu, sosim la Bama. Cu un aer ipocrit Tchoumouki îi explică atunci căpitanului Marcenay că negrii sunt prea osteniţi, că nu mai vor să facă încă o etapă şi că vor rămâne la Bama toată ziua. Căpitanul pare indiferent şi, în ciuda semnelor făcute de Tongane în spatele camaradului său, ia un aer mirat şi răspunde că cererea e inutilă, deoarece hotărâse mai dinainte să se facă un lung popas în ziua aceea. Tchoumouki se retrage buimăcit, pe când Tongane îşi înalţă braţele spre cer şi-i exprimă lui Malik indignarea sa.

Noi profităm de popasul neprevăzut ca să vizităm satul. Şi bine facem, căci e cu totul altfel decât cele văzute până aici.

Ca să intrăm în el, suntem puşi mai întâi să urcăm pe acoperişul unei colibe, apoi suntem conduşi astfel, din acoperiş în acoperiş, până la coliba dugutighi-ului.

Dugutighi-ul acesta e un negru bătrân, cu mustăţi mari, şi care aduce a fost subofiţer de tiraliori. El trage dintr-o pipă lungă de aramă, căreia un negrişor groaznic îi întreţine focul. Căpetenia ne primeşte cu mare cordialitate şi ne oferă dolo. Ca să nu rămânem mai prejos cu politeţea, îi facem şi noi câteva daruri mărunte, care îl umplu de bucurie; apoi, după îndeplinirea ritualurilor acestora, pornim la plimbare.

În piaţă, un bărbier ambulant lucrează în aer liber. Lângă el, nişte puşti, pedichiurişti şi manichiurişti, taie, cu ajutorul unor foarfeci vechi, unghiile de la mâini şi de la picioare. Preţul serviciului lor e de patru scoici cauri, dar sunt obligaţi să le înapoieze clienţilor şi unghiile tăiate, pe care aceştia se grăbesc să le îngroape cu pioşenie în nişte gropi mici. Degeaba mă interesez, folosindu-mă de Saint-Berain, care aproape că se face înţeles: e imposibil să aflu motivele acestui ciudat obicei.

Ceva mai încolo, un „doctor” tratează un bolnav, după prescripţiile medicinii negre. Asistăm de departe la „consultaţie”.

Bolnavul e un biet prăpădit, cu ochii înfundaţi în orbite, zgâlţâit de febră. Medicul îl pune să se întindă pe jos în mijlocul unui cerc de curioşi, apoi, după ce-şi albeşte faţa cu leşie de cenuşă, căci aici albul e „fetiş”, pune lângă el o mică statuetă de lemn sculptată grosolan, imagine a vreunui zeu binevoitor. Apoi execută în jurul pacientului un dans dezmăţat, scoţând strigăte sălbatice. În sfârşit, cere să i se arate partea bolnavă, o masează încetişor şi, deodată, cu un urlet de bucurie, se preface că scoate de acolo un fragment de os, pe care îl avea mai dinainte ascuns în palmă. Bolnavul se ridică imediat şi pleacă, declarându-se vindecat, ca o nouă dovadă a adevărului zicalei că e de ajuns să crezi ca să te lecuieşti.

Să nu fi avut oare bolnavul nostru destulă credinţă? Aşa ar fi să credem, căci ameliorarea declarată de el s-a dovedit a fi de scurtă durată. În aceeaşi seară, tabăra noastră îl primea în vizită. Aflând de la vreunul din negrii noştri că un medic tubab se află printre noi, bolnavul venea să implore ajutorul vrăjitorului alb, căci vrăjitorul negru nu izbutise să-l facă bine.

După o examinare sumară, doctorul Châtonnay îi dădu pur şi simplu o doză de chinină. „Clientul” îi răspunse prin nenumărate barka (mulţumesc) dar, depărtându-se, clătina sceptic din cap ca unul convins că nu se poate pune nici o bază pe un leac a cărui eficacitate n-a fost întărită prin descântece şi vrăji.

12 februarie. Azi e „tot unu” ca ieri, cum spun oamenii din escorta noastră. Ba e mai rău chiar. N-o să facem decât o singură etapă, iar mâine vom rămâne pe loc.

Azi-dimineaţă, plecarea s-a desfăşurat în ordine.

În momentul când coloana pornea, l-am văzut venind în fugă spre noi pe bolnavul de ieri seară. Se simţea atât de bine, încât voia să-i mai mulţumească încă o dată salvatorului său. Doctorul îi dărui câteva doze de chinină, cu modul de întrebuinţare.

Totul merge bine până la locul de popas. Mersul e viu. Nici o încurcătură, nici o plângere printre negrii noştri. E prea frumos.

Într-adevăr, la ora popasului, pe când ne instalăm, Tchoumouki se apropie de căpitanul Marcenay şi-i ţine un discurs asemănător cu cel din ajun. Căpitanul răspunde că Tchoumouki are deplină dreptate, că nu vom porni mai departe nici astă-seară şi nici mâine, dar că apoi, după un popas atât de mare, nu ne vom mai opri seara până nu străbatem minimum douăzeci de kilometri.

Căpitanul a rostit cuvintele acestea cu glas tare, în aşa fel, încât să le audă toată lumea. Negrii ştiu deci că de-acum înainte vor fi inaugurate mijloacele tari. Dar tonul hotărât al căpitanului pesemne că i-a impresionat. Niciunul nu suflă o vorbă şi se supun schimbând priviri pe furiş.

Aceeaşi zi, ora unsprezece seara. Povestea asta începe să mă enerveze.

Astă-seară, puţin înainte de ora şase, prin urmare în plină zi, auzim deodată acelaşi zgomot, huruit sau bâzâit, care ne-a lovit auzul prima oară, lângă Kankan, şi apoi mi-a izbit numai mie timpanul în seara incidentului cu Morilire.

Şi astăzi zgomotul acesta ciudat vine dinspre est. E foarte slab, dar suficient de tare, totuşi, ca nici o greşeală să nu fie cu putinţă. De aceea, nu sunt singurul care îl aud. Întreaga tabără ridică ochii spre cer şi negrii dau de pe acum semne de spaimă.

E lumină, după cum am spus, şi totuşi nu zărim nimic. În orice parte ai privi, cerul e pustiu. E adevărat că o colină destul de înaltă limitează vederea tocmai spre est. Mă grăbesc spre colina aceea.

În timp ce urc cât pot mai repede, zgomotul ciudat creşte din ce în ce, apoi se stinge brusc şi, când ajung pe creastă, nimic nu mai tulbură tăcerea.

Dar acum, dacă nu mai aud, în schimb pot să văd. În faţa mea e câmpia, cât vezi cu ochii, imensa pădure de graminee uriaşe care formează savana. Întinderea aceasta e pustie. Zadarnic casc ochii, zadarnic cercetez zarea. Nu văd nimic.

Rămân de pază acolo până se întunecă. Încet-încet, bezna adâncă acoperă câmpia, căci luna va intra în ultimul ei pătrar şi deci răsare târziu. E inutil să mă mai încăpăţânez. Aşadar, cobor.

Dar când ajung abia la jumătatea pantei, zgomotul reîncepe. Să-ţi vină nebunie, pe cuvântul meu! Reîncepe la fel cum a încetat, adică brusc, apoi scade încetul cu încetul, ca şi cum s-ar depărta spre est. Peste câteva minute e din nou tăcere.

Termin coborârea, gânditor, şi intru în cortul meu, unde scriu pe scurt aceste câteva note.

13 februarie. Astăzi, zi de odihnă. Fiecare îşi vede de treburile lui.

Domnul Barsac se plimbă în lung şi în lat. Pare îngrijorat.

Domnul Poncin ia, pe un carnet de format mare, note legate cu siguranţă de meseria lui. Judecând după mişcările creionului, s-ar zice că face nişte calcule. Ce calcule? Tare l-aş întreba, dar o să-mi răspundă oare? Între noi fie vorba, mă tem să nu fie mut.

Saint-Berain… Aha, unde e Saint-Berain? … Bănuiesc că necăjeşte peştişorii, cine ştie pe unde.

Căpitanul Marcenay stă de vorbă cu domnişoara Mornas. Să nu-i tulburăm.

La celalalt capăt al taberei, Tongane îi ţine de urât lui Malik. S-ar părea că vremea nu li se pare nici lor prea lungă.

Slujitorii negri dorm, ici-colo, iar soldaţii, cu excepţia santinelelor, fac acelaşi lucru.

Eu îmi petrec o bună parte din zi terminându-mi articolul, cu ajutorul notelor din zilele precedente.

După ce termin şi semnez, îl chem pe Tchoumouki, însărcinat cu serviciul poştal. Tchoumouki nu răspunde. Rog un tiralior să plece în căutarea lui. Peste o jumătate de ceas, tiraliorul se întoarce şi-mi spune că nu l-a putut găsi. Îl caut şi eu, dar fără rezultat. Tchoumouki a devenit invizibil şi trebuie să renunţ la expedierea articolului.

14 februarie. Azi-dimineaţă, mare surpriză.

Pe la opt, căci ne-am pierdut o parte a dimineţii căutându-l pe Tchoumouki, ne pregăteam să pornim, fiindcă nu mai aveam încotro, când, dinspre apus, deci dinspre Bama, de unde am plecat acum două zile, vedem apărând în depărtare o trupă numeroasă.

Căpitanul Marcenay a văzut-o înaintea mea şi a dat ordinele cuvenite. Cât ai clipi, escorta noastră a luat poziţie de luptă.

Precauţiile acestea sunt însă inutile. Curând recunoaştem uniformele franceze, sau măcar ceea ce le ţine locul pe aici, iar când trupa necunoscută e mai aproape, constatăm că se compune din douăzeci de soldaţi negri, toţi călare, şi înarmaţi cu puşti reglementare, şi din trei europeni, călări şi ei, doi subofiţeri şi un locotenent care poartă uniforma infanteriei coloniale.

Unul din sergenţii noştri e trimis în întâmpinarea noilor veniţi care, şi ei, trimit înainte un sergent de-al lor. Cei doi soli schimbă câteva cuvinte, apoi trupa, care s-a oprit în timpul convorbirii acesteia, îşi reia marşul spre noi.

Noii-veniţi pătrund în tabăra noastră cu armele în bandulieră. Locotenentul care îi comandă se apropie de căpitanul Marcenay. La urechile noastre ajunge următorul dialog:

Căpitanul Marcenay?

Eu sunt, locotenent…?

— Locotenent Lacour, din regimentul 72 de infanterie colonială, comandând actualmente un detaşament călare de voluntari sudanezi. Sosesc din Bamako, domnule căpitan, şi de la Sikasso, unde am sosit cu câteva zile după ce aţi plecat, sunt pe urmele dumneavoastră.

Cu ce scop?

— Plicul acesta vă va spune, domnule căpitan.

Căpitanul Marcenay ia scrisoarea care i-e întinsă. Pe când o citeşte, constat că faţa lui exprimă tot atâta uimire câtă dezamăgire.

— Bine, locotenente – spune el. Dă-mi voie să-i pun la curent pe domnul Barsac şi pe însoţitorii săi. Apoi, sunt al dumitale.

Locotenentul se înclină. Căpitanul dă un ordin oamenilor săi şi se apropie de grupul nostru.

— Am să vă dau o veste uimitoare, domnule deputat – îi spune el lui Barsac. Trebuie să vă părăsesc.

Să ne părăseşti?

Exclamaţia aceasta, mărturisesc că domnişoara Mornas a scos-o. O privesc. E palidă de tot şi-şi muşcă buzele. Dacă n-aş şti cât e de energică, aş jura că o să plângă.

Noi, suntem toţi mai ales buimăciţi, în afară de domnul Barsac, la care mânia predomină.

— Ce vrei să spui, căpitane? întreabă el.

Vreau să spun, domnule deputat, că am primit ordin formal să mă prezint la Tombouctou.

E de neînchipuit! exclamă domnul Barsac care pare foarte jignit.

Dar e aşa cum vă spun – răspunse căpitanul. Vă rog să citiţi.

Şi-i întinde domnului Barsac scrisoarea adusă de locotenent. Şeful misiunii o citeşte dând nenumărate semne de indignare, după care ne-o arată şi ne ia ca martori ai lipsei de atenţie cu care e tratat.

Fac în aşa fel, încât să capăt ultimul scrisoarea, ca să scot repede o copie de pe ea. Iată scrisoarea:

REPUBLICA FRANCEZĂ.

GUVERNĂMÂNTUL GENERAL AL SENEGALULUI.

CERCUL DIN BAMAKO.

COLONELUL.

Ordin către căpitanul Pierre Marcenay şi către detaşamentul său de a merge în marş forţat la Segu-Sikoro, şi de acolo, pe calea Nigerului la Tombouctou, unde se va pune la dispoziţia colonelului comandant al pieţei. Caii detaşamentului căpitanului Marcenay vor fi lăsaţi în subzistenţă la Segu-Sikoro.

Locotenentul Lacour, din regimentul 72 de infanterie colonială, comandant al unui detaşament călare de douăzeci voluntari senegalezi, îi va duce prezentul ordin căpitanului Marcenay, la Sikasso, şi se va pune la dispoziţia domnului deputat Barsac, şeful misiunii extraparlamentare a buclei Nigerului (prima secţiune) pe care îl va escorta până la punctul său de sosire.

Colonel comandant al Cercului din Bamako.

SAINT-AUBAN.

Pe când eu copiez de zor scrisoarea, domnul Barsac continuă să-şi arate supărarea.

E nemaipomenit! spune el. Să ni se dea o escortă de douăzeci de oameni! Şi asta tocmai în momentul când ne lovim de cele mai mari piedici! … Ah! dar n-o să mă las! … Când mă întorc la Paris, o să vedem dacă aprobă Camera ca unul din membrii ei să fie tratat cu atâta nepăsare.

Până atunci, trebuie să ne supunem – spuse căpitanul Marcenay, care nici măcar nu încercă să-şi ascundă tristeţea.

Domnul Barsac îl ia deoparte pe căpitan, dar eu am o ureche de reporter şi aud foarte bine.

— Totuşi, căpitane, dacă ordinul nu e autentic! … sugerează domnul Barsac pe şoptite.

Căpitanul face un gest de mirare.

— Nu e autentic… repetă el. Nici să nu vă gândiţi, domnule deputat. Din nenorocire, nu există nici o îndoială. Scrisoarea e prevăzută cu toate peceţile oficiale. De altfel, l-am avut comandant pe colonelul Saint-Auban şi-i cunosc perfect semnătura.

Proasta dispoziţie scuză multe. Găsesc totuşi că domnul Barsac merge prea departe. Din fericire, locotenentul Lacour nu l-a auzit. Cuvintele deputatului nu prea l-ar măguli.

Domnul Barsac nu mai are ce să răspundă şi tace.

— Îmi daţi voie, domnule deputat, să vi-l prezint pe locotenentul Lacour şi apoi să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră? spuse căpitanul.

Domnul Barsac acceptă, iar prezentările sunt făcute.

Nu cunoaşteţi, domnule locotenent, cauzele care au motivat ordinul adus de dumnevoastră? întrebă apoi domnul Barsac.

Sigur că da, domnule deputat – răspunde locotenentul. Tuaregii auelimideni sunt în fierbere şi ne ameninţă liniile. De aici, necesitatea de-a întări garnizoana din Tombouctou. Colonelul a mobilizat de aceea ce avea la îndemână.

Şi noi? … obiectă şeful misiunii. E oare prudent să ne reducă escorta la douăzeci de oameni?

Locotenentul Lacour zâmbi.

N-o să se întâmple nimic rău – asigură el. Ţinutul acesta e absolut liniştit.

Nu se spunea oare, totuşi, că împrejurimile Nigerului ar fi teatrul unor evenimente din cele mai îngrijorătoare? obiectă domnul Barsac. Însuşi ministrul coloniilor a expus la tribuna Camerei faptele acestea, confirmate apoi de prezidentul din Conakry.

Pe vremuri, aşa era – răspunde locotenentul Lacour, mereu zâmbitor, dar acum s-au schimbat lucrurile. Toate acestea s-au dus de mult.

Totuşi, am putut constata noi înşine… stăruie domnul Barsac, şi-l pune la curent pe Lacour cu aventurile noastre personale.

Acesta nu pare de loc tulburat de ele.

— Vedeţi bine – spune el – că necunoscutul care s-ar părea că vă preocupă mai mult decât trebuie, e, de fapt, un personaj lipsit de importanţă. Cum adică? După câte spuneţi, el are pretenţia să vă împiedice înaintarea, şi n-a găsit nimic altceva pentru a vă opri? Toate astea nu sunt serioase, domnule deputat.

Fiindcă acestea sunt şi propriile lui concluzii, domnul Barsac nu mai găseşte nimic de răspuns.

Căpitanul Marcenay se apropie.

— Daţi-mi voie, domnule deputat, să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră – spune el.

— Cum! Atât de repede! exclamă domnul Barsac.

Trebuie – răspunde căpitanul. Ordinele sunt precise. Am datoria să ajung la Segu-Sikoro şi la Tombouctou, fără nici o clipă de întindere.

Faceţi cum credeţi, căpitane – aprobă întinzându-i mâna domnul Barsac, căruia emoţia i-a potolit mânia – şi fiţi sigur că duceţi cu dumneavoastră toate urările noastre de bine. Niciunul dintre noi nu va uita aceste câteva zile petrecute împreună sunt sigur şi mă fac interpretul tuturor, exprimându-vă recunoştinţa noastră pentru ocrotirea atentă şi pentru devotamentul dumneavoastră neclintit.

Mulţumesc, domnule deputat – spune căpitanul, mişcat sincer şi el.

Apoi îşi ia rămas bun de la fiecare dintre noi, pe rând, încheind, se înţelege de la sine, cu domnişoara Mornas. Vă închipuiţi că nu-i scap din ochi.

Dar curiozitatea nu mi-a fost răsplătită. Totul se petrece cât se poate de simplu.

— La revedere, domnişoară – spune căpitanul.

— La revedere, căpitane – răspunde domnişoara Mornas.

Nimic mai mult. Totuşi, pentru noi care ştim despre ce e vorba, aceste câteva biete cuvinte au o valoare care nu li se acordă de obicei. Înţelegem toţi că ele cuprind o făgăduială dublă şi hotărâtă.

Aşa gândeşte şi căpitanul, căci faţa i s-a înseninat. El ia mâna pe care i-o întinde domnişoara Mornas, o sărută respectuos, apoi, despărţindu-se de ea, sare pe cal şi trece în fruntea detaşamentului care, între timp, s-a încolonat.

Un ultim salut adresat nouă, apoi căpitanul ridică sabia. Cei o sută de oameni pornesc la galop. Noi îi urmărim cu privirea, destul de tulburaţi. Peste câteva minute, nu-i mai vedem.

Iată-ne singuri, cu locotenentul Lacour, cu cei doi subofiţeri şi cu cei douăzeci de oameni ai săi, a căror existenţă acum o oră nici n-o bănuiam măcar. Totul s-a petrecut atât de repede, încât suntem buimăciţi. Acum, e vorba să ne recăpătăm calmul.

Eu mi-l regăsesc destul de repede pe al meu şi-i privesc pe noii noştri păzitori, gândindu-mă să fac cunoştinţă cu ei. Atunci se întâmplă ceva foarte curios. La prima privire pe care le-o arunc, mă trece un fior – deloc plăcut, pe cinstea mea! – căci am deodată impresia clară că seamănă toţi cu nişte oameni pe care nu mi-ar place să-i întâlnesc în pădure.