VIII.MORILIRE

(Carnetul cu note al lui Amedeee Florence.)

22 ianuarie. Au trecut două zile de când am părăsit Sikasso, şi am de pe acum impresia că ceva e în neregulă. Repet, nu e decât o impresie, dar mi se pare că starea de spirit a oamenilor noştri e mai puţin bună, că, de pildă cărăuşii pun şi mai puţin elan, dacă e posibil, la îndemnat măgarii, că hamalii obosesc mai repede şi cer repausuri mai dese. Poate că toate acestea există numai în imaginaţia mea şi poate că, fără să vreau, sunt influenţat de prezicerile lui kenielala din Kankan. S-ar putea prea bine ca prezicerile lui, pe care aproape că le uitasem, să fi recăpătat o oarecare valoare de când am depăşit Sikasso şi de când escorta, a fost redusă la jumătate.

Să-mi fie oare frică? De loc! Sau, mai degrabă, mă tem doar ca imbecilul de kenielala să nu fi spus doar o lecţie învăţată pe de rost, şi să nu fi avut de loc darul de a prezice. De fapt, ce-mi doresc? Aventuri, aventuri şi iar aventuri, pe care le voi transforma în articole, aşa cum îmi cere meseria. Şi tocmai aventurile adevărate nu vor să se ivească odată.

23 ianuarie. Mă gândesc mereu că înaintăm ca un convoi de melci. E adevărat că natura terenului nu îngăduie un marş rapid. Peste tot sunt numai urcuşuri şi coborâşuri. Orice s-ar zice, reaua voinţă a negrilor mi se pare neîndoielnică.

24 ianuarie. Nu spuneam eu? Abia astă-seară ajungem la Kafele. Ne-au trebuit patru zile ca să facem cincizeci de kilometri. Doisprezece kilometri pe zi, nu-i rău, ca record.

31 ianuarie. Ei bine, recordul a fost bătut! Ne-au trebuit şase zile pentru alţi cincizeci de kilometri – total: o sută de kilometri în zece zile! – şi iată-ne într-un fel de mică localitate balneară, numită Kokoro. Vă rog să credeţi că nu mi-aş închiria aici o vilă ca să-mi petrec vara la malul mării. Ce văgăună!

După ce acum trei zile am lăsat în urmă un sat numit Ngana – unde naiba pot să găsească asemenea nume? – am mai urcat o ultimă coastă destul de abruptă, apoi am coborât definitiv valea pe care o străbatem pentru moment. Înălţimi spre vest, spre nord şi spre sud. În faţa noastră, spre est, câmpia.

Ca o culme a nenorocirii, vom fi reţinuţi câtva timp la Kokoro. Nu fiindcă am fi prizonieri. Dimpotrivă, căpetenia satului, un anume Pintie-Ba, ne e prieten cât se poate de bun. Dar…

Dar mă gândesc că e o axiomă literară să începi cu ce e mai plicticos. Am să trec deci, în grabă, cu titlul de rezumat, câteva note etnografice, înainte de a-mi continua povestirea.

De la Kokoro începe ţinutul negrilor Bobo. Dacă numele are un oarecare haz, cei care îl poartă nu au de loc. Sunt nişte sălbatici.

Schiţă fugitivă a acestor sălbatici!

Bărbaţii, în genere, destul de bine făcuţi, umblă absolut goi. Bătrânii poartă între picioare o fâşie de pânză numită bila. Bătrânele înlocuiesc bila cu un mănunchi de frunze pus la spate: aşa e mai cochet. Câţiva tineri, care dau tonul modei, au adoptat bila, împodobind-o, la spate, cu o coadă de stambă terminată cu un mic pămătuf. Asta e culmea eleganţei! Adăugaţi la veşmântul lor simplu un colier din trei şiraguri de scoici cauri, nişte jartiere, o frunză de palmier în jurul gleznelor, nişte cercei de fier şi o săgeată din corn sau din trestie vârâtă în nas şi veţi avea modelul elegantului de la Bobo.

Cât despre femei, ele sunt hidoase cu busturile lor prea lungi, cu picioarele lor prea scurte, cu pântecul lor proeminent, ţuguiat la buric, cu buza lor de jos străpunsă de-o aşchie din corn de vită sau de-un sul de frunze gros cât o lumânare. Să le vedeţi numai!

Ca arme: suliţe şi câteva flinte cu amnar. În plus, unii mai au un mic bici de care sunt agăţate tot soiul de amulete.

Voinicii aceştia nu sunt de loc mofturoşi la mâncare. Îi vezi mâncând fără pic de silă adevărate stârvuri în putrefacţie. Pfui! Iar mentalitatea lor corespunde acestor obiceiuri. Judecaţi după modul cum am intrat în relaţii cu ei.

Digresiunea aceasta ingenioasă îmi permite să reiau direct firul povestirii.

Scena se petrece la Kokoro, ieri, 30 ianuarie. E noapte. În momentul când sosim în apropierea satului, ne izbim de o mulţime de negri care urlă – la lumina torţelor numărăm vreo opt sute – şi care nu par de loc însufleţiţi de intenţii prea paşnice. E prima dată când ne bucurăm de o asemenea primire. De aceea ne oprim, oarecum surprinşi.

Surprinşi, dar nu foarte neliniştiţi. Degeaba îşi agită aceşti flăcăi armele: e limpede că o salvă de puşti ar mătura toată adunarea. Căpitanul Marcenay dă un ordin. Ostaşii lui iau armele în mâini şi descheie învelitorile, fără ca, totuşi, să le scoată. Căpitanul şovăie, într-adevăr. Să tragi în aproapele tău e totdeauna ceva grav, chiar când aproapele e un bobo. Până aici, pulberea a rămas mută, şi tare am dori să nu-i dăm glas.

Aşa stau lucrurile, când calul lui Saint-Berain, speriat de zbierete, zvâcneşte brusc cu toate picioarele odată. Saint-Berain, pierzându-şi echilibrul, execută un adevărat salt de maestru şi cade în plin peste gloata negrilor.

Aceştia scot urlete cumplite şi se năpustesc spre nefericitul nostru prieten, când…

…Când domnişoara Mornas se avântă la galop printre negri. Imediat, atenţia lor se abate de la Saint-Berain spre ea. Curajoasa călăreaţă e încercuită. Douăzeci de suliţe sunt îndreptate spre ea.

— Manto! le strigă domnişoara Mornas atacatorilor. Nte a be suba! (Tăcere! Sunt vrăjitoare!)

Vorbind, ea scoate de la oblâncul şeii o lampă electrică de buzunar, aflată din fericire acolo, şi-o stinge şi o aprinde rând pe rând, ca să arate că stăpâneşte focul şi fulgerele.

La vederea luminii, zbieretele se potolesc, iar în jurul ei se formează un cerc respectuos, în mijlocul căruia înaintează sus-numitul Pintie-Ba. O să ţină neapărat un discurs. Asta e boala tuturor conducătorilor din lume. Dar domnişoara Mornas îi porunceşte să tacă. Ea vrea mai întâi să alerge în ajutorul lui Saint-Berain, care, de când a căzut, nu s-a mai mişcat, şi deci trebuie că e rănit.

Controlul făcut de doctorul Châtonnay, care pătrunde în cerc cu aceeaşi linişte cu care ar intra la un pacient, dovedeşte că Saint-Berain e rănit. E chiar plin de sânge. Din nenorocire, a căzut atât de prost, încât un silex ascuţit i-a făcut o tăietură largă, ceva mai jos de şale.

În clipa aceea îmi spun că s-a adeverit una din prezicerile lui kenielala. E foarte posibil. Asta mă face să sper că se vor împlini şi celelalte, dar mă trece un fior când mă gândesc la soarta articolelor mele.

Între timp, doctorul Châtonnay a spălat rana. Apoi îşi ia trusa şi coase tăietura, pe când negrii îl privesc cu adâncă uimire.

În timp ce are loc operaţia, domnişoara Mornas, care a rămas călare, îi îngăduie lui Pintie-Ba să vorbească. Acesta se apropie şi o întreabă în bambara, sau în vreo păsărească asemănătoare, de ce tubab (tubab-ul e Saint-Berain) i-a atacat cu o puşcă. Domnişoara Mornas neagă faptul. Căpetenia nu se lasă şi arată cutia ciudată pe care Saint-Berain o poartă în bandulieră. I se explică adevărul. Zadarnic însă. Ca să fie convins, trebuie dată la o parte învelitoarea, trebuie deschisă cutia care luceşte la lumina torţelor şi trebuiesc arătate undiţele din interiorul ei.

La vederea lor, ochii lui Pintie-Ba scânteiază de poftă. Mâinile i se întind spre obiectul strălucitor. Ca un copil răsfăţat, el îl cere, îl vrea, îl pretinde. Saint-Berain refuză cu indignare.

Domnişoara Mornas, care ar vrea să consolideze pacea abia încheiată, insistă zadarnic. Până la urmă, se şi supără.

— Nepoate! … spune ea severă, aprinzând şi stingând din nou lampa electrică îndreptată spre pescarul recalcitrant.

Saint-Berain cedează imediat şi-i dă cutia cu undiţe lui Pintie-Ba, care îşi pune succesul pe seama puterii magice a lămpii electrice şi a influenţei vrăjitoarei.

Când neghiobul îşi ia în stăpânire comoara, începe un adevărat delir. Pintie-Ba ţopăie un dans îndrăcit, apoi, la un semn al lui, toate armele dispar, şi căpetenia înaintează în mijlocul nostru.

Pintie-Ba ne ţine un discurs prin care ne invită, după câte s-ar părea, să circulăm cât vrem prin sat şi porunceşte, pentru a doua zi, un tam-tam în cinstea noastră.

Dată fiind atitudinea paşnică a negrilor bobo, căpitanul Marcenay nu vede de ce n-am accepta invitaţia. A doua zi, deci, adică astăzi, imediat după-amiază, le facem o vizită noilor noştri prieteni, pe când escorta şi slujitorii negri rămân dincolo de tata.

Ah, dragii mei, ce coclauri! Gusturile nu se discută, dar eu prefer Champs-Elysee-ul.

Ne îndreptăm direct spre, palatul” dugutighi-ulul. Palatul e o îngrămădire de colibe situate în mijlocul satului, lângă mormanul central de gunoaie, ceea ce n-o prea înmiresmează. Pe dinafară, colibele acestea de lut sunt spoite cu cenuşă. Dar să le vedeţi interiorul! Curtea nu-i decât o mocirlă care serveşte drept ţarc pentru oi şi pentru boi. De jur împrejurul ei se află încăperile locuinţei, care seamănă mai degrabă a beciuri, căci trebuie să cobori ca să intri în ele. Nu vă sfătuiesc să încercaţi. Înăuntru te înăbuşă un miros groaznic şi trebuie să te lupţi cu caprele, cu găinile şi cu alte orătănii care se plimbă libere pe-acolo.

După descrierea „palatului” nu-i greu de ghicit ce trebuie să fie locuinţele cetăţenilor de rând; adevărate văgăuni, în ele mişună şobolani, şopârle, urechelniţe şi gândaci printre toate soiurile de gunoaie, care exală o duhoare de nesuferit.

Minunat loc de şedere!

Recepţia „oficială” a avut loc în „palat”. Ea a însemnat, de fapt, dăruirea unor cadouri lui Pintie-Ba, cadouri altminteri fără valoare, de la petice de pânză până la lacăte fără chei, de la pistoale vechi, cu amnar, până la aţă şi ace.

Cu totul uluit de darurile acestea măreţe, dugutighi-ul dădu semnalul tam-tamului.

Mai întâi, muzicanţii străbătură satul, cântând, care din bodoto, un soi de trâmbiţă făcută din corn de antilopă, care din buron, alt soi de trâmbiţă, făcută din colţi de elefant, care din tabala, adică din tobă. Doi bărbaţi purtau tabala, în care un al treilea bătea cât putea cu un fel de măciucă numită tabaia kalama. În legătură cu aceasta, căpitanul Binger remarcă pe bună dreptate că denumirea de kalama pare să vină de la calamus, şi că, deci, tabaia kalama înseamnă în traducere exactă: pană de scris pe tobă.

La sunetele acestor felurite instrumente, boboşii se adună în piaţă şi serbarea începe.

Un fel de paiaţă sudaneză, mokho missi ku, îşi face intrarea şi dansează cu numeroase strâmbături şi răsuciri ale membrelor. Paiaţa aceasta e îmbrăcată într-un soi de tricou roşu şi poartă pe cap o bonetă împodobită cu cozi de vaci, de pe care cade o ţesătură care îi acoperă faţa. Prins de umăr, dansatorul poartă un sac plin cu fierărarie zornăitoare şi fiecare din mişcările lui face să-i sune clopoţeii şi zurgălăii de la încheieturile mâinilor şi de la glezne. Cu nişte cozi lungi, de vaci, el gâdilă plăcut feţele spectatorilor.

Când dansatorul îşi termină numărul care pare că-i amuză grozav pe Pintie-Ba şi pe supuşii săi, aceştia din urmă, la un semn al căpeteniei, scot nişte răgete ca de fiară, ceea ce înseamnă, cred, aplauze unanime.

Când se face iar linişte, Pintie-Ba cere să i se aducă o umbrelă împodobită cu scoici cauri şi cu amulete, nu fiindcă ar avea nevoie de ea, ci doar fiindcă un dugutighi n-ar fi nimeni dacă n-ar avea, larg deschisă deasupra capului, umbrela, însemn, al puterii.

Imediat, dansurile reîncep. Bărbaţi, femei, copii se aşază în cerc, vrăjitorii bat în tabale, şi două dansatoare vin în goană din capetele opuse ale pieţei. După trei piruete rapide, ele se avântă una spre alta, nu faţă în faţă, ci, dimpotrivă, întorcându-şi spatele; ajunse în contact, ele se ciocnesc reciproc, cât pot mai tare.

După cele două „dansatoare” urmează altele două şi, în sfârşit, scoţând strigăte sălbatice, toţi cei de faţă încep un soi de cadril dezmăţat, pe lângă care orice hărmălaie europenească ar părea foarte ştearsă şi foarte modestă.

Dansul se încheie cu o procesiune. Boboşii defilează prin faţa lui Pintie-Ba, cântând în cor, acompaniaţi de bătăile asurzitoare ale tabalelor, trâmbiţelor şi fluierelor de trestie, ale căror sunete stridente sfâşie timpanele.

În sfârşit, e ora cinei, şi iată că începe o scenă de măcel, o orgie de sânge.

În piaţă sunt aduse o duzină de oi ucise în colibe. Băştinaşii întind funii de la un copac la altul şi delimitează astfel un spaţiu pătrat, în mijlocul căruia femeile îngrămădesc lemne uscate. Apoi, înarmaţi cu cuţite, negrii spintecă oile şi le taie în fâşii pe care femeile le atârnă de funii, pe când e aprins rugul. Când socoteşte că friptura e gata, Pintie-Ba face un semn, şi toţi negrii se năpustesc pe hălcile de carne, le apucă cu amândouă mâinile şi le sfâşie cu dinţii. Nimic nu-i dezgustă. Spectacolul e oribil.

— Sunt canibali! exclamă domnişoara Mornas, palidă de tot.

— Vai, da, scumpa mea copilă! răspunde doctorul Châttonnay. Dar mâncatul e singura plăcere a fiinţelor acestora nefericite, fiindcă au veşnic o aceeaşi suferinţă: foamea.

Scârbiţi, ne-am întors curând la corturile noastre, în timp ce, pentru negri, serbarea se prelungi până foarte târziu. Ea ţinu chiar toată noaptea, după cum ne-au dovedit strigătele care ajungeau până la noi.

2 februarie. Ne aflam tot la Kokoro unde ne reţine rana lui Saint-Berain. Unchiul-nepot (aşa îl numesc, definitiv) nu poate să încalece.

3 februarie, tot la Kokoro. Veselă situaţie!

4 februarie, ora 6 dimineaţa. în sfârşit, plecăm! Aceeaşi zi, seara. Falsă plecare. Suntem tot la Kokoro. Azi-dimineaţă, de cu zori, am avut de îndurat, totuşi, manifestările de bun rămas ale boboşilor. (Ne mulţumim şi noi cu ce prieteni găsim). Tot satul era în picioare, cu dugutighi-ul în frunte, şi a fost un adevărat pomelnic de urări: „N’yalla (Dumnezeu) să vă readucă sănătoşi!” „Să vă dea un drum bun!” „Să vă dea un cal bun!” La auzul urării acesteia, Saint-Berain a cărui rană încă nu s-a vindecat de tot face o strâmbătură.

Ne smulgem din mijlocul manifestărilor şi coloana se urneşte.

Ea se urneşte, dar nu înaintează. E mai rău ca înainte de a ajunge la Kokoro. Reaua voinţă sare în ochi. În fiecare clipă, câte un hamal se opreşte, şi trebuie aşteptat; povara vreunui măgar cade şi trebuie pusă la loc. Până la zece, ora popasului, n-am făcut nici şase kilometri.

Admir răbdarea căpitanului Marcenay. Nu l-am văzut o dată ieşind din calmul cel mai perfect. Nimic nu-l descumpăneşte, nimic nu-l oboseşte. Căpitanul luptă cu energie rece şi calm contra relei voinţe vădite.

Dar, în clipa când trebuie să pornim pentru etapa de seară, se schimbă cântecul. Morilire spune că s-a înşelat. Sunt consultate cele două călăuze ale domnişoarei Mornas. Tchoumouki spune ca Morilire. Tongane, dimpotrivă, afirmă că ne aflăm pe drumul cel bun. Iată-ne bine informaţi. Pe care să-l crezi?

După multe şovăiri, adoptăm părerea majorităţii şi facem cale întoarsă. Atunci, e o minune să vezi cât de repede mergem. Negrii nu mai sunt osteniţi, poverile măgarilor şi-au strâns singure legăturile. Într-o oră, parcurgem distanţa care, în sens invers, ne-a cerut patru ore, şi, înainte de a se însera, ne ocupăm iar tabăra de azi-dimineaţă, lângă Kokoro

6 februarie. Ieri, 5 februarie, am pornit fără prea multe încurcături, şi, lucru de mirare, chiar pe drumul la care renunţaserăm în ajun. Într-adevăr, la deşteptare Morilire ne-a declarat că, gândindu-se bine, şi-a dat seama că nu ieri seara se înşelase, ci ieri dimineaţa. Tchoumouki îl susţine din nou. Tare mă simt înclinat să cred că amândoi harapii ăştia s-au înţeles între ei ca să-şi râdă de noi!

Ieri, nimic deosebit, în afară de reaua-voinţă cu care începem să ne obişnuim; astăzi însă, două incidente grave.

În timpul etapei de dimineaţă, un măgar se prăbuşeşte pe neaşteptate.

Vrem să-l ridicăm. E mort. Bineînţeles, moartea lui poate fi naturală. Mărturisesc, totuşi, că eu mă gândesc la dung-kono sau la vreo altă ticăloşie de prin partea locului.

Nimeni nu spune nimic. Povara măgarului răposat e încărcată pe spinarea semenilor săi şi ne reluăm mersul.

La plecarea de după-amiază, al doilea incident. Se constată lipsa unui hamal. Ce s-a făcut? Mister. Căpitanul Marcenay îşi muşcă mustaţa, văd bine că e îngrijorat. Dacă ne părăsesc negrii, stăm bine. Nimic mai molipsitor decât microbul dezertării. Observ însă că, din momentul acesta, supravegherea a devenit mai severă. Suntem siliţi să defilăm ca la paradă, iar călăreţii din escortă nu mai îngăduie nici un fel de fantezie individuală. Pe mine, disciplina aceasta riguroasă mă stinghereşte, dar o aprob, totuşi.

Seara, la sosire, altă surpriză. Observăm că mai mulţi negri sunt beţi. Cine le-a dat să bea?

Căpitanul organizează paza taberei cât se poate mai meticulos, apoi se duce la domnul Barsac, unde mă aflam şi eu, şi-i vorbeşte despre situaţia care se agravează de la Sikasso încoace. Doctorul Châtonnay, domnul Poncin, domnişoara Mornas, apoi Saint-Berain, vin şi ei, unul după altul, astfel că, de fapt, ţinem un adevărat consiliu de război.

Căpitanul expune în câteva cuvinte faptele, de care îl face răspunzător pe Morilire. Propune să supunem călăuza necredincioasă la un interogatoriu şi, la nevoie, să folosim apoi forţa. Fiecare negru va fi însoţit individual de câte un soldat care îl va sili să meargă, fie şi sub ameninţarea cu moartea.

Domnul Barsac nu e de părerea aceasta şi nici Saint-Berain. A-l interoga pe Morilire, înseamnă a-i trezi bănuielile, a-i arăta că e demascat. Iar noi nu avem nici o dovadă împotriva lui, nu suntem nici măcar în stare să ne imaginăm în ce scop ne-ar trăda. Morilire ar nega pur şi simplu, iar noi n-am avea ce să-i răspundem. Cât despre negri, prin ce mijloace am putea să-i constrângem? Ce le putem face dacă se culcă la pământ, dacă se opun doar prin refuzul de a se mai mişca? Să-i împuşcăm, ar fi cel mai prost mijloc de a ne asigura serviciile lor.

S-a hotărât să păstrăm tăcere, să fim din ce în ce mai fermi, înarmându-ne totodată cu o răbdare de neînvins, şi, mai presus de orice, să-l supraveghem cu grijă pe Morilire.

Toate bune, dar mă bate un gând. De ce ne încăpăţânăm să continuăm călătoria? Scopul misiunii e să cunoască exact mentalitatea negrilor din bucla Nigerului şi gradul lor de civilizaţie. Ei bine, le cunoaştem mentalitatea. Să zicem că triburile aşezate între ţărmul oceanului şi Kankan, la nevoie chiar până la Tiola sau chiar până la Sikasso, ar fi destul de cioplite ca să capete unele drepturi politice, deşi părerea mea e cu totul alta. Dar dincolo de coastă? Îmi închipui că nu pe sălbaticii care ne înconjoară, pe boboşii aceştia aproape la fel de animale pe cât sunt de oameni, e vorba să-i transformăm în alegători. Şi atunci, la ce bun să ne încăpăţânăm? Nu e vădit că, cu cât înaintezi mai mult spre est, adică cu cât te depărtezi de ocean, cu atât băştinaşii au avut mai puţin contact cu europenii, şi că, deci, pojghiţa lor de civilizaţie (?) e din ce în ce mai subţire?

Adevărurile acestea mi se par că sar în ochi, şi mă mir că tovarăşii mei de călătorie nu le văd şi ei la fel de clar.

Da! Poate că le văd, dar poate că au motivele lor ca să închidă ochii. Ia să le judecăm puţin.

Primo: căpitanul Marcenay. Pentru el nu se pune problema. Căpitanul n-are ce discuta; el se supune. În plus, nu cred că i-ar trece prin gând, chiar în lipsa unui ordin, să dea înapoi atâta vreme cât domnişoara Mornas ar merge înainte. Simpatia pe care o simt unul pentru altul a înaintat mai repede decât noi, de la Sikasso încoace. Ne aflăm în faţa unei pasiuni oficiale, mărturisită de o parte şi de alta, şi care trebuie, în mod logic, să se încheie prititr-o căsătorie. Lucrul acesta e atât de vădit, încât până şi domnul Barsac, el însuşi, a renunţat la aerele lui de cuceritor, ca să redevină numai omul excelent care e în realitate. Deci, să trecem mai departe.

Secundo: Domnul Poncin. Domnul Poncin e şi el un subaltern şi, la rândul său, se supune ordinelor. Ce-o fi gândind în sinea lui? Cine poate să ştie? Domnul Poncin ia note de dimineaţa până seara, dar e atât de tăcut, încât l-ar întrece în privinţa aceasta până şi pe Hermes. Mi-aş pune capul că de la plecare n-a scos nici zece cuvinte. Părerea mea personală e că lui puţin îi pasă de toate. Deci, să trecem şi peste domnul Poncin.

Terţio: Saint-Berain. O, cu el se schimbă povestea. Saint-Berain nu vede decât prin ochii mătuşii-nepoate; el nu există decât prin ea. De altfel, Saint-Berain e atât de distrat, încât poate că nici nu ştie că se află în Africa. Deci, să trecem şi peste numărul trei.

Quarto: Domnişoara Mornas. îi cunoaştem motivul călătoriei. Ni l-a spus ea: un capriciu. Motivul acesta ar fi suficient, chiar dacă delicateţea nu ne-ar interzice să căutăm dacă în realitate nu mai există un altul.

Quinto: Eu. Acest număr cinci e singurul a cărui conduită e perfect logică. De ce exist eu? Ca să scriu articole. Deci, cu cât vor exista greutăţi mai felurite, cu atât voi scrie mai multe articole şi cu atât voi fi mai mulţumit. Prin urmare, e simplu de înţeles că nu mă gândesc să dau înapoi. De aceea nu mă gândesc la asta.

Rămâne domnul Barsac. el nu-i obligat să se supună nimănui, nu e îndrăgostit de nimeni, pesemne că şi-a dat seama că suntem în Africa, e prea serios ca să se lase mânat de un capriciu, şi nu trebuie să scrie articole. Atunci? …

Problema aceasta mă frământă într-atât, încât pornesc hotărât să-l întreb chiar pe el.

Domnul Barsac mă priveşte, clatină din cap de sus în jos şi îmi răspunde printr-un gest care nu înseamnă nimic. Altceva nu pot scoate de la el. Se vede că e obişnuit cu interviurile.

7 februarie. S-au petrecut lucruri noi şi noaptea a fost foarte agitată. Urmarea: n-am pornit la ora obişnuită, iar astăzi nu vom face decât o singură etapă, aceea de seară.

Dar să redăm faptele în ordine cronologică. Şi vom vedea, sunt sigur, că distracţia poate fi uneori folositoare.

Ieri, se hotărâse să nu i se spună nimic lui Morilire şi să ne mărginim la a-l supraveghea cât se poate mai atent. În acest scop, şi ca să-l avem pe individ sub ochi fără a le împărtăşi oamenilor din escortă temerile noastre, ne-am înţeles să veghem rând pe rând. Cum suntem şase, socotind-o şi pe domnişoara Mornas, care ţine să fie privită ca un bărbat, treaba într-adevăr nu e prea grea.

Potrivit programului, noaptea a fost împărţită de la nouă la cinci, în şase părţi cât mai egale, apoi am tras la sorţi părţile acestea. Au ieşit din urnă în ordinea următoare: domnişoara Mornas, domnul Barsac, căpitanul Marcenay, eu, Saint-Berain şi domnul Poncin. Aşa a vrut soarta.

La ora unu, îmi vine rândul şi-l înlocuiesc pe Marcenay. Acesta îmi spune că totul e în regulă şi mi-l arată, de altminteri, pe Morilire, care doarme nu departe de noi, înfăşurat în dorokeul lui. Luna, care astăzi e plină, ne ajută să desluşim faţa neagră a ticălosului şi-i scoate în evidenţă albeaţa veşmântului.

Nimic anormal cât stau de gardă, şi abia pe la unu şi jumătate mi se pare că aud huruitul care ne-a intrigat atâta în prima noastră seară după ce am plecat din Kankan. Zgomotul pare să vină dinspre est, dar de data aceasta e atât de depărtat, atât de slab, atât de insesizabil, încât în clipa de faţă nu prea sunt sigur dacă l-am auzit cu adevărat.

La două şi un sfert, mă schimbă Saint-Berain şi merg la culcare. Dar nu pot dormi. Nu sunt obişnuit, fără îndoială, şi somnul întrerupt nu mai vrea să revină. După o jumătate de oră de luptă, renunţ şi mă scol cu gândul să-mi petrec noaptea în aer liber.

În momentul acela aud din nou – atât de slab, încât cred că e o a doua iluzie – acelaşi huruit care mi-a atras atenţia mai adineauri. De data aceasta trebuie să mă lămuresc. Mă reped afară şi ciulesc urechile în întuneric…

Nimic, sau, cel puţin, nu mare lucru! Un suflu care descreşte şi piere, în gradaţii abia simţite, spre est. N-am încotro şi trebuie să rămân cu nesiguranţa în suflet.

Mă hotărăsc să mă duc la Saint-Berain, care îşi face rândul de gardă.

Surpriză! (De fapt, e oare o surpriză?) Saint-Berain nu e la post. Pariez că incorigibilul distrat a uitat de post şi se ocupă de cu totul altceva. De n-ar fi profitat Morilire ca s-o şteargă! Mă duc să văd. Nu, Morilire n-a şters-o. E tot acolo şi doarme adânc, lungit pe pământ. Îi zăresc faţa neagră şi doroke-ul alb, viu luminate de lună.

Liniştit din partea aceasta, pornesc în căutarea lui SaintBerain cu gând să-l cert zdravăn. Cam ştiu pe unde să-l caut, căci am observat un râu nu departe de tabăra noastră. Mă duc drept acolo şi, după cum prevăzusem, zăresc o umbră în mijlocul apei. Cum de-a ajuns pătimaşul pescar atât de departe de mal? Are deci harul de-a păşi peste ape?

După cum mi-a explicat azi-dimineaţă, Saint-Berain îşi înjghebase pur şi simplu, din trei capete de lemne, o plută atât de mare cât să-l ţină; apoi, cu ajutorul unei prăjini, s-a depărtat la câţiva metri de mal; acolo, a „ancorat” folosind drept ancoră un bolovan legat de plută cu o funie din fibre de palmier. Fabricarea întregului material nu-i ceruse decât jumătate de oră de lucru. Ce-a făcut e foarte ingenios.

Dar, până una, alta, nu asta mă preocupă. Mă apropii de mal, şi strig cu glas înăbuşit:

Saint-Bérain!

Prezent! îmi răspunde umbra din apă.

Întreb:

— Ce faci acolo, Saint-Bérain?

Aud un râs uşor, apoi umbra îmi răspunde:

— Braconaj, dragul meu.

Mi se pare că visez. Braconaj? … în Sudan? … Nu ştiam că pescuitul e reglementat şi aici. Şi repet:

— Cum braconaj? Ce tot mă aiureşti?

— Păi sigur – îmi răspunde Saint-Bérain – pescuitul, noaptea, cu prostovolul, e absolut interzis.

Gândul acesta, îl amuza grozav. Râde, bestia!

— Şi Morilire? spun eu exasperat.

În beznă, se aude o înjurătură cumplită, pe care peniţa refuză s-o redea, apoi umbra se pune în mişcare şi Saint-Bérain, ca un hoţ, ud până la genunchi, sare pe mal. Acum pare înnebunit. Cam târziu.

— Morilire! repetă el cu glas sugrumat.

— Da, Morilire – îi spun eu. Cui l-ai lăsat, nenorocitule?

Aici, o nouă înjurătură, şi Saint-Berain începe să alerge în direcţia postului pe care n-ar fi trebuit să-l părăsească.

Din fericire, Morilire doarme într-una. Aş putea spune chiar că n-a făcut nici o mişcare de când l-am schimbat pe căpitanul Marcenay. Asta constată şi Saint-Bérain.

— M-ai speriat grozav! oftează el.

În clipa aceea auzim un zgomot destul de puternic venind dinspre râul pe care abia l-am părăsit. Ai putea jura că se îneacă un om.

Saint-Berain şi cu mine alergăm într-acolo şi zărim, dincolo de pluta improvizată, ceva negru care se zbate.

— E un negru – spune Saint-Berain.

Apoi se urcă pe plută, îl liberează pe negru şi-l aduce la mal.

— Harapul s-a încurcat în prostovolul uitat de mine (fireşte, dragă Saint-Berain!). Dar ce naiba făcea acolo negrul ăsta?

Ne aplecăm spre nefericitul care altminteri respiră destul de tare ca să nu fim îngrijoraţi de soarta lui, şi acelaşi strigăt ne scapă de pe buze:

— Morilire! …

E, într-adevăr, Morilire, Morilire complet gol, ud din creştet până-n tălpi, pe jumătate sufocat de înec. E clar că a părăsit tabăra, că a trecut râul înot, că şi-a permis o mică plimbare pe câmp şi că, la întoarcere, s-a încurcat în plasa uitată providenţial de Saint-Berain. Fără nepreţuitul nostru distrat, fuga trădătorului ne-ar fi rămas poate totdeauna necunoscută.

Dar, deocamdată, mă gândesc: Şi celălalt Morilire, cel care doarme atât de bine în bătaia lunii?

Alerg la cel care doarme cu atâta îndârjire, îl zgâlţâi… Aha! … Ar fi trebuit să bănuiesc: burnusul e gol şi-mi rămâne în mână. Iar faţa neagră, nu-i decât o bucată de lemn, purtând pe ea casca şi penele folosite de fostul tiralior ca să-şi împodobească farmecele naturale.

De data asta, tâlharul e prins asupra faptului. Va fi nevoit să se explice.

Mă întorc lângă Saint-Berain şi lângă prizonierul său. Acesta din urmă pare că-şi revine cu greu în simţiri.

Spun: pare, căci deodată, sare cu viclenie în picioare şi se năpusteşte spre râu, cu intenţia vădită de a face o nouă baie.

Moriliré a uitat că mai e şi Saint-Bérain aici. Mâna acestuia prinde încheietura fugarului, care se căzneşte zadarnic să scape.

Sincer vorbind, îl socotesc pe Saint-Bérain mai puţin seducător decât Apolo din Belvedere, dar e puternic ca Hercules. Trebuie că strânge ca un cleşte, judecând după zvârcolirile şi strâmbăturile negrului. În mai puţin de un minut, Moriliré e învins, cade în genunchi şi cere iertare. În acelaşi timp, din mâna lui inertă scapă ceva.

Mă aplec şi ridic obiectul. Din nefericire, nu ne purtăm destul de neîncrezători faţă de negru. Cu un efort disperat, Moriliré se desprinde, se aruncă spre mine şi ia, cu mâna rămasă liberă, sus-zisul obiect, care dispare în gura lui.

A treia înjurătură e a lui Saint-Bérain. Eu mă reped la gâtul prizonierului, pe când Saint-Bérain îi înşfacă şi celălalt braţ.

Sugrumat, Morilire trebuie să dea afară ce-a vârât în gură. Dar, din nefericire, nu ne restituie decât jumătate din obiectul suspect pe care, cu dinţii lui de oţel, l-a tăiat în două. O parte se află acum în adâncurile stomacului său.

Îmi privesc prada. E un petic de hârtie, pe care e scris ceva.

— Ţine-l bine pe ticălosul ăsta – îi spun eu lui Saint-Bérain.

Saint-Bérain mă linişteşte cu o vorbă, şi dau fuga să-l caut pe căpitanul Marcenay. Prima grijă a acestuia e să-l depună pe Moriliré, legat cum se cuvine, într-un cort, în jurul căruia instalează patru santinele cu cel mai aspru consemn. După care, ne ducem toţi trei la căpitan. Marcenay arde de nerăbdare să afle ce e scris pe peticul de hârtie.

La lumina unei lanterne, constatăm că e vorba de litere arabe. Căpitanului, bun cunoscător, nu i-ar fi de loc greu să le citească, dacă literele ar fi mai bine trasate şi dacă hârtia ar fi rămas întreagă. Dar scrisul e cât se poate de imperfect şi, după cum am spus, nu avem decât o parte din text. În starea actuală textul nu-i decât un rebus pe care lumina insuficientă a lanternei nu ne îngăduie să-l descifrăm. Trebuie să aşteptăm lumina zilei.

Dar, când se luminează, ne gândim că strădania noastră va fi probabil inutilă. Fără doar şi poate că Morilire, nemaiputând spera să ne înşele, va încerca măcar să ne facă mai îngăduitori faţă de el, şi că, deci, îşi va mărturisi vina şi ne va da singur traducerea completă a documentului.

Ne îndreptăm spre cortul care serveşte drept închisoare, pătrundem în el…

Uluiţi, ne oprim în prag: funiile zac pe jos. Cortul e gol.