IIILORD BUXTON GLENOR.

În momentul când începe povestirea noastră, trecuseră mulţi ani de când lordul Buxton nu mai ieşea din casă, trecuseră mulţi ani de când poarta castelului Glenor, unde locuia el, în inima Angliei, lângă orăşelul Uttoxeter, nu se mai deschisese pentru nici un oaspete, iar ferestrele apartamentelor lui particulare rămăseseră cu îndărătnicie închise. Sihăstria lordului Buxton era totală, absolută, de când avusese loc drama care îi pătase onoarea familiei, îi murdărise numele, îi zdrobise viaţa.

Cu mai bine de şaizeci de ani înaintea întâmplărilor pe care le-am povestit, lordul Buxton, proaspăt ieşit din Şcoala militară, intra în hora lumii prin poarta cea mare, căci moştenise de la strămoşii săi avere, onoare nepătată şi glorie.

Istoria familiei Buxton se confundă, într-adevăr, cu însăşi istoria Angliei, pentru care a curs atât de des generosul sânge al membrilor ei. Într-o vreme când cuvântul patrie nu dobândise încă valoarea pe care o îndelungă viaţă naţională i-a dăruit-o, ideea de patrie era adânc întipărită în inima bărbaţilor din familia Buxton, care, venită o dată cu normanzii cuceritori, nu trăise decât pentru spadă, şi prin spadă pusă în slujba ţării. De-a lungul veacurilor, nici o slăbiciune nu-i micşorase strălucirea numelui, nici o pată nu-i mânjise blazonul.

Edward Alan Buxton era vrednicul urmaş al acestui şir de viteji. Ca şi strămoşii săi, el nu-şi putea închipui că viaţa ar putea să aibă alt scop în afară de cultul onoarei, apărată cu sălbăticie, şi de dragostea pătimaşă faţă de patrie. Dacă atavismul, ereditatea, sau oricum s-ar numi fenomenul misterios care face ca fiii să le semene părinţilor, n-ar fi fost suficient să-i insufle aceste principii, i le-ar fi vârât în cap educaţia. Istoria Angliei, plină de gloria strămoşilor săi, i-ar fi stârnit neapărat dorinţa de a se purta cu egală vrednicie, dacă nu cu şi mai multă decât ei.

La douăzeci şi doi de ani, el se însura cu o tânără aparţinând uneia din cele mai bune familii ale Angliei, iar la un an după căsătorie soţia îi născu o fată. Aceasta însemnă o decepţie pentru Edward Buxton, care aşteptă nerăbdător naşterea unui al doilea copil.

Şi aşteptă timp de douăzeci de ani. Numai după acest lung interval, lady Buxton, a cărei sănătate fusese grav zdruncinată la prima naştere, îi dărui fiul atât de dorit, care primi numele de George, pe când, aproape în acelaşi timp, fiica ei, recent căsătorită cu un francez, domnul de Saint-Berain, aducea pe lume un băiat care primi numele de Agenor şi care, patruzeci de ani mai târziu, avea, după cum ştim, să i se prezinte deputatului Barsac.

Mai trecură cinci ani, şi lord Glenor avu un al doilea fiu, Lewis-Robert, pe care, după treizeci şi cinci de ani, destinul trebuia să-l amestece, într-un mod atât de supărător, în drama de la Central Bank, cu care a început povestirea de faţă.

Marea fericire de-a avea un al doilea fiu, adică un al doilea continuator al numelui, fu însoţită de cele mai cumplite nenorociri. Naşterea fiului costă viaţa mamei, şi lordul Buxton o văzu pierind pentru totdeauna pe aceea care, timp de peste un sfert de veac, îi fusese soţie.

Izbit, într-un mod atât de brutal, lord Buxton se clătină sub lovitură. Deprimat, descurajat, el renunţă la orice fel de ambiţie, şi, cu toate că mai era încă destul de tânăr, părăsi marina unde servea încă de la ieşirea din şcoală, şi unde se afla pe pragul de a dobândi cele mai înalte grade.

Multă vreme după marea nenorocire, lord Buxton trăi închis în sine; apoi, trecerea vremii alinându-i imensa durere, el încercă, după nouă ani de viaţă însingurată, să-şi refacă traiul şi căminul distrus, însurându-se cu văduva unui tovarăş de arme, Marguerite Ferney, care îi aduse în căsnicie, drept singură avere, un fiu, William, pe atunci în vârstă de şaisprezece ani.

Dar ursita hotărâse ca lord Glenor să îmbătrânească singur şi să ajungă singur la capătul vieţii. Câţiva ani mai târziu, i se născu un al patrulea copil, o fată care primi numele de Jane, iar el rămase văduv pentru a doua oară.

Lord Glenor trecuse atunci de şaizeci de ani. La vârsta aceea nu se mai putea gândi să-şi refacă viaţa. Lovit atât de crud şi cu atâta îndârjire în ce avea mai drag pe lume, el se dedică numai îndatoririlor sale de tată. Dacă prima fiică, doamna de Saint-Berain, scăpase de multă vreme de sub supravegherea lui, în schimb îi mai rămâneau patru copii, dintre care cel mai vârstnic abia împlinise douăzeci de ani, copii lăsaţi de cele două soţii răposate, căci, în inima sa, lord Glenor nu-l despărţea pe William Ferney de cei doi băieţi şi de fată, născuţi din sângele lui.

Dar soarta nu-şi încheiase loviturile, lord Glenor avea să mai cunoască dureri pe lângă care cele îndurate până atunci aveau să i se pară foarte uşoare.

Primele necazuri pe care i le rezerva viitorul îi veniră tocmai de la William Ferney, fiul răposatei, pe care el îl iubea ca şi cum ar fi fost al lui. Viclean, duşmănos, prefăcut, tânărul nu răspunse la dragostea arătată şi rămase izolat în mijlocul familiei care îi deschidea atât de larg casa şi inima. El rămase nesimţitor la toate dovezile de dragoste arătate şi cu cât se interesau mai mult de el, cu atât se retrăgea mai sălbatic, cu cât i se arăta mai multă prietenie, cu atât părea să-i urască mai mult pe cei din preajma lui.

Invidia, o invidie fără margini, o invidie furioasă, îi rodea inima lui William Ferney. Sentimentul acesta atât de respingător el îl simţise din prima zi când intrase cu maică-sa în castelul Glenor. Atunci i se ivise imediat în minte comparaţia între soarta care îi aştepta pe fiii lordului, şi a soartei care îl aştepta pe el, William Ferney. De atunci, se născuse în el o ură violentă împotriva lui George şi Lewis, moştenitorii lordului Buxton, care într-o bună zi aveau să fie bogaţi, pe când urmaşul dezmoştenit al Margueritei Ferney avea să rămână sărac.

Ura îi spori şi mai mult când se născu Jane, sora lui după mamă, şi care avea să-şi aibă, într-o bună zi, partea ei din averea de la care el avea să fie exclus sau din care avea să primească din milă o părticică infimă. Iar ura lui nu mai cunoscu margini când îi muri mama şi când dispăru astfel singura fiinţă care avusese norocul să găsească drumul spre inima aceasta înveninată.

Nimic nu-l domoli, nici prietenia frăţească a celor doi fii ai lordului Buxton, nici părinteasca grijă a acestuia din urmă. Din zi în zi, invidiosul se retrase şi mai mult, îşi făcu şi mai mult o viaţă personală ale cărei taine erau date la iveală numai de scandalurile izbucnite unul după altul. Astfel, se află că William Ferney se legase cu tinerii cei mai stricaţi şi că îşi alesese prietenii de plăceri în partea cea mai puţin recomandabilă a populaţiei Londrei.

Zvonuri despre purtările lui ajunseră la urechile lordului Buxton, care se osteni zadarnic să-i facă mustrări inutile. Curând, veniră poliţele, pe care la început lordul le achită, în amintirea răposatei soţii, dar cărora datoria îi impuse curând să le pună capăt.

Redus astfel la raţii neînsemnate, William Ferney nu-şi schimbă de loc felul de trai. Lumea se întreba de unde şi-o fi procurând mijloacele necesare, când fu prezentată la castelul Glenor o poliţă pentru o sumă imensă, pe care figura semnătura lordului Buxton imitată cu dibăcie.

Acesta plăti fără să spună un cuvânt, dar, neputând să trăiască alături de un falsificator, îl chemă pe vinovat şi-l alungă din casa lui, asigurându-i totodată un venit lunar destul de serios.

William Ferney ascultă cu acelaşi aer batjocoritor şi mustrările şi sfaturile; apoi, fără să răspundă o vorbă, fără să se atingă măcar de prima rată a venitului său, părăsi castelul Glenor şi dispăru.

Ce devenise el, lordul Buxton nu ştia în momentul când începe povestirea de faţă. De atunci nu mai auzise niciodată vorbindu-se despre William şi, încetul cu încetul, în decursul anilor, amintirea aceasta dureroasă i se mai şterse din minte.

Din fericire, adevăraţii lui copii îi aduceau tot atâtea mulţumiri câte necazuri îi pricinuise copilul străin. Pe când acesta din urmă pleca fără întoarcere, fiul cel mare, George, continuând glorioasa tradiţie a familiei părăsea ca premiant şcoala din Ascott, şi se înrola în armată, dornic de aventuri coloniale. Spre marele regret al lordului Buxton, al doilea fiu, Lewis, vădea gusturi mai puţin războinice, dar în toate celelalte privinţe rămânea vrednic de dragostea lui. Lewis era un băiat grav, metodic, unul din caracterele acelea serioase pe care te poţi bizui.

În decursul anilor de după plecarea lui William, pe când amintirea fugarului se ştergea treptat, viaţa celor doi tineri se desfăşura pe un drum drept şi logic. Lewis, vădind vocaţie pentru afaceri, intrase la Central Bank unde se bucura de o înaltă preţuire şi urca treptele ierarhice ale acestei colosale instituţii, căreia, după cum se credea, într-o bună zi avea să-i devină stăpân. În acest timp, George, trecând din colonie în colonie, devenea un fel de erou şi-şi cucerea galoanele cu vârful spadei.

Lord Buxton credea deci că isprăvise cu necazurile şi, ajuns la bătrâneţe, nu mai vedea decât perspective fericite, când o nenorocire, mult mai groaznică decât cele îndurate până atunci, se abătu asupra lui. De data aceasta ea nu-i lovea numai inima, ci şi onoarea, onoarea nepătată a Glenorilor, al căror nume avea să fie terfelit pe veci de cea mai josnică trădare.

Poate că, deşi s-a scurs multă vreme de atunci, cititorul îşi mai reaminteşte cumplita dramă al cărei trist erou a fost fiul cel mare al lordului Glenor.

George Buxton, pus în disponibilitate din punct de vedere militar, se afla pe atunci în slujba unei mari companii de explorare. De doi ani, el străbătea, pentru compania aceasta, în fruntea trupelor pe jumătate plătite de ea, teritoriul tribului Aşanti, când veni pe neaşteptate vestea că, transformându-se în şef de bandă, el se răzvrătise pe faţă împotriva ţării sale. Pe atunci vestea căzu cu brutalitatea unui trăsnet, şi lumea cunoscu în acelaşi timp şi răzvrătirea şi pedepsirea ei necruţătoare. Se află şi de trădarea căpitanului Buxton şi a oamenilor săi transformaţi în aventurieri, şi de jafurile, nelegiuirile şi actele de cruzime de care se făcuseră vinovaţi, şi de reprimarea care urmase imediat crimei.

Ziarele au povestit drama desfăşurată atunci. Ele i-au notat peripeţiile; au descris banda rebelilor urmărită fără răgaz şi fărâmiţându-se treptat în faţa soldaţilor trimişi împotriva ei; au povestit cum căpitanul Buxton, împins cu forţa împreună cu câţiva din oamenii săi pe teritoriul aliat atunci în zona de influenţă franceză, fusese, în sfârşit, ajuns din urmă în apropierea satului Kubo, la poalele munţilor Hombori, şi ucis de la prima salvă. Nu există cătun să nu fi aflat despre moartea comandantului trupelor engleze, doborât de friguri pe când se reîntorcea spre coastă, după ce-şi îndeplinise trista lui îndatorire; nu există cătun să nu fi aflat despre uciderea şefului răzvrătit şi a majorităţii complicilor săi, despre împrăştierea celorlalţi şi despre înăbuşirea în faşă a ticăloasei şi himericei lor încercări. Dacă pedepsirea costase scump, în schimb fusese totală şi rapidă.

Ne amintim emoţia care zgudui Anglia când se află despre această uimitoare aventură. Apoi emoţia se potoli şi un văl de uitare se lăsă cu încetul peste cei morţi.

Dar mai rămase cel puţin un loc în care amintirea stărui. Locul acesta fu castelul lordului Buxton.

Lord Glenor, pe atunci în vârstă de aproape şaptezeci şi cinci de ani, primi lovitura aşa cum uneori arborii cei mari primesc trăsnetul; se întâmplă ca fluidul electric să-i lovească în creştet, să le roadă inima până la rădăcini, apoi să se piardă în pământ, nelăsând în urmă decât un colos de scoarţă, mereu în picioare, a cărui devastare interioară nici n-ai bănui-o, dar care în realitate e gol şi va fi răsturnat de primul vânt mai puternic.

Aşa se întâmplă şi cu bătrânul marinar. Lovit totodată şi în dragostea pasionată pentru fiul său şi în onoarea care îi era şi mai scumpă, el nu se clătină sub lovitură, şi abia dacă paloarea feţei îi trăda durerea. Fără să pună o întrebare, fără să rostească un cuvânt despre marea nenorocire întâmplată, el se închise într-o singurătate trufaşă şi în orgoliul tăcerii.

Din ziua aceea nimeni nu-l mai văzu făcându-şi, după obicei, plimbarea zilnică. Din ziua aceea, lordul rămase închis, aproape nemişcat, mut şi singur, în casa lui închisă pentru toţi, până şi pentru cei mai dragi prieteni.

Singur? Nu chiar de tot. Trei fiinţe mai vegheau cu schimbul în preajma lui, găsind în veneraţia pe care el le-o inspira curajul de a îndura viaţa aceasta înfricoşătoare lângă o statuie vie, lângă un spectru al cărui trup păstrase toată vigoarea omului matur, dar care se zidise, din propria lui voinţă, într-o veşnică tăcere.

Mai întâi, al doilea fiu, Lewis Robert Buxton, nu uita să vină în fiecare săptămână la castelul Glenor, pentru a-şi petrece acolo ziua liberă lăsată de slujba lui de la Central Bank.

Apoi mai era nepotul, Agenor de Saint-Berain, care încerca să înveselească, cu buna lui dispoziţie naturală, castelul acesta sumbru ca o mănăstire.

Încă de pe timpul uluitoarei trădări a lui George Buxton, Agenor de Saint-Berain semăna punct cu punct cu schiţa puţin măgulitoare pe care am făcut-o înfăţişării lui fizice dar, sufleteşte, era un tânăr minunat, serviabil, îndatoritor, cu inima sensibilă şi de-o cinste de neabătut.

Trei semne particulare îl deosebeau de restul oamenilor: era distrat într-o măsură de necrezut, avea o patimă nesăbuită – şi altminteri destul de nefericită – pentru pescuitul cu undiţa, şi, mai presus de toate, o ură sălbatică împotriva sexului slab.

Posesor al unei frumoase averi moştenită de la părinţii săi, morţi amândoi, şi deci independent, el părăsise Franţa de cum aflase despre drama care îi lovea bunicul, şi se instalase într-o vilă vecină cu castelul Glenor, unde îşi petrecea, de altfel, cea mai mare parte a timpului.

Vila se afla într-o grădină străbătută de un râu, în care Agénor îşi arunca undiţele cu o ardoare pe cât de vie, pe atât de inexplicabilă. Într-adevăr, de ce punea atâta pasiune în sportul acesta, când gândul îi era totdeauna la altceva şi când toţi peştii din lume puteau să „muşte” fără ca el să observe mişcarea plutei? Şi chiar dacă, de altfel, vreun pui de mreană, vreun óblete sau vreun ghiborţ, mai încăpăţânat decât era pescarul distrat, se prindea singur în cârlig, la ce i-ar fi folosit sensibilului Agénor care fără îndoială că s-ar fi grăbit să arunce peştişorul în apă, cerându-i poate chiar scuze?

Agénor, după cum am spus, era un băiat bun.

Şi ce holtei neînduplecat era! Oricui voia să-l asculte, el îşi mărturisea dispreţul faţă de femei. Pe seama acestora Agénor punea toate defectele, toate viciile, „înşelătoare, perfide, mincinoase, nemaipomenit de risipitoare”, rostea el de obicei, fără să mai pomenim celelalte epitete insultătoare pe care le găsea totdeauna din belşug.

Când era sfătuit să se însoare, Agénor exclama:

— Eu să mă însor cu vreuna din necredincioasele şi uşuraticele astea?

Dar dacă sfătuitorul stăruia, Agénor declara cu seriozitate:

— N-am să cred în dragostea vreunei femei decât atunci când am s-o văd murind de deznădejde pe mormântul meu.

Condiţia aceasta fiind irealizabilă, se putea paria că Agénor va rămâne pururi holtei.

Şi totuşi, lipsa de simpatie, pe care o manifesta faţă de sexul frumos, suferea o excepţie. Privilegiata era Jane Buxton, ultima dintre copiii lordului Glenor, mătuşa lui Agénor, dar o mătuşă cu cincisprezece-douăzeci de ani mai mică decât el, o mătuşă pe care Agénor o cunoscuse pe când ea era de-o şchioapă şi căreia îi îndrumase primii paşi, iar când nefericitul lord se despărţise de lume, o luase sub protecţia lui. Agenor îi purta Janei o dragoste cu adevărat părintească, un sentiment profund, la care tânăra fată, de altfel, îi răspundea din plin. În principiu, el era mentorul, dar, în fapt, făcea tot ce voia discipolul său. Agenor şi Jane erau veşnic nedespărţiţi. Ieşeau împreună, străbăteau câmpiile pe jos sau călare, vâsleau, vânau, practicau toate sporturile, ceea ce îl îndreptăţea pe bătrânul nepot să spună despre tânăra lui mătuşă că era crescută ca un băiat:, O să vedeţi că până la urmă scot bărbat din ea. „

Jane Buxton era a treia persoană care se dedicase îngrijirii bătrânului lord, înconjurându-i trista bătrâneţe cu o grijă aproape maternă. Jane şi-ar fi dat viaţa ca să-l vadă zâmbind. Ideea de a aduce un pic de fericire în inima chinuită a tatălui ei n-o părăsea nici o clipă. Acesta era unicul scop al gândurilor, al tuturor faptelor Janei.

Când se petrecuse drama în care fratele ei îşi găsise moartea, Jane îşi văzuse tatăl plângându-şi mai mult numele terfelit, mai mult onoarea batjocorită, decât sfârşitul nenorocit al unui fiu lovit de o pedeapsă dreaptă. Ea, dimpotrivă, nu plânsese.

Şi asta nu fiindcă n-ar fi mişcat-o moartea unui frate drag şi pata cu care o asemenea crimă murdărea onoarea familiei. Dar, o dată cu durerea şi mai tare decât durerea, inima ei cunoscuse revolta. Cum! Lewis şi tatăl ei credeau atât de lesne în vinovăţia lui George! Fără control, fără anchetă personală, ei acceptau ca dovedite nişte acuzaţii venite din depărtatele colonii! Ce importanţă aveau rapoartele oficiale? Împotriva acestor rapoarte, împotriva evidenţei însăşi se ridica tot trecutul lui George. Un frate atât de drept, de bun, de curat, a cărui viaţă întreagă dovedea eroism şi bunăcredinţă, era imposibil să fi devenit trădător! Chiar dacă toată lumea s-ar lepăda de bietul mort, ea, cel puţin, îi va cinsti memoria, iar încrederea în el nu-i va slăbi niciodată.

Timpul nu făcu decât să întărească această primă impresie a Janei Buxton. Pe măsură ce zilele se scurgeau, convingerea despre nevinovăţia fratelui îi devenea şi mai înflăcărată, deşi n-o putea sprijini pe nici o dovadă. Şi, în sfârşit, veni clipa – peste câţiva ani de la dramă – când Jane îndrăzni să rupă pentru prima oară tăcerea absolută pe care, printr-o înţelegere tacită, toţi cei de la castel o păstrau cu privire la tragedia de la Kubo.

— Unchiule…, spuse ea în ziua aceea, adresându-i-se astfel lui Agenor de Saint-Beraân.

Deşi în realitate Agenor îi era nepot, între ei exista convenţia ca în practică să răstoarne ordinea rudeniei, pentru a o face mai potrivită cu vârstele lor. Iată de ce Agenor o numea de obicei pe Jane nepoată, pe când Jane îi dăruia titlul de unchi. Şi totdeauna era aşa…

Cu o singură excepţie, totuşi.

Dacă se întâmpla, cine ştie cum, ca „unchiul” să-i dea pseudonepoatei motive de plângere întemeiate, sau să încerce să se împotrivească voinţei, sau chiar vreunei toane de-ale ei, „nepoata” revendica imediat rangul la care avea dreptul şi-i amintea „nepotului” că era cazul să-i dovedească respectul datorat gradului de rudenie; Dându-şi seama, după semnul acesta, că lucrurile se încurcau, nepotul se grăbea să se supună pentru a-şi potoli venerabila „mătuşă”. Din dualitatea aceasta a denumirilor ieşeau uneori dialoguri destul de amuzante.

— Unchiule… îl chemă, deci, Jane, în ziua aceea.

Ce-i, nepoată? răspunse Agenor, absorbit până atunci de lectura unui in-quarto consacrat artei pescuitului cu undiţa.

— Aş vrea să-ţi vorbesc despre George.

Mirat, Agenor lăsă cartea.

— Despre George? repetă el puţin tulburat. Despre care George.?

— Despre fratele meu George – preciza Jane, calmă.

Agenor păli.

— Dar ştii bine – se împotrivi el cu glas tremurător – Ştii bine că subiectul acesta e interzis, că numele acesta nu poate fi rostit aici.

Jane înlătură obiecţia printr-o mişcare a capului.

— N-are a face, unchiule – spuse ea liniştită. Vorbeşte-mi despre George.

Şi ce vrei să-ţi spun despre el?

— Tot. Întreaga poveste. Tot.

Niciodată!

Jane se încruntă.

— Nepoate! … făcu ea, ameninţătoare.

Şi nu avu nevoie de mai mult.

— Bine… bine… îngăimă Agenor, începând să-i povestească trista întâmplare.

Şi o povesti de la un capăt la altul, fără să omită nimic. Jane îl ascultă în tăcere, iar când el isprăvi, nu mai puse alte întrebări. Agenor crezu că terminase, în sfârşit, şi oftă uşurat.

Se înşela însă, căci, după câteva zile, Jane începu iar:

— Unchiule… îl strigă ea din nou.

— Ce-i, draga mea? răspunse iar Agenor.

— Şi dacă George era, totuşi, nevinovat? Agenor crezu că n-a auzit bine.

— Nevinovat? … repetă el. Vai, biata mea copilă, în privinţa aceasta nu există nici urmă de îndoială! Trădarea şi moartea nefericitului George sunt fapte istorice, dovedite din plin.

— Care dovezi? întrebă Jane.

Agenor îşi reîncepu povestirea. Cită articolele din ziare şi rapoartele oficiale împotriva cărora nimeni nu protestase. Invocă, în sfârşit, absenţa vinovatului, ceea ce era o puternică dovadă că moartea îi fusese reală.

Moartea, da – spuse Jane – dar trădarea lui?

— Una e consecinţa celeilalte – răspunse Agenor, uimit de atâta încăpăţânare.

Dar încăpăţânarea tinerei fete era şi mai mare decât bănuia el. Începând din ziua aceea, Jane reveni adeseori la durerosul subiect, hărţuindu-l pe Agenor cu întrebări mereu noi, din care nu era greu de văzut că ea îşi păstra neatinsă încrederea în nevinovăţia lui George.

În privinţa aceasta, totuşi, Agenor părea de neînduplecat. Drept răspuns la cele mai bune argumente, el se mulţumea să clatine melancolic din cap, ca unul care vrea să evite o discuţie inutilă; dar Jane simţea bine că părerea lui era de nezdruncinat.

Şi lucrurile merseră aşa până în ziua când, pierzându-şi răbdarea, ea se hotărî să devină autoritară.

Unchiule… începu Jane în ziua aceea.

Draga mea… îi răspunse ca de obicei Agenor.

— M-am gândit mult, unchiule, şi părerea mea e că George e cu siguranţă nevinovat de crima groaznică pusă pe seama lui.

— Totuşi, draga mea… începu Agenor.

— Nu există nici un totuşi! i-o reteză Jane, cu hotărâre, George e nevinovat, unchiule.

— Păi toate acestea…

Jane îl privi dreaptă, cu nările fremătătoare.

— Îţi spun, nepoate, că fratele meu George e nevinovat – rosti ea sec.

Agenor se dădu bătut.

— Este, mătuşă – recunoscu el, supus.

De atunci, nevinovăţia lui George fu un fapt dobândit şi Agenor de Saint-Berain nu-şi îngădui s-o mai conteste. În plus, afirmaţiile Janei nu se putea să nu aibă o oarecare influenţă asupra spiritului său. Dacă el nu era încă la fel de convins ca ea de nevinovăţia căpitanului răzvrătit, convingerea despre realitatea crimei îi fusese măcar clătinată.

În anii ce urmară, gândurile Janei continuară să evolueze în sensul acestei înflăcărate credinţe, mai mult sentimentală decât raţională. Faptul că îşi câştigase un partizan pentru cauza pe care o susţinea, însemna ceva, desigur, dar nu cine ştie ce. La ce bun să proclame nevinovăţia fratelui ei, dacă nu era în stare s-o dovedească? Şi dovezile acestea, cum să le strângă?

Tot gândindu-se la ele, Jane crezu că a găsit calea.

Suntem de acord, nu-i aşa, că George n-a săvârşit crima de care este acuzat – îi spuse ea într-o bună zi lui Agénor.

Da, draga mea – răspunse Agénor care, altminteri, nu prea mai era sigur de contrariu.

George era prea inteligent ca să comită o asemenea prostie – continuă Jane – prea mândru ca să se înjosească astfel. Şi îşi iubea prea mult ţara ca s-o trădeze.

— Evident.

Am trăit unul lângă altul. Îi cunoşteam gândurile, aşa cum mi le cunosc pe ale mele. El n-avea alt cult în afară de al onoarei, altă dragoste în afară de cea pe care i-o purta tatii, altă ambiţie în afară de gloria patriei sale. Şi ai vrea ca lui să-i dea prin gând să-şi trădeze ţara, să se dezonoreze, săvârşind o faptă tâlhărească, să se acopere astfel de ruşine şi să păteze onoarea familiei? Spune, ai vrea, Agénor?

Eu! … Dar eu nu vreau nimic, mătuşă! protestă Agénor, care socoti că era prudent să folosească denumirea aceasta respectuoasă, înainte de a fi poftit s-o facă.

Şi te uiţi la mine cu nişte ochi holbaţi de parcă acum m-ai vedea pentru prima oară! Doar ştii bine că un gând atât de ticălos nu putea încolţi în mintea lui! Dacă ştii, atunci spune!

— Spun, mătuşă, spun.

— Bine că spui! … Cât despre cei care au născocit povestea asta de la un capăt la altul sunt nişte mizerabili…

Nişte bandiţi…

…Care ar trebui să înfunde ocna!

Sau să fie spânzuraţi! …

— Împreună cu ziariştii care au răspândit ştirile mincinoase, pricinuindu-ne deznădejdea şi ruşinea!

Da, împreună cu toţi ziariştii… Să fie spânzuraţi!

…Să fie împuşcaţi! …

Eşti convins, în sfârşit?

Absolut convins.

— De altfel, aş fi vrut să te văd că ai altă părere decât a mea, în privinţa asta!

— Doamne fereşte! …

— Cu atât mai bine! Altminteri, mă cunoşti: te-aş fi alungat de lângă mine, şi nu te-aş mai fi revăzut niciodată!

— Să mă ferească cerul! exclamă bietul Agenor, speriat de o ameninţare atât de cumplită.

Jane făcu o pauză şi-şi privi cu coada ochiului victima. Şi fără îndoială că o socoti ajunsă unde voia, căci, punându-şi surdină peste violenţa mai mult calculată decât sinceră, continuă pe un ton ceva mai blând:

— Nu ajunge doar ca dumneata şi eu să fim convinşi de nevinovăţia lui George. Recunoaşte, dragă unchiule, că trebuie s-o şi dovedim.

Când o auzi spunându-i „dragă unchiule”, faţa lui Agenor se lumină. Furtuna trecuse, în mod sigur.

— Aşa e – făcu el oftând uşurat.

— Altfel, degeaba o să strigăm în gura mare că George e nevinovat, căci n-o să ne creadă nimeni!

— În privinţa asta, ai toată dreptatea, draga mea.

— Când tata, chiar tata – tatăl lui! – ia drept adevăruri, de netăgăduit nişte zvonuri a căror origine nu se cunoaşte, când moare de ruşine şi de mâhnire sub ochii noştri, fără să fi controlat toate scornelile acestea ticăloase, când nu strigă auzind cum îi e acuzat fiul: „Minţiţi! George e incapabil de o asemenea crimă!”, cum am putea noi să-i convingem pe străini, fără să le aducem dovezi de netăgăduit despre nevinovăţia fratelui meu?

E limpede ca lumina zilei – aprobă Agenor, scărpinându-şi bărbia. Dar… dovezile acestea… unde să le găsim?

Nu aici, fireşte… Jane făcu o pauză, apoi adăugă cu jumătate glas: în altă parte, poate…

În altă parte? Unde, draga mea copilă?

Acolo unde s-a petrecut, drama. La Kubo.

La Kubo? …

— Da, la Kubo. Acolo s-ar găsi mai întâi mormântul lui George, fiindcă acolo a murit, după câte se povesteşte, şi dacă e mort cu adevărat, s-ar vedea în ce fel a murit. Apoi ar fi căutaţi şi găsiţi supravieţuitori ai dramei. Trupa comandată de George era numeroasă. E imposibil ca toţi oamenii lui să fi dispărut. Martorii aceştia ar fi interogaţi, şi prin ei s-ar afla adevărul.

Faţa Janei se iluminase, pe măsură ce ea vorbea. Vocea îi fremăta, plină de un entuziasm stăpânit.

— Ai dreptate, fetiţo! exclamă Agenor, căzând cu naivitate în cursă.

Jane îşi reluă aerul şiret.

— Ei bine – spuse ea – dacă am dreptate, trebuie mers acolo.

Unde? întrebă Agenor uluit.

Păi… la Kubo, unchiule!

La Kubo! … Şi pe cine naiba vrei tu să trimiţi la Kubo?

Jane îi puse braţele pe după gât.

— Pe dumneata, unchiule dragă – şopti ea cu glas dulce.

— Pe mine! …

Agenor se desprinse. De data aceasta era mâniat serios.

Eşti nebună? … protestă el, făcându-se că se depărtează.

Nu chiar atât de nebună pe cât crezi – răspunse Jane, punându-i-se în cale. De ce, mă rog, n-ai merge la Kubo? Nu-ţi plac călătoriile?

Nu pot să le sufăr. Să iau un tren la o oră fixă e peste puterile mele.

Nici pescuitul nu poţi să-l suferi, nu-i aşa?

Pescuitul? … Nu văd…

Ce-ai spune de-un peşte fript, prins în Niger? Ar fi ceva deosebit, nu-i aşa? În Niger, unde porcuşorii sunt cât rechinii, unde obleţii seamănă cu tonii! Şi asta nu te-ar ispiti?

Nu zic ba… Totuşi…

Pescuind, ai face ancheta, i-ai interoga pe indigeni.

În ce limbă? o întrerupse ironic Agenor. N-am auzit ca făpturile astea să vorbească englezeşte.

De aceea ar fi mai bine să-i interoghezi în limba bambara – răspunse Jane cu nevinovăţie.

În bambara? … Parcă eu ştiu bambara!

De aceea ai s-o înveţi.

La vârsta mea?

Am învăţat-o eu, care îţi sunt mătuşă!

Tu! … Tu vorbeşti bambara? …

Sigur că da. Ia ascultă: „Dji lokho a be na”.

Ce mai e şi păsăreasca asta?

— Înseamnă: „Mi-e sete”. Şi: „I du, nono i mita”.

Drept să-ţi spun… nono… mita…

Asta înseamnă: „Intră, şi ai să bei lapte”. Şi: „Kuhho be na, kunu uarara ţâţe a man dumuni”. Nu încerca să ghiceşti. Traducerea: „Mie tare foame, n-am mâncat de ieri seară”.

Şi va trebui să învăţ asta?

Asta şi altceva încă, ba chiar va trebui să înveţi cât mai repede, căci ziua plecării e aproape.

Cum ziua plecării? … Păi, eu nu plec! … Ce idee! …Nu, nu mă văd de loc pălăvrăgind cu sălbaticii tăi!

Jane păru că renunţă să-l mai convingă.

Atunci, mă duc singură – spuse ea tristă.

Singură! … îngăimă Agenor năucit. Vrei deci să mergi…

La Kubo? Sigur că da.

La o mie cinci sute de kilometri de coastă?

La o mie opt sute, unchiule.

Să înfrunţi cele mai mari primejdii! … Şi toate astea singură!

N-am încotro, dacă nu vrei să vii cu mine – răspunse Jane cu un ton sec.

Dar e o nebunie! E o aberaţie mintală! E deliriurn tremens! exclamă Agenor, care nu văzu altă scăpare decât să fugă trântind uşa.

Dar a doua zi, când vru s-o vadă pe Jane, ea îi trimise vorbă că nu primeşte; şi la fel păţi şi în zilele următoare. Agenor n-avea tăria să înfrunte jocul acesta. În patru zile, el trebui să se dea bătut.

În plus, de fiecare dată când tânăra lui mătuşă dorea ceva, el ajunsese treptat să fie de părerea ei. Călătoria aceasta, privită mai întâi ca un act nesăbuit, o socoti a doua zi posibilă, la urma urmei, a treia ca pe un lucru uşor de realizat, a patra zi ca pe ceva foarte uşor de făcut.

Iată de ce, după nici de patru ori douăzeci şi patru de ore, Agenor, pocăit, îşi recunoştea greşeala şi se declara gata de drum.

Jane avu mărinimia să nu-i poarte ciudă.

— Învaţă mai întâi limba din partea locului – îi spuse ea, sărutându-l pe amândoi obrajii.

Din clipa aceea, Agenor nu mai fu văzut decât tocind conştiincios gramatica bambara.

Totuşi, înainte de a porni la drum, Jane trebuia să capete consimţământul tatălui ei. Şi îl căpătă, mai uşor decât îndrăznise să spere. Abia îi împărtăşise, fără să intre în amănunte, intenţia de a face o călătorie, când lord Glenor îi dădu printr-un gest încuviinţarea, ca să recadă apoi imediat în mohorâta lui tristeţe. O ascultase, măcar? Pe cât părea, nu-l mai interesa nimic din lumea aceasta.

Lucrurile fiind deci, în regulă, Jane şi Agenor începură pregătirile pentru expediţie. Pe atunci nu ştiau de cât ajutor avea să le fie misiunea Barsac. Şi făcură, deci, totul, ca şi cum ar fi trebuit să întreprindă singuri, numai cu mijloacele lor, nebuneasca raită de trei până la patru mii de kilometri.

De câţiva ani, Jane studiase cu grijă geografia meleagurilor pe care avea să le străbată. Lucrările lui Flatters, ale doctorului Barth, ale căpitanului Binger, ale colonelului Monteil o informaseră exact asupra ţinutului şi oamenilor. Ea aflase astfel că, dacă încerca o explorare cu mâna înarmată, adică înconjurându-se de o trupă impozantă de trei sau patru sute de voluntari, pe care ar fi trebuit să-i înarmeze, să-i hrănească şi să-i plătească, ar ajunge mai întâi la cheltuieli uriaşe şi s-ar ciocni mai apoi de triburi războinice care s-ar opune prin forţă unei treceri cerută cu forţa. Şi s-ar vedea silită deci să lupte ca să-şi atingă ţinta, admiţând că ar fi putut-o atinge.

Căpitanul Binger spune că, dacă vor, indigenii pot împiedica oricând trecerea unei expediţii, fie atacând-o, fie pustiind totul în calea ei şi forţând-o astfel să dea înapoi din lipsă de hrană.

Izbită de observaţia aceasta, Jane se hotărâse deci să încerce o expediţie paşnică. Puţine arme vizibile, câţiva oameni devotaţi şi siguri, şi cheia succesului, reprezentată aici nu numai prin bani, ci şi prin daruri pentru căpeteniile statelor şi pentru supuşii lor.

După ce îşi comandară îmbrăcăminte de pânză pentru anotimpul uscat, şi de lână groasă pentru anotimpul ploios, Jane şi Agenor le aranjară în cuiere uşoare, al căror număr fu redus la strictul necesar. Apoi puseră să fie împachetate darurile destinate băştinaşilor: puşti proaste, scoase din uz, pânzeturi şi imprimate colorate viu şi pestriţ, fulare de mătase şi de bumbac, mărgele de sticlă, ace de cusut, ace cu gămălie, articole de mercerie, diverse mărunţişuri, şnururi, nasturi, creioane etc., într-un cuvânt toată marfa ieftină care se găseşte la bazar.

Mai luau cu ei o mică farmacie, arme, lunete, busole, corturi de pânză, câteva cărţi şi dicţionare, hărţile cele mai recente, cratiţe şi tigăi pentru gătit, diverse ustensile de toaletă, ceai, provizii, într-un cuvânt, un întreg transport de lucruri absolut necesare, alese cu multă chibzuinţă pentru o şedere îndelungată în savană, departe de orice fel de centru de aprovizionare.

În sfârşit, o cutie de metal, al cărei nichel strălucea în soare, adăpostea o selecţie de undiţe, de fire şi de cârlige, în cantitate suficientă ca să echipeze o jumătate duzină de pescari. Cutia aceasta era bagajul personal al lui Agenor.

Mătuşa şi nepotul, sau unchiul şi nepoata, cum vreţi, se înţeleseseră să meargă la Liverpool, de unde urmau să se îmbarce pe un vas al companiei White Star Line, „The Ceres”, cu destinaţia coasta Africii. Primul lor gând fusese să pornească din Gambia engleză. Dar aflând, în timpul unei escale la Saint-Louis, că la Conakry era aşteptată o misiune franceză şi că misiunea trebuia să urmeze un itinerar identic cu al lor, hotărâră să facă drumul împreună cu compatrioţii lui Saint-Berain.

Pe la sfârşitul lui septembrie, cei doi îşi expediară la Liverpool numeroasele lor bagaje şi, la 2 octombrie, prânziră pentru ultima oară în tęte a tęte, lord Buxton nepărăsindu-şi niciodată camera, în sufrageria mare a castelului Glenor. Acest ultim prânz se desfăşură în tăcere şi tristeţe. Oricât de măreaţă îi era sarcina pe care şi-o impuse, Jane Buxton nu se putea împiedica să nu-şi spună că poate n-o să mai revadă niciodată castelul, leagăn al copilăriei şi al tinereţii ei, şi că, atunci când va reveni, dacă va reveni vreodată, bătrânul lord poate că nu se va mai afla acolo ca să-i întindă braţele.

Şi totuşi, mai ales pentru el încerca Jane aventura aceasta plină de primejdii şi de osteneli. Avea să facă toate eforturile doar ca să mai aducă un pic de bucurie în sufletul lui deznădăjduit, să reabiliteze numele familiei şi să şteargă pata care murdărise blazonul.

Când sosi ora plecării, Jane îi ceru tatălui ei îngăduinţa de a-şi lua rămas bun de la el. Şi ea, ca şi Agénor, fură primiţi în camera bătrânului. Acesta se afla aşezat lângă o fereastră înaltă care dădea spre câmpie. Privirea lui fixă părea pierdută în zare, ca şi cum ar fi aşteptat să se ivească dintr-acolo cineva. Cine, oare? George, fiul său, George, trădătorul?

Auzindu-şi fiica intrând, bătrânul întoarse încetişor capul şi ochii stinşi i se luminară. Dar nu se zări decât o licărire, căci pleoapele obosite i se închiseră; faţa lui rămase neclintită, ca de obicei.

— Adio, tată! murmură Jane, stăpânindu-şi cu greu lacrimile.

Lord Glenor nu răspunse. Săltându-se în fotoliu, el îi întinse fiicei sale mâna, apoi, strângând-o cu duioşie la piept, o sărută pe frunte.

De teamă să nu izbucnească în plâns, Jane se smulse din îmbrăţişarea lui şi fugi din cameră.

Bătrânul apucă atunci mâna tânărului de Saint-Berain, i-o strânse cu putere şi, ca pentru a-i cere ocrotirea, arătă cu un gest spre uşa prin care Jane tocmai dispăruse.

— Bizuiţi-vă pe mine – îngăimă Agenor.

Imediat, lord Buxton îşi reluă poziţia de mai înainte, şi privirea i se pierdu iar peste câmp, pe când Saint-Berain se retrăgea adânc emoţionat.

O trăsură îi aştepta pe călători în curtea castelului, ca să-i ducă la gara din Uttoxeter, cam la două mile distanţă.

— Unde mergem? întrebă, pe când se urca în trăsură, incorigibilul Agenor, care, tulburat încă de vizita abia terminată, nu mai ştia de ce părăseau Glenorul.

Jane se mulţumi să ridice din umeri. Trăsura porni.

Dar, de-abia făcuseră vreo cinci sute de metri, când domnul de Saint-Berain fu cuprins deodată de o agitaţie extraordinară. Nu mai putea vorbi, se sufoca.

— Undiţele! … Undiţele mele! … izbucni el, în sfârşit, cu o voce sfâşietoare.

Călătorii trebuiră deci să se întoarcă la castel, să caute faimoasele undiţi uitate de veşnic distratul Agenor, şi mai pierdură astfel un sfert de oră, întreg. Când ajunseră la gară, expresul sosise. Călătorii mai avură timp exact cât să se urce în el, ceea ce îl făcu pe Agenor să spună, nu fără oarecare trufie:

— Este a doua oară în viaţa mea când nu pierd trenul. Jane nu se putu împiedica să zâmbească printre lacrimile pe care acum le lăsa să curgă în voie.

Astfel începu, pentru cei doi exploratori, călătoria aceasta plină de surprize, pe care ei erau departe de a le bănui. Ar mai fi plecat oare Jane, dacă ar fi ştiut ce avea să se întâmple în lipsa ei? Şi-ar fi părăsit ea nefericitul tată dacă ar fi putut bănui ce lovitură avea să mai primească, pe când ea îşi risca viaţa ca să-l scape de deznădejde?

Dar nimic n-o putea face pe Jane să prevadă tragedia care avea să se desfăşoare în birourile de la Central Bank, şi nici acuzaţiile infamante aduse fratelui ei, Lewis; convinsă că-şi serveşte tatăl, ea îl părăsea tocmai când ajutorul ei i-ar fi fost mai trebuitor ca oricând.

Adusă de un servitor prea zelos, ştirea despre dispariţia lui Lewis Robert Buxton ajunse la lordul Glenor în dimineaţa care urmă după crima din Old Broad street, adică la 1 decembrie. Lovitura căzu ca o măciucă. Urmaşul neprihănit al unui lung şir de eroi, acest îndârjit slujitor al cultului onoarei, află într-o clipă că, din cei doi fii ai lui, unul era trădător, iar celălalt tâlhar.

Nefericitul bătrân scoase un geamăt înăbuşit, îşi duse mâinile la gâtlej şi se prăbuşi pe parchet.

Servitorii se îngrămădiră în jurul lui, îl ridicară, îi dădură îngrijiri, până când el deschise ochii.

Privirea ochilor acestora avea să fie de acum înainte singurul semn că viaţa nu-i părăsise încă inima chinuită. Lord Buxton trăia, dar trupul lovit de paralizie îi era osândit la o veşnică nemişcare. Pesemne însă că atâta nu era de ajuns pentru cruzimea pe care o arată uneori soarta. În trupul fără mişcare, creierul rămăsese lucid. Insensibil, mut, neclintit, lord Buxton gândea!

Dacă ţinem seama de diferenţa de longitudine, exact în clipa când tatăl ei se prăbuşea fără simţiri, Jane Buxton, ajutată de căpitanul Marcenay, punea piciorul în scară şi, străbătând podul care leagă Conakry de continent, îşi începea cu adevărat călătoria şi făcea primii paşi în beznele misterioasei Africi.