IV.UN ARTICOL DIN, EXPANSIUNEA FRANCEZĂ”

La 1 ianuarie, cititorii „Expansiunii franceze” avură prilejul, să savureze, ca dar de Anul nou, articolul următor, al cărui titlu era subliniat cu litere de-o şchioapă şi care era scris de pana uneori fantezistă – cine poate controla minciuna venită de departe? – a iscusitului său reporter, domnul Amedee Florence, căruia cititorul va binevoi să-i scuze stilul uneori familiar:

Misiunea Barsac (Corespondenţă de la trimisul nostru special)

Misiunea face pui.

— Pornim.

— Lovitura măgarului.

— Un ospăţ negru.

— Ai văzut luna?

— Prea multe rime.

— O elegantă. -

O nouă recrută.

ÎN SAVANĂ, 1 decembrie. După cum spuneam în ultima mea corespondenţă, misiunea Barsac urma să pornească la drum astăzi, 1 decembrie, la şase dimineaţa. La ora aceea, eram toţi gata, atât noi cât şi doi voluntari veniţi să se adauge celor opt membri oficiali şi oficioşi, cunoscuţi cititorilor. Şi n-aveam de gând să ne plângem de lucrul acesta, căci unul din cei doi voluntari este o tânără, într-adevăr, încântătoare, o franţuzoaică crescută în Anglia, de unde a adus un uşor accent, cât se poate de plăcut. Domnişoara Jane Mornas, acesta îi e numele. Celălalt voluntar, unchiul ei, dacă nu cumva îi e nepot, căci n-am izbutit încă să le descurc legăturile de rudenie, se numeşte Agenor de Saint-Berain. E un original sută la sută, ale cărui momente de distracţie, ajunse legendare la Conakry, ne dau speranţa că nu ne vom plictisi.

Domnişoara Mornas şi domnul de Saint-Berain călătoresc pentru propria lor plăcere. Dar aş dovedi o totală lipsă de galanterie dacă n-aş adăuga: şi pentru a noastră. Ei au adus doi servitori negri, foşti tiraliori senegalezi, care trebuiau să le servească drept călăuze, dacă nu drept tălmaci, căci cei doi globe-trotters ai noştri cunosc destul de bine bambara şi diversele dialecte ale ţinuturilor pe care le vom străbate. Domnişoara Mornas, mai ales, are un fel al ei de a te întâmpina cu un Ini-tie (bună ziua)! … E ceva grozav!

Domnul Barsac a reţinut şi repetă într-una cuvintele acestea care, rostite de el, nu mai au acelaşi farmec.

Deci, azi-dimineaţă, 1 decembrie, ne aflam toţi, de la cinci şi jumătate, adunaţi în piaţa cea mare din Conakry, în faţa reşedinţei.

Aşa cum am explicat mai înainte, domnul Barsac dorea să facă o expediţie atât de paşnică, încât să fie formată numai din civili. La fel de optimist ca la tribuna Camerei, el se gândea că n-are decât să se înfăţişeze diverselor triburi cu o ramură de măslin în mână, ca să facă astfel, de la Conakry la Kotonu, mergând paralel cu Nigerul, o simplă plimbare prielnică sănătăţii. La fel gândea şi domnişoara Mornas, care se temea ca o prea mare desfăşurare de forţe să nu-i sperie pe indigeni.

Dar partea Barsac-Mornas s-a lovit de opoziţia părţii Baudrieres. Şeful-adjunct al misiunii – iată un om care nu prea zâmbeşte! – făcu o sumbră descriere a pericolelor pe care le vor întâmpina, vorbi despre demnitatea unei misiuni condusă de doi reprezentanţi ai poporului francez, de prestigiul pe care i l-ar da o escortă de soldaţi şi, lucru care ne-a mirat, guvernatorul, domnul Valdonne, îl susţinu.

Fără să conteste că pătrunderea franceză n-ar fi pacificat într-o mare măsură teritoriul negru, guvernatorul repetă cele spuse înaintea lui, de la tribuna Camerei, de către domnul Chazelle, ministrul coloniilor. Domnul Valdonne ne reaminti că unele fapte destul de misterioase, sau măcar neexplicate încă, permiteau temerea că s-ar pregăti o răscoală. De vreo zece ani, şi mai ales în ultimul timp, în special în regiunea Nigerului, de la Say la Djenne, s-ar părea că sate întregi au fost părăsite brusc, iar locuitorii lor au dispărut, şi că alte sate au fost jefuite şi arse, nu se ştie de cine. Pe scurt, o serie de zvonuri tind să creeze impresia că s-ar pregăti ceva în umbră, fără ca nimeni să ştie ce.

Cea mai elementară prudenţă obliga deci misiunea să se lase escortată de o trupă de soldaţi. Părerea aceasta învinse, spre marea satisfacţie a domnului Baudrieres, iar domnul Barsac trebui să accepte ideea că va fi ocrotit de căpitanul Marcenay şi de cele două sute de călăreţi ai săi.

La şase, totul e gata. Convoiul se formează sub conducerea unui negru, care a făcut de mai multe ori călătoria de la Conakry la Sikasso, şi care trebuie să ne servească drept călăuză. Numele lui e Morilire. Călăuza aceasta e un vlăjgan, de treizeci de ani, fost dugukussadighi (ofiţer) al lui Samory. Morilire e îmbrăcat cu pantaloni de bumbac şi cu o veche tunică de infanterie colonială cu galoane ponosite şi murdare. Dacă e desculţ, în schimb poartă pe cap o cască de pânză, odinioară albă, împodobită cu un superb penaj tricolor. Însemnul funcţiei lui e o bâtă solidă, care îi va sluji să se facă mai bine înţeles de hamalii şi de conducătorii măgarilor.

Imediat după el se aşază domnişoara Mornas, încadrată de domnul Barsac şi de căpitanul Marcenay. De! Cei doi par să nu fi rămas insensibili la frumuseţea tinerei fete. Pariem că în timpul călătoriei va avea loc între ei un duel al galanteriei. Cititorii pot fi siguri că-i vom ţine la curent cu peripeţiile acestui duel.

După primul grup descris mai sus, urmează domnul Baudrieres, la distanţă de un cap de cal (am spus oare că toţi suntem călări?), dar privirea lui severă pare că-l dezaprobă pe colegul care arată în mod vădit cât de plăcută îi este frumoasa noastră tovarăşă de drum. Îl privesc cu coada ochiului pe şeful-adjunct. Ce slab e! Şi ce rece! Şi ce trist! … Pe cinstea mea, nu prea ştie să zâmbească!

La trei paşi în urma onorabilului deputat al departamentului Nord, vin domnii Heyreux, Poncin şi Quirieu, apoi doctorul Châtonnay şi geograful, domnul Tassin, care discută – de pe acum! etnografie.

Convoiul propriu-zis va merge în urma lor. E compus din cincizeci de măgari conduşi de douăzeci şi cinci de oameni şi din cincizeci de hamali, dintre care zece sunt ai domnişoarei Mornas şi ai domnului de Saint-Berain. Pe flancuri, călăreţii căpitanului Marcenay. Cât despre sluga dumneavoastră, el are de gând să călărească de colo-colo, în lungul coloanei, şi să treacă de la unul la altul.

Tchoumuki şi Tongane, cei doi servitori ai domnişoarei Mornas, formează ariergarda.

Exact la şase, e dat semnalul de plecare. Coloana se urneşte. În momentul acela, drapelul tricolor e înălţat pe reşedinţă – scuzaţi! să dăm culoare locală: pe coliba guvernatorului, care, în mare ţinută, după cum se cuvine, ne adresează un ultim salut de la înălţimea balconului său. Trâmbiţele şi tobele secţiei de infanterie colonială detaşată la Conakry sună şi bat onorul. Noi ne ridicăm pălăriile. Clipa e niţeluş solemnă şi – n-aveţi decât să râdeţi – mărturisesc că-mi simt pleoapele umezite.

De ce a trebuit ca solemnitatea aceasta să fie tulburată de un incident ridicol?

Saint-Berain? Unde e Saint-Berain L-am uitat pe Saint-Berain! Toată lumea îl caută, îl strigă. Împrejurimile răsună de ecourile numelui său. Zadarnic însă! Saint-Berain nu răspunde.

Începem să ne temem de vreo nenorocire. Totuşi, domnişoara Mornas nu pare îngrijorată şi ne liniştim şi noi.

Nu, domnişoara Mornas nu e îngrijorată. Dar e furioasă, nu glumă!

— În trei minute îl aduc pe domnul de Saint-Berain – spune ea cu dinţii strânşi, şi dă pinteni calului.

Înainte de a porni, îşi face totuşi timp să se întoarcă spre mine şi să-mi spună: „Domnule Florence!” cu un mic aer de rugăminte pe care l-am înţeles perfect. De aceea dau şi eu pinteni calului şi pornesc după ea.

După un galop de câteva clipe, ajungem la ţărmul mării, în partea dinspre larg – Conakry, ştiţi, fără doar şi poate, că e situat pe o insulă – şi acolo, ce văd?

Domnul de Saint-Berain! Da, doamnelor şi domnilor, domnul de Saint-Berain viu şi natural, ca dumneavoastră şi ca mine!

Ce-o fi făcând acolo? Ca să aflăm, ne oprim o clipă.

Domnul de Saint-Berain s-a instalat comod pe nisipul ţărmului, şi parcă nici n-ar bănui că face să aştepte o misiune oficială. El discută prieteneşte cu un negru care îi arată nişte cârlige de pescuit, pesemne de o formă necunoscută în Europa, şi îi dă nesfârşite explicaţii despre ele. Apoi se ridică amândoi şi se îndreaptă spre o barcă trasă pe jumătate la mal. Negrul se urcă în barcă… Iartă-mă, Doamne! Oare nu se pregăteşte şi domnul de Saint-Berain să se îmbarce?

Dar n-are timp s-o facă.

— Nepoate! strigă deodată domnişoara Mornas, cu glas sever. (Fără îndoială, îi e nepot.)

Cuvântul acesta e suficient. Domnul de Saint-Bérain se întoarce şi îşi zăreşte mătuşa, fiindcă mătuşă îi este. Se pare că vederea ei îi împrospătează memoria, căci iată-l scoţând strigăte deznădăjduite, înălţând braţele spre cer, aruncându-i un pumn de gologani prietenului său negru şi luând, în schimb, un pumn de cârlige pe care le vâră de-a valma în buzunar, apoi alergând cât îl ţin picioarele spre noi.

E atât de comic, încât izbucnim în râs. Domnişoara Mornas descoperă astfel două şiruri de dinţi orbitor de albi. Orbitor, menţin cuvântul.

Întoarcem, şi domnul de Saint-Bérain aleargă la trap pe lângă caii noştri. Dar domnişoarei Mornas i se face milă de bietul om şi, oprindu-şi calul la pas, îi spune cu duioşie:

— Nu alerga aşa, unchiule! Ai să fii leoarcă de transpiraţie. (Deci, i-e unchi? Vai, m-apucă ameţeala!)

Regăsim convoiul, suntem întâmpinaţi cu zâmbete ironice. Domnul de Saint-Bérain nu se tulbură pentru atâta lucru. El pare doar mirat că găseşte în piaţă atâta mulţime de oameni.

— Nu cumva am întârziat? întrebă el cu nevinovăţie. Atunci întreaga coloană pufneşte în râs. Domnul de Saint-Bérain râde şi el. Mie îmi place tipul…

Dar încă n-am pornit la drum.

În clipa când domnul de Saint-Bérain se apleacă pentru a-şi controla, ca un bun călăreţ ce este, chinga şeii, ghinionul face ca trusa cu undiţe, pe care o poartă în bandulieră, să lovească crupa unui măgar. Animalul e sensibil şi-i arde o copită nefericitului de Saint-Bérain care se prăbuşeşte în praf.

Câţiva se grăbesc să-i sară în ajutor. Dar originalul nostru s-a şi pus pe picioare.

— Asta mult bun! … Domn aibă noroc – îi spune Tongane. Dacă albină înţepat sau cal dat copită, drum lung, mult bun.

Fără să-i răspundă, domnul de Saint-Berain, periat şi scuturat zdravăn, sare în şa, iar convoiul poate, în sfârşit, să se urnească din loc.

Între timp, soarele a răsărit şi primele lui raze ne luminează vesele drumul.

Cel pe care îl urmăm, după ce am trecut podul care leagă Conakry de continent, e destul de bun. E un drum adevărat, lat de cinci-şase metri, pe care o trăsură ar putea lesne să treacă. Drumul acesta îl vor ţine până la Timbo, adică aproape patru sute de kilometri. Deci, până la Timbo cel puţin, n-avem a ne teme de greutăţi materiale.

Pe de altă parte, vremea e frumoasă, temperatura e plăcută – abia 17° la umbră – şi nu ne vor supăra cumplitele ploi tropicale al căror anotimp a trecut.

Nu zău, totul e cât se poate de bine!

Pe la zece, trecem peste un pod o apă despre care domnul Tassin ne spune că e un afluent al râului Manea, sau al râului Morebayah, dacă nu cumva e chiar unul din aceste două râuri. La ora actuală, ne aflăm încă într-o cumplită îndoială în privinţa aceasta.

De altfel, trecerea râurilor e lucrul cel mai obişnuit în călătoriile prin această parte a Africii. Ca să zic aşa, nu există zi în care să n-ai de traversat unul sau mai multe râuri. Să fim deci înţeleşi: articolele mele, nefiind un curs de geografie, nu voi vorbi despre exerciţiile acestea, afară de cazul când, într-un fel sau altul, vor fi ieşite din comun.

În împrejurimile Conakry-ului drumul urmează o linie aproape dreaptă, printr-un ţinut puţin accidentat, şi e mărginit de terenuri destul de bine cultivate. Lanuri de porumb sau de mei, şi câteva pâlcuri de arbori, tufe de bumbac, bananieri, papaya. Ici-colo, întâlneşti câteva cătune cu totul neînsemnate, cărora domnul Tassin le atribuie cu multă siguranţă nume pe care eu le socotesc pure fantezii. Dar pentru noi este exact ca şi cum ar fi autentice.

Pe la zece, când zăpuşeala a crescut, căpitanul Marcenay a comandat repaus. Am făcut douăzeci de kilometri de la Conakry, ceea ce e foarte frumos. Vom lua masa şi ne vom odihni; apoi, după o nouă gustare, vom porni, pe la cinci după-amiază, iar pentru noapte vom poposi pe la nouă seara.

Cum programul acesta va trebui să fie zilnic, n-am să mai revin asupra lui. De altfel, să fie bine înţeles că n-am de gând să-mi plictisesc cititorii cu detaliile mărunte ale drumului. Eu privesc lucrurile mai de sus, şi nu voi nota, în articolele mele, decât faptele importante pentru vreun motiv oarecare.

Acestea spuse, să reluăm firul.

Locul de popas a fost fericit ales de căpitanul Marcenay. Ne-am instalat la umbra unui crâng care ne va adăposti din plin împotriva arşiţei. Pe când soldaţii se împrăştie, noi – adică membrii misiunii, domnişoara Mornas, căpitanul, domnul de Saint-Berain şi sluga dumneavoastră – noi, deci, luăm loc într-un luminiş minunat. Îi ofer o perniţă tovarăşei noastre de călătorie, dar căpitanul Marcenay şi domnul Barsac mi-au luat-o înainte şi au adus fiecare câte un scăunel pliant. Încurcătură! Domnişoara Mornas nu mai ştie pe care să-l aleagă. Căpitanul şi şeful misiunii au şi început să se privească pieziş. Domnişoara Mornas îi împacă, aşezându-se jos, pe perniţa mea. Cei doi admiratori mă privesc chiorâş.

Domnul Baudrieres se aşază deoparte, pe un mănunchi de iarbă, într-un grup format din cei pe care i-am numit „neutri”. Aceştia sunt delegaţii, mai mult sau mai puţin competenţi, ai diferitelor ministere, domnii Heyrieux, Quirieu şi Poncin.

Ultimul, şi cel mai deosebit dintre ei, a luat într-una note, încă de la plecare. Ce fel de note nu prea ştiu. Dac-ar fi mai puţin „oficial”, aş îndrăzni să insinuez că întruchipează de minune tipul domnului Prud’homme3, dar măreţia sa îmi pune un bou pe limbă, cum ar fi spus baronul Flomer. Cu o asemenea frunte, sau eşti uimitor de inteligent, sau eşti uluitor de prost. Cale de mijloc nu există. În care din aceste două categorii trebuie situat domnul Poncin? Cu timpul voi afla.

Doctorul Châtonnay şi domnul Tassin, pe care îi asemăn cu păsările acelea numite inseparabile, se duc să stea sub un smochin. Îşi întind pe jos hărţile geografice. Sper să nu facă din ele singura lor hrană!

Morilire, care, hotărât lucru, e un flăcău descurcăreţ, face să fie adusă în mijlocul grupului nostru o masă, apoi o bancă, pe care eu mă instalez, păstrându-i un loc şi domnului de Saint-Berain.

Domnul de Saint-Berain e lipsă la apel. De altfel, domnul de Saint-Berain e totdeauna lipsă la apel.

Morilire pregăteşte un cuptor de campanie. Ajutat de Tchumuki şi de Tongane, el o să ne facă mâncarea, căci s-a hotărât să ne atingem cât mai puţin de conservele şi de proviziile aduse din Europa, rezervate pentru cazurile care, sperăm să fie rare, când ţinutul străbătut nu ne va oferi hrană proaspătă şi în cantităţi suficiente.

Morilire a cumpărat carne la Conakry. Ne-o arată:

— Eu facem tocana bună cu sade (miel), fragezi ca un copilaş – spune el.

Fraged ca un copilaş? Comparaţia aceasta face să ne treacă un fior. O fi gustat oare Morilire carne de om? Îl întrebăm. El ne răspunde, ipocrit, că n-a mâncat niciodată, dar că a auzit vorbindu-se despre gustul ei minunat. Hm! …

Prima noastră masă nu aminteşte cu nimic mesele de la Cafe Anglais, dar e, totuşi, bună. Gândiţi-vă numai: ciosvârtă de miel la grătar, cu aluat de mei şi sos cu unt de karite, salată din măduvă de ronier4, plăcintă de porumb, smochine, banane şi nuci de cocos. Ca băutură, apa curată a unui izvor care curge la picioarele noastre, şi, pentru cei care au chef, vin de palmier.

Aceste felurite mâncăruri au fost precedate de un aperitiv pe care bucătarul nostru şef nu-l prevăzuse. Dar să nu anticipăm, cum se spune în romanele bine construite.

Pe când Morilire şi cele două ajutoare ale sale prepară masa anunţată, doctorul Châtonnay, care s-a apropiat de noi, ne dă, în privinţa meniului, explicaţii pe care le-aş numi tehnice.

Despre miel – spune el – nu mai vorbesc; ştiţi şi dumneavoastră la fel de multe ca şi mine. Meiul, care îl va însoţi la masa noastră, e o cereală asemănătoare cu grâul. Amestecat cu unt de karite sau de ce, arborele care produce untul poartă amândouă aceste nume, meiul dă un sos bunicel, cu condiţia ca untul să fie bun. Untul este extras din fructul arborelui, un fel de nucă sau de castană. E obţinut printr-o serie de frecări şi de topiri, iar la urmă e purificat printr-o ultimă topire, adăugându-i-se câteva picături de apă rece, când dă în clocot. Atunci devine foarte gustos.

Toate le ştiţi, doctore! îl admiră domnişoara Mornas.

Nu le ştiu pe toate, domnişoară, dar am citit mult, şi mai ales admirabila lucrare a căpitanului Binger. Tot el o să-mi îngăduie să vă spun ce e salata de rondier. Rondierii sunt de două feluri: masculi şi femele. Masculii nu fac fructe, dar dau un lemn grozav de tare, care are avantajul de a nu putrezi în apă şi de a nu putea fi distrus de termite. Rondierul femelă dă fructe plăcute la gust. Frunza lui are felurite întrebuinţări: foloseşte la acoperit colibele, e bună de evantaie, de făcut rogojini, de făcut funii… Ba poate folosi chiar şi ca hârtie de scris. Iată o plantă cu adevărat utilă! … Cât despre salată, ea se face din măduva unui rondier tânăr, în floarea vârstei. L-am întrerupt:

— Nu zău, doctore, spui un adevărat poem! Doctorul avu bunătatea să surâdă, şi continuă:

— Sfârşitul spuselor mele va fi mai puţin poetic, fiindcă miezurile acestea sunt puse uneori în oţet, ca să se facă din ele… castraveciori!

Aici ajunsese savantul cu explicaţiile sale ştiinţifice, când atenţia ne fu atrasă de nişte strigăte venite din pădure. Am recunoscut imediat glasul care le scotea.

Fac prinsoare că dacă le-aş pune cititorilor simpla întrebare: „Al cui era glasul?”, ei mi-ar răspunde imediat, în cor: „Asta-i bună! Păi al domnului de Saint-Berain!”

Şi cititorii nu s-ar înşela, căci chiar domnul de Saint-Berain în persoană era cel care cerea ajutor.

M-am grăbit să alerg la chemarea lui, urmat de căpitanul Marcenay şi de domnul Barsac, şi l-am găsit într-o baltă, înfundat până la brâu în nămol.

După ce l-am scos pe uscat, l-am întrebat:

Cum de-ai căzut în baltă sau în marigol, ca s-o numesc ca prin partea locului?

Am alunecat – îmi răspunse el stropindu-mă cu noroi. Pescuiam.

Cu undiţa?

Da’ de unde! Cu mâna, dragul meu.

Cu mâna?

Domnul de Saint-Berain ne arătă casca lui colonială, învelită în haina de pânză.

Stai! spuse el, fără să dea alt răspuns. Haina trebuie desfăcută cu grijă, altfel ele au să zboare.

Care ele?

— Broaştele.

Pe când noi stăteam de vorbă, domnul de Saint-Bérain pescuia broaşte. Ce maniac!

— Bravo! îl felicită domnul Barsac. Broaştele sunt foarte gustoase… Dar ascultaţi cum orăcăie cele pe care le-aţi prins. Se vede cât de colo că nu vor să fie mâncate.

— Dacă nu cumva strigă ca să ceară un rege! spusei eu. Gluma nu era prea bună, recunosc. Dar în junglă… Acestea spuse, ne-am reîntors la tabără. Saint-Bérain îşi schimbă hainele şi Moriliré fierse produsul pescuitului. Masa fiind pusă, am mâncat cu pofta unor oameni care, în loc de aperitiv, au înghiţit douăzeci de kilometri călare.

Se înţelege de la sine că domnişoara Mornas prezida. Era, într-adevăr, delicioasă. (Cred că am mai spus-o, dar oricât aş repeta, tot nu e de ajuns.) Simplă, fără mofturi, ca un băieţandru încântător, ea ne-a făcut repede să ne simţim la largul nostru.

— Unchiul… (Deci, hotărât lucru, i-e unchi! Ne-am înţeles, o dată pentru totdeauna!) Unchiul – spunea ea – m-a crescut ca pe un băiat şi a făcut din mine un bărbat. Vă rog să uitaţi că sunt femeie şi să mă priviţi ca pe un camarad.

Aceasta n-o împiedică să-i adreseze căpitanului Marcenay unul din uşoarele zâmbete care arată limpede ca lumina zilei că la asemenea soi de băieţi cochetăria nu-şi pierde niciodată drepturile.

Ne-am băut cafelele. După care, întinşi alene în ierburile înalte, la umbra palmierilor, ne-am lăsat în voia plăcerilor siestei.

Plecarea, după cum am spus, era fixată pentru ora cinci, dar, când a trebuit să refacem convoiul, am dat de greu, dacă pot folosi expresia aceasta.

Când a sosit momentul, Moriliré le-a poruncit zadarnic oamenilor săi să se pregătească. Spre marea noastră mirare, ei au refuzat. Strigând toţi odată că nu văd luna, şi că nu vor porni la drum atâta vreme cât n-or vedea luna.

Eram năuciţi, dar savantul domn Tassin ne-a făcut să înţelegem misterul.

Ştiu ce se întâmplă – ne explică el. Toţi exploratorii au povestit asta în descrierile lor de călătorie. Când e lună nouă, şi astă-seară ea n-are decât două zile, negrii obişnuiesc să spună: „E semn rău. Nimeni n-a văzut încă luna. Drumul n-o să ne fie prielnic”.

Ioo! Ioo! (Da! Da!) aprobară zgomotos conducătorii măgarilor şi hamalii adunaţi în jurul nostru, cărora Morilire le traduse cuvintele savantului geograf. Karo! Karo! (Luna! Luna!)

Eram convinşi că, dacă, satelitul ar continua să refuze să se ivească, încăpăţânaţii aceştia vor continua să refuze să plece. Şi nu se înnoptase încă de tot, iar cerul era înnorat.

Într-adevăr, harapii se încăpăţânară, şi poate că ne-am mai afla şi acum tot acolo, dacă, cu puţin înainte de ora şase, palidul corn al lunii nu s-ar fi ivit, în fine, între doi nori. Negrii scoaseră strigăte de bucurie.

— Allah ma tula kende – spuneau ei, lovindu-şi frunţile cu mâna dreaptă. Karo kutaye. (Alah m-a ţinut sănătos. Văd luna nouă.)

Coloana se urni imediat, fără nici o altă dificultate…

Numai că pierduserăm două ore, şi etapa de seară a trebuit să fie scurtată tot cu atât.

Pe la nouă, ne oprim în plină savană şi ridicăm corturile. Ţinutul nu e, totuşi, complet pustiu. La dreapta potecii e o colibă indigenă, altminteri părăsită, iar la stânga zărim alta, care pare locuită.

Căpitanul Marcenay o cercetează pe cea dintâi, şi, socotind-o destul de bună de locuit, îi propune domnişoarei Mornas să se adăpostească acolo peste noapte. Ea acceptă şi dispare în hotelul acesta neaşteptat.

Abia ne părăsise de vreo zece minute, când o auzirăm chemându-ne cu strigăte puternice. Am dat fuga şi am găsit-o în picioare, în faţa colibei, arătându-ne cu dezgust podeaua de lut.

— Ce e asta? întrebă ea.

„Asta” erau nenumăraţi viermi albi, care ieşeau din pământ şi se târau la suprafaţă în cantitate atât de mare, încât pământul părea acoperit de mici vălurele mişcătoare.

— Închipuiţi-vă, domnilor, cum m-am speriat când am simţit pe faţă şi pe mâini atingerea lor rece! spuse domnişoara Mornas. Degeaba mă scutur, căci ei cad mereu de pe mine. Pfui! Dezgustătoare animale!

Între timp, sosi domnul de Saint-Berain, care găsi uşor explicaţia situaţiei.

— Ia te uită! exclamă el, grozav de vesel. Astea sunt râme!

Şi erau, într-adevăr, râme, căci domnul de Saint-Berain se pricepea, nu glumă, în privinţa aceasta.

Tocmai se aplecase să-şi facă o provizie serioasă, când Tongane îi spuse:

— Tu nu nevoie ele. Este multe pe drum. Ele mult rele, crescut peste tot. Nu pot face crape.

Iată un lucru care ne făgăduieşte nopţi plăcute! Şi băştinaşii, cum se împacă ei oare cu legiunile acestea de viermi? Fără îndoială că am gândit cu glas tare.

— Ei, mâncat, mosiu – spune Tongane. Asta bun! Neavând gusturile simple ale celor din partea locului, domnişoara Mornas porni cuminte să se instaleze într-unul din corturi, când Morilire veni să-i spună că o tânără negresă, sluga unui cultivator de aceeaşi culoare, plecat pentru moment, îi oferea ospitalitate într-o colibă foarte curată şi mobilată – lucru de necrezut – cu un adevărat culcuş europenesc.

— Tu dai bani – adăugă călăuza. Asta bun! Domnişoara Mornas acceptă ospitalitatea oferită şi noi o conducem cu alai la noua ei locuinţă. Servitoarea despre care ni s-a vorbit ne aşteaptă. Stă în picioare lângă unul din arborii karite, pe care i-am mai descris. E o fetiţă nu prea înaltă, de vreo cincisprezece ani. Şi nu-i de loc urâtă. Cum n-are ca îmbrăcăminte decât o simplă frunză care, fireşte, nu-i cumpărată nici de la Louvre şi nici de la Bon-Marche (dar poate că e de la, Printemps”, insinuează fin Saint-Berain), ea seamănă cu o frumoasă statuie de marmură neagră.

Pentru moment, statuia e foarte ocupată să culeagă ceva din frunzişul arborelui karite.

— Adună omizi, pe care le va goli, le va usca şi, nu ţipaţi!, va face sosuri – ne spune doctorul Châtonnay, care, hotărât lucru, e foarte priceput în bucătăria neagră. Omizile acestea se numesc Cetombo. Sunt singurele omizi comestibile. Se pare că au un gust foarte plăcut.

— Asta adevărat – confirmă Morilire. Asta bun! Zărindu-ne, tânăra neagră ne ieşi în întâmpinare.

— Eu – îi spuse ea domnişoarei Mornas, într-o franceză, spre marea noastră mirare, aproape curată – eu crescut în şcoală franceză şi servit femeie albă, soţie ofiţer; eu întors în sat şi prizonieră în mare bătălie. Ştiu fac patul ca albii. Tu mulţumită.

Pe când vorbea, ea o luase cu drăgălăşenie de mână pe domnişoara Mornas, ducând-o în colibă.

Ne-am retras, fericiţi de confortul asigurat tovarăşei noastre de călătorie. Dar ceasul somnului nu sunase încă, nici pentru ea şi nici pentru noi.

Într-adevăr, nu trecură nici treizeci de minute, când domnişoara Mornas ne chemă iar în ajutor.

Am alergat din nou şi, la lumina torţelor, am descoperit un spectacol neaşteptat.

Întinsă la pământ, lângă pragul colibei, zăcea mica negresă. Spatele îi era plin de dungi roşii. Nenorocita plângea de-ţi rupea inima.

În faţa ei, acoperind-o cu trupul, domnişoara Mornas – e într-adevăr superbă domnişoara Mornas când e mânioasă – ţinea la respect un negru îngrozitor, care, la cinci paşi mai încolo, se strâmba groaznic şi mai ţinea încă în mână bâta plină de sânge.

Am cerut explicaţii.

Închipuiţi-vă – ne spuse domnişoara Mornas – tocmai mă instalasem în pat. Malik, mica negresă poartă numele acesta, drăguţ, nu-i aşa, şi care îmi aminteşte de Bretagne. Malik, deci, îmi făcea vânt şi tocmai era să aţipesc. Dar iată că bruta asta, care i-e stăpân, se întoarce acasă pe neaşteptate. Şi, dând cu ochii de mine, se înfurie, o târăşte afară pe biata copilă, şi începe s-o lovească fără milă, ca s-o înveţe să-i mai aducă albi în colibă.

Frumoase moravuri! şopteşte printre buzele lui subţiri jovialul domn Baudrieres.

Jovialul domn Baudrieres are dreptate. Dar greşeşte când, abuzând de situaţie, ia poză de orator şi aruncă următoarele cuvinte:

— Aşadar, iată, domnilor, triburile barbare pe care v-ar plăcea să le transformaţi în paşnici alegători!

Fără doar şi poate că se crede la tribună. Domnul Barsac tresare de parcă l-ar înţepa un tăun. Şi, îndreptându-şi spinarea, răspunde scurt:

— Ca şi cum n-ar exista francezi care lovesc femeile! Nici domnul Barsac nu greşeşte.

Va trebui să asistăm la un duel oratoric? Nu. Fiindcă domnul Baudrieres n-a răspuns. Domnul Barsac se întoarce spre negrul cu bâta.

— Micuţa te va părăsi – îi spune el. O vom lua cu noi.

Dar negrul protestează. Negresa e sclava lui. A dat bani pe ea. O să ne pierdem oare vremea explicându-i că pe teritoriul francez sclavajul e abolit? Cu siguranţă că nu ne-ar înţelege. Legile nu schimbă moravurile de pe o zi pe alta.

Domnul Barsac a găsit o soluţie mai potrivită.

— Îţi cumpăr sclava – spune el. Cât? Bravo, domnule Barsac! Iată o idee bună!

Negrul vede un prilej să facă o afacere avantajoasă şi se înseninează. Cere un măgar, o puşcă şi cincizeci de franci.

— Cincizeci de lovituri pe spinare! răspunde căpitanul. Asta ai merita.

Tocmeala continuă. În sfârşit, pungaşul nostru ne cedează sclava pentru o puşcă veche, cu amnar, o bucată de pânză şi douăzeci şi cinci de franci. Foarte ieftin într-adevăr.

În timpul discuţiilor, domnişoara Mornas a ridicat-o pe Malik şi i-a pansat rănile cu unt de karite. Când târgul s-a încheiat, ea a adus-o în tabăra noastră, a îmbrăcat-o cu un halat alb, apoi, punându-i câţiva bani în palmă, i-a spus:

— Acum nu mai eşti sclavă. Îţi redau libertatea.

Şi iată că Malik s-a pornit pe plâns! E singură pe lume şi nu vrea să se despartă de „albă aşa bună”. O va servi în calitate de cameristă şi-i va fi credincioasă până la moarte. Şi plânge, şi se roagă.

— Păstreaz-o, fetiţa mea – intervine Saint-Berain. Cu siguranţă că o să-ţi fie de folos. Îţi va face nenumărate servicii de care o femeie, chiar când e bărbat, are totdeauna nevoie.

Domnişoara Mornas se lăsă convinsă, cu atât mai bucuroasă cu cât dorea din toată inima lucrul acesta. Neştiind cum să-şi arate mulţumirea faţă de Saint-Berain care intervenise pentru ea, Malik îi sări de gât şi-l sărută pe amândoi obrajii. A doua zi, Saint-Berain mi-a mărturisit că nu i s-a întâmplat niciodată ceva mai neplăcut.

Inutil să mai adaug că domnişoara Mornas n-a socotit necesar să mai guste a treia oară ospitalitatea indigenă şi că i s-a ridicat un cort în care nimic n-a mai venit să-i tulbure somnul.

Aşa ne-am petrecut prima noastră zi.

Fără îndoială, următoarele zile vor fi foarte asemănătoare. De aceea nu le voi mai povesti cu de-amănuntul şi, dacă nu voi da alte indicaţii, vor rămâne mereu subînţelese cuvintele Ab uno disce omnes;

AMEDEE FLORENCE.