Capitolul XVI. Capitol urmând a fi consultat de către acei strănepoţi ai noştri care vor trăi peste câteva sute de ani.
Dacă nu era cu totul şi cu totul nebun, ce să fi însemnat această purtare a lui în clipa când aflase adevărata poziţie a insuliţei numărul patru, aceea pe care era îngropată comoara lui Kamylk-Paşa?
În zilele următoare – cu totul şi de necrezut schimbat – Pierre-Servan-Malo îşi reluase obiceiurile, plimbările pe metereze şi pe cheiuri, fumându-şi pipa, sfărâmând pietricele în dinţi. Un fel de zâmbet drăcesc îi îngheţase parcă pe buze. Nu pomenea în nici un chip de comoară, nici de călătoriile făcute, nici de vreuna viitoare, ultima, pentru a pune mâna pe milioanele atât de căutate!
Gildas Tregomain, Nanon, Enogate şi Juhel nu se puteau dumeri. Se aşteptau ca în fiecare clipă el să le poruncească „La drum!” şi nu le poruncea! …
— Ce-i cu el? întreba Nanon.
— S-a schimbat, răspundea Juhel.
Poate că-i e teamă de căsătoria cu domnişoara Talisma Zambuco! îşi dădu cu părerea luntraşul. Dar… Nu poţi să dai cu piciorul la atâtea milioane! …
Pe scurt, se vedea bine o răsturnare neaşteptată în gândurile maluinului şi acum Gildas Tregomain era cel care „o făcea pe Antiferul”. El era acum cel chinuit de pofta aurului! Era firesc, dealtfel… Adică cum? … Atunci când nu ştiai dacă găseşti sau nu o insuliţă, alergai să o cauţi şi de când ştii unde îi este locul, nici gând să porneşti la drum! …
Luntraşul îl bătea tot timpul la cap pe Juhel.
— La ce bun? îi răspundea tânărul căpitan. Îi spunea blajinei Nanon:
— Ei, lăsaţi mai bine comoara aia acolo unde este! Îi spunea şi Enogatei:
— Zău, micuţo, treizeci şi trei de milioane în buzunarul tău!
— Uite, domnule Tregomain, treizeci şi trei de sărutări! … Astea valorează mai mult! …
În cele din urmă se hotărî să-l întrebe pe jupân Antifer şi aşa şi făcu, exact la două săptămâni de la ultima întâlnire.
— Ei… şi insuliţa? … îi spuse el.
— Care insuliţă, luntraşule?
— Insuliţa din Mediterană! … Eu cred că există! …
— Dacă există, luntraşule? … Există… De asta sunt mai sigur decât de existenţa ta şi a mea!
— Atunci de ce nu o pornim? …
— S-o pornim, marinar de apă dulce? … Să aşteptăm atunci să ne crească mai întâi înotătoare!
Ce să fi însemnat un asemenea răspuns? Gildas Tregomain îşi frământa mintea să înţeleagă. Dar nu pierdea speranţa! La urma urmelor, cele treizeci şi trei de milioane nu erau pentru el, erau pentru copii?! … Îndrăgostiţii… îndrăgostiţii nu se gândesc niciodată la ziua de mâine! … Tu trebuie să te gândeşti pentru ei!
Pe scurt, îi bătu atât de mult la cap pe toţi, încât într-o bună zi jupân Antifer îi spuse:
— Aşadar, tu eşti cel care vrei să plecăm? …
— Da, prietene, eu.
— Părerea ta este că „trebuie”…
— Trebuie… şi mai bine azi decât mâine!
— Fie… să plecăm!
Şi cu ce ton rosti maluinul acest ultim cuvânt!
Dar înainte de plecare, se cuvenea să ia o hotărâre în privinţa bancherului Zambuco şi a notarului Ben-Omar. Calitatea lor de colegatar şi executor testamentar îl obliga pe jupân Antifer: 1 – să le dea de ştire că a descoperit unde se află insuliţa numărul patru; 2 – să-i poftească să fie prezenţi în cutare zi pe sus-numita insuliţă, unul pentru a-şi primi partea, celălalt comisionul.
Jupân Antifer fu cel care, şi mai mult decât luntraşul, ţinu ca totul să se petreacă corect. Ca urmare, neîntârziat fură expediate două telegrame la Tunis şi Alexandria, dând întâlnire celor interesaţi în ziua de 23 octombrie în Sicilia, la Girgenti, oraşul cel mai apropiat de locul unde se afla această ultimă insuliţă, pentru a-şi lua în primire comoara. Cât despre reverendul Tyrcomel, partea ce i se cuvenea avea să-i fie trimisă la timpul şi locul potrivit, şi dacă îi era teamă că o să-i ardă mâinile, nu avea decât să-şi arunce milioanele în Forth!
De Sauk nu era cazul să se ocupe. Nu-i datorau nimic şi merita să-şi sfârşească liniştit cei câţiva ani de puşcărie în temniţele din Edinburgh. Călătoria odată hotărâtă, nimeni nu se miră că, de data asta, Gildas Tregomain fu cel care vru să meargă. Mai ciudat ar fi părut dacă Enogate nu ar fi mers. Era limpede că Juhel nu s-ar fi despărţit – la numai două luni de la căsătorie – de soţia lui, şi nici Enogate nu ar fi stat la îndoială o clipă să-l urmeze.
Cât va ţine această nouă cercetare? Oh, cu siguranţă că foarte puţin timp! Doar se duceau şi veneau. Nu era vorba să caute un al cincilea document. Era sigur că bogatul paşă nu mai adăugase şi alte verigi la lanţul lui de insuliţe, destul de lung şi aşa. Nu! Documentul spunea răspicat că întreaga comoară era îngropată sub una din stâncile de pe insuliţa numărul patru şi această insuliţă, din punct de vedere matematic, se situa în punctul calculat, adică între coasta Siciliei şi insula Pantelleria.
Totuşi, trebuie că este cu totul neînsemnată dacă nu figurează pe hărţi, remarcă Juhel.
— S-ar putea! răspunse jupân Antifer rânjind drăceşte. Era de neînţeles!
Hotărâră, în primul rând, să călătorească cu cele mai rapide mijloace de locomoţie, adică pe cât era cu putinţă cu trenul. Exista încă de pe atunci o linie directă, străbătând Franţa şi Italia, de la Saint-Malo până la Neapole. Nu trebuiau să se gândească la cheltuieli, fiindcă aveau să pună mâna cam pe treizeci de milioane.
În dimineaţa zilei de 16 octombrie călătorii, care plecau cu primul tren, îşi luară rămas bun de la Nanon. La Paris, unde nici măcar nu făcură un popas, luară rapidul Paris-Lyon, trecură frontiera franco-italiană, nu văzură absolut nimic din Milano, nici din Florenţa, nici din Roma, şi ajunseră la Neapole în seara zilei de 20 octombrie. Gildas Tregomain era tot atât de încrezător în reuşita acestei noi călătorii, pe cât era de istovit de cele o sută de ore de hurducătură într-un vagon de cale ferată.
Chiar de a doua zi, părăsind hotelul Victoria, jupân Antifer şi Gildas Tregomain, Juhel şi Enogate s-au îmbarcat pe un vas care pleca la Palermo, şi după o plăcută călătorie de o zi debarcară în capitala Siciliei.
Să nu vă închipuiţi că a fost cumva vorba de vizitarea unor minunăţii! De data aceasta lui Gildas Tregomain nici prin gând nu-i mai dădea să ducă cu el din această călătorie vreo amintire, nici să ia cucernic parte la acele vestite vecernii siciliene de care auzise vorbindu-se. Nu, pentru el, în gândul lui, Palermo nu era vestita cetate cucerită pe rând de normanzi, francezi, spanioli, englezi… Era doar punctul de plecare a trăsurilor publice, al diligenţelor sau poştalioanelor care merg de două ori pe săptămână, în nouă ore, la Corleone şi tot de două ori pe săptămână, în douăsprezece ore, de la Corleone la Girgenti.
Or, călătorii noştri la Girgenti aveau treabă şi acolo, în acea veche cetate, pe numele ei Agrigente, situată pe coasta meridională a insulei, dăduseră întâlnire bancherului Zambuco şi notarului Ben-Omar.
Poate că, totuşi, acest mijloc de călătorie nu era ferit de unele greutăţi sau accidente? Drumurile diligenţelor nu sunt totdeauna prea sigure. Mai sunt încă tâlhari în Sicilia şi au să fie totdeauna. Răsar ca măslinii sau ca aloeşii…
Oricum, diligenţa a plecat a doua zi şi călătoria s-a desfăşurat fără piedici. Au sosit la Girgenti în seara zilei de 24 octombrie, şi chiar dacă nu ajunseseră la capăt, nu mai erau departe…
Bancherul şi notarul sosiseră la întâlnire, unul din Alexandria, celălalt din Tunis. O, nestinsă sete de aur, de câte eşti tu în stare!
Când s-au văzut, cei doi colegatari nu şi-au spus decât atât:
— De data asta, este sigur? …
— Sigur!
Dar cât de tăios răspunsese jupân Antifer şi ce priviri ironice în ochii lui! Ca să găseşti un vas la Girgenti, nu trebuia nici să te osteneşti, nici să pierzi vremea. În acest port nu era lipsă de pescari, nici chiar de vase de cabotaj – balanse, tartane, feluci, speronare şi alte felurite mostre ale marinei mediteraneene.
Dealtfel, nu era vorba decât de o scurtă plimbare pe mare, asemănătoare unei excursii de patruzeci de mile la vest de coastă. Cu un vânt prielnic, plecând chiar în seara aceea, ar fi putut fi a doua zi la locul respectiv, exact la timp pentru a face calculul înainte de prânz.
Au închiriat un vas care se numea Providenza. Era o felucă – mică ambarcaţie de pe Mediterana, uşoară şi îngustă, cu pânze şi vâsle, cu un tonaj de treizeci tone, comandată de un bătrân lup de mare – lupus maritimus – care bătea aceste ţinuturi de cincizeci deani. Dacă le cunoştea? … Ar fi putut pluti cu ochii închişi de la Sicilia până la Malta, de la Malta până la litoralul tunisian!
— Este absolut de prisos să-i spunem ce o să facem, Juhel.
Şi Juhel socoti părerea luntraşului foarte cuminte!
Comandantul felucii se numea Jacopo Grappa. Şi hotărât lucru, fiindcă norocul trecuse de partea moştenitorilor lui Kamylk-Paşa, chiar dacă acest Jacopo Grappa nu vorbea curgător franţuzeşte, o rupea destul de binişor pentru a înţelege şi a se face înţeles.
Şi apoi, o altă fericire, o fericire care parcă sfida! Era în octombrie, aproape în iarnă… Existau o mie de motive ca timpul să fie nefavorabil călătorilor noştri… marea frământată… cerul acoperit… Ei bine, nu! Frigul pişca puţin, aerul era uscat, dinspre ţărm adia un vânticel, şi când Providenza porni la drum, o lună minunată îşi revărsa razele peste înalţii munţi ai Siciliei.
Jacopo Grappa nu avea decât cinci oameni în echipaj, echipaj care se pricepea la manevrarea felucii. Vasul, destul de uşor, aluneca lin pe întinsul liniştit al apei, atât de liniştit încât nici Ben-Omar nu suferi de rău de mare. Nu avusese niciodată parte de o atât de norocoasă călătorie!
Noaptea trecu fără întâmplări deosebite şi zorile vesteau o zi minunată!
Uluitor acest Pierre-Servan-Malo! Se plimba pe punte cu mâinile în buzunare, cu luleaua în gură, părând cu totul indiferent la cele din jur. Când îl vedea aşa, lui Gildas Tregomain, care fierbea, nu-i venea să-şi creadă ochilor. El stătea în faţă; Enogate şi Juhel, unul lângă altul. Tânăra femeie trăia din plin farmecul acestei călătorii. Ah, dacă ar fi putut să-şi urmeze soţul peste tot unde aveau să-l ducă îndatoririle meseriei lui de căpitan de cursă lungă!
Din când în când, Juhel se apropia de timonier, cerceta direcţia pe care o urmau, adică dacă Providenza mergea într-adevăr către vest.
Ţinând seama de viteză, socotea că pe la orele unsprezece feluca trebuia să ajungă în locurile atât de dorite. Apoi se întorcea lângă Enogate, din care pricină Gildas Tregomain îl certă de câteva ori.
— Nu pierde atâta timp cu nevastă-ta, Juhel, şi vezi ceva mai mult de treburile noastre!
Luntraşul spunea acum „treburile noastre”, şi – vai – cât era de schimbat! Dar oare nu în interesul acestor copii?
La orele zece, nici urmă de uscat. Şi, dealtfel, în această parte a Mediteranei, între Sicilia şi Capul Bon, nu întâlneşti o altă insulă, cât de cât mai mare, decât Pantelleria. Dar nu era vorba de o insulă ci de o insuliţă, o simplă insuliţă, şi în larg nu se vedea nici măcar o fărâmă de aşa ceva!
Când îl priveau pe jupân Antifer, bancherul şi notarul abia dacă puteau să-i zărească, prin vălătucii de fum albăstrui ai pipei umplute până la refuz, ochii fulgerând, gura rânjind până la urechi!
Jacopo Grappa nu pricepea încotro îi îndreaptă călătorii vasul. Aveau de gând oare să meargă către litoralul Tunisului? De fapt, puţin îl interesa. Îl plăteau bine ca s-o ia către vest, deci o s-o ia într-acolo, până când o să-i spună să întoarcă.
— Atunci, îi spuse el lui Juhel, merge mereu vest, mereu aşa? …
— Da.
— Va bene! Şi mergea bene.
La orele zece şi un sfert, Juhel, cu sextantul lui în mână, făcu primul calcul şi îşi dădu seama că feluca se afla la 37°30’ latitudine nordică şi 10°33’ longitudine estică. Pe când calcula, jupân Antifer îl privea pieziş, clipind din ochi.
— Ei, Juhel? …
— Suntem chiar pe longitudine, unchiule, şi nu trebuie decât să coborâm câteva mile spre sud!
— Atunci să coborâm, nepoate, să coborâm! … Cred, dealtfel, că nu vom coborî niciodată destul!
Înţelegeţi ceva, dacă puteţi, din spusele celui mai de seamă dintre maluinii trecuţi, prezenţi şi viitori!
Feluca se întoarse în aşa fel încât să se poată apropia de Pantelleria.
Cu ochii mijiţi, buzele strânse, bătrânul căpitan făcea fel de fel de presupuneri. Astfel că, aflându-l pe Gildas Tregomain lângă el, nu se putu stăpâni şi îl întrebă încetişor ce căutau prin acele locuri.
O batistă pe care am pierdut-o pe aici! răspunse luntraşul, ca un om care începe să-şi iasă din răbdări, oricât de potolit ar fi fost.
— Va bene, signor!
La douăsprezece fără un sfert încă nu apărea în zare nici o îngrămădire de stânci. Şi totuşi, Providenza se afla fără îndoială pe locul insuliţei numărul patru.
Şi cât vedeai cu ochii… nimic… nimic! …
Pe şarturile de la tribord, Juhel se căţără în vârful catargului. De acolo putea cuprinde cu privirea un orizont de aproximativ douăsprezece-cincisprezece mile…
Nimic… şi iar nimic!
Când coborî, îl întâmpină Zambuco, cu notarul lângă el, şi întrebă îngrijorat:
— Insuliţa numărul patru? …
— Nu se vede!
— Eşti sigur de calculele pe care le-ai făcut? … adăugă jupân Antifer cam în zeflemea.
— Absolut sigur, unchiule!
— Atunci, am putea crede, nepoate, că nu mai ştii nici măcar să faci nişte calcule…
Tânărul căpitan se simţi jignit şi văzând cum i se urcă sângele în obraz, Enogate îl potoli cu un gest rugător.
Crezând că trebuie să spună ceva, Gildas Tregomain se adresă bătrânului comandant:
— Grappa? …
— La ordinele dumneavoastră.
— Căutăm o insuliţă…
— Si, signor.
— Este vreuna prin părţile astea? …
— Una insuliţa? …
— Da.
— Una insuliţa, spuneaţi voi? …
— O insuliţă… o insuliţă! repetă jupân Antifer ridicând din umeri, înţelegi? … O drăguţă de insuliţă! … insu… insuliţică…! Tot nu pricepi?
— Iertaţi la mine, excelenţă… Adevărat… căutaţi… voi una insuliţa? …
— Da… răspunse apăsat Gildas Tregomain. Este pe aici vreuna? …
— Nu, signor.
— Nu? …
— Nu! … Dar una fost… şi văzut la mine… chiar debarcat a sua suprafaţa! …
— Pe suprafaţa ei? … repetă luntraşul.
— Dar el a dispărute.
— Dispărut? … strigă Juhel.
— Si, signor… de treizeci şi unu ani… la zi di Santa Lucia! …
— Şi ce insulă era asta? întrebă Gildas Tregomain.
— Ei, mii de luntri, luntraşule, strigă jupân Antifer, era insuliţa, mai bine zis, insula Iulia!
Insula Iulia! … Abia acum se dumeri Juhel.
Da, într-adevăr, insula Iulia sau Ferdinandea sau Hotham sau Graham, sau Nerita – cum vă place să-i spuneţi – apăruse în acest loc la 28 iunie 1831. Cum te-ai fi putut îndoi de existenţa ei? Căpitanul napolitan Corrao era de faţă la erupţia marină care o scosese la iveală. Prinţul Pignatelli văzuse şi el coloana care strălucea în mijlocul insulei nou-născute, ca o jerbă de focuri de artificii. La rândul lor, căpitanul Irton şi doctorul John Davy fuseseră martori la acest extraordinar fenomen. Timp de două luni, insula, acoperită de zgură şi nisip fierbinte, nu putu fi călcată de picior omenesc. Era de fapt, numai fundul submarin, împins de o forţă plutonică la suprafaţa apelor, prin erupţie.
Apoi, în luna decembrie 1831, masivul stâncos se scufundase, insula dispăruse şi nu mai rămăsese nici o urmă din ea în această parte a mării.
Tocmai în acest timp, atât de scurt, ghinionul îi adusese pe Kamylk-Paşa şi pe căpitanul Z6 în această parte a Mediteranei. Ei căutau o insulă necunoscută şi, cerule! … dăduseră tocmai peste cea care apăruse în iunie, pentru ca să dispară în decembrie! Şi acum, preţioasa comoară zăcea în fundul unei prăpăstii, la o adâncime de o sută de metri. Milioanele pe care reverendul Tyrcomel avusese de gând să le distrugă, fuseseră distruse, natura împlinind această operă moralizatoare, şi nu mai era de temut că aurul acela răufăcător se va răspândi vreodată în lume!
Dar trebuie să spunem că jupân Antifer ştia! Când cu trei săptămâni mai înainte Juhel îi spusese că insuliţa numărul patru se afla între Sicilia şi Pantelleria, îşi dăduse numaidecât seama că era vorba de insula Iulia. Pe când era încă începător în ale marinei, cutreierase destul de mult aceste locuri şi cunoştea foarte bine dublul fenomen care se întâmplase în 1831, apariţia şi dispariţia unei insuliţe efemere, scufundată acum la o adâncime de trei sute de picioare! … Acest lucru odată şi definitiv stabilit, după un acces de năprasnică furie, cea mai cumplită din viaţa lui, se resemnase, îşi luase gândul pentru totdeauna de la comoara lui Kamylk-Paşa! … Iată de ce nu mai pomenea de o ultimă călătorie de cercetare. Şi dacă, împins de Gildas Tregomain, intrase la cheltuieli pentru o nouă călătorie, era numai din amor-propriu, numai ca să nu rămână el cel mai păcălit dintre toţi în această afacere… Şi dacă dăduse bancherului Zambuco şi notarului Ben-Omar întâlnire la Girgenti, o făcuse tocmai ca să le dea o lecţie, pe care o meritau, dealtfel, pentru necinstea lor faţă de el…
Aşa că, întorcându-se către bancherul maltez şi notarul egiptean, le spuse:
— Desigur! … Milioanele sunt aici… sub picioarele noastre, şi dacă vreţi să vă luaţi partea, nu aveţi de făcut decât un salt! … Haideţi! Poftim în apă, Zambuco! … În apă, Ben-Omar!
Şi abia în această clipă cele două personaje îşi dădură seama şi le păru rău că se lăsaseră prinşi în cursă de invitaţia jupânului Antifer, acum, când neînduplecatul maluin îi copleşea cu ironiile lui, uitând că şi el se arătase tot atât de lacom ca şi ei în goana după comoară! …
— Acum, direcţia spre est, strigă Pierre-Servan-Malo, şi în drum spre casă!
— Unde o să trăim atât de fericiţi… spuse Juhel.
— Chiar şi fără milioanele paşei! spuse Enogate.
— Păi… dacă nu mai avem încotro! adăugă Gildas Tregomain, pe un ton de caraghioasă resemnare.
Înainte de a pleca, tânărul căpitan, numai din curiozitate, vru să arunce sonda în acel loc…
Jacopo Grappa îi dădu ascultare clătinând din cap, şi când frânghia atinse o lungime de trei sute-trei sute cincizeci picioare, plumbul se izbi de o masă rezistentă…
Era insula Iulia… Era insuliţa numărul patru, pierdută la acea adâncime!
La ordinul lui Juhel, feluca îşi schimbă direcţia. Vântul fiindu-i potrivnic, trebui să plutească toată noaptea, cam în zigzag, până ajunse în port, fapt ce prilejui nefericitului Ben-Omar ultimele optsprezece ore de rău de mare.
Era destul de târziu dimineaţa când Providenza ancoră la cheiul din Girgenti, după această păguboasă căutare.
În clipa însă în care pasagerii erau pe punctul de aşi lua rămas bun de la bătrânul căpitan, acesta se apropie de jupân Antifer şi îi spuse:
— Excelenţă! …
— Ce doreşti? …
— Am… unul lucru să vă spun…
— Spune… prietene… spune…
— Signor, nu este orice speranţa perduta! … Pierre-Servan-Malo se îndreptă din şale şi un fulgerde nemăsurată lăcomie îi aprinse privirea.
— Orice speranţă? … răspunse el.
— Da… excelenţă! … Insula Iulia a dispăruta la finele de la anul 1831, dar…
— Dar…
— Din ano 1850 începe să urce…
— La fel ca barometrul meu când se îndreaptă vremea! strigă jupân Antifer izbucnind într-un puternic hohot de râs. Din nefericire, când insula Iulia o să… apară din nou… cu milioanele ei… cu milioanele noastre, … noi nu vom mai fi de mult… nici măcar tu, luntraşule, chiar de ai muri de mai multe ori centenar! …
— Ceea ce n-aş crede! replică fostul căpitan al Fermecătoarei Amelie.
Şi pare-se că spusele bătrânului marinar erau adevărate. Insula Iulia urcă încet-încet la suprafaţa Mediteranei…
Aşa fiind, cu câteva secole mai târziu am fi putut, poate, da un alt deznodământ acestor uimitoare peripeţii ale jupânului Antifer!
SFÂRŞIT
