Capitolul XV. În care vom vedea degetul Enogatei descriind o circumferinţă şi urmările acestei nevinovate distracţii.

În ziua de 12 august, casa din strada Hautes-Salles, din Saint-Malo, strălucea de bucurie. Plecaseră din ea, de dimineaţă, către ora zece, în mijlocul unui alai de prieteni şi cunoştinţe, gătiţi în hainele lor de sărbătoare, doi logodnici.

Întâi făcuse o bună primire acestui cortegiu primăria, apoi biserica. La primărie, un drăguţ de discurs al ofiţerului stării civile, la biserică, o gingaşă predică asupra unuia din emoţionantele subiecte pe care reverendul Tyrcomel nu le aborda niciodată. Apoi întreg alaiul condusese la locuinţa lor pe cei doi logodnici deveniţi soţ şi soţie, prin îndoita ceremonie civilă şi religioasă.

Şi de teamă ca nu cumva cititorul să se înşele, dat fiind greutăţile de necrezut prin care trecuseră cei doi logodnici până la căsătorie, vom spune că cei doi soţi erau Enogate şi Juhel.

Aşadar, Juhel nu se căsătorise nici cu o prinţesă, nici cu o ducesă, nici cu o baroană! Enogate nu se căsătorise nici cu un prinţ, nici cu un duce, nici cu un baron! Din lipsa unui important număr de milioane, dorinţa unchiului lor nu se realizase. Suntem totuşi încredinţaţi că cei doi tineri nu vor fi mai puţin fericiţi.

Fără a-i pune la socoteală pe cei doi principali interesaţi, mai erau încă alte două fiinţe care străluceau de bucurie: de o parte Nanon, care în sfârşit vedea cu ochii fericirea fetei ei, de alta Gildas Tregomain a cărui frumoasă redingotă, frumoşi pantaloni, pălăria de mătase şi mănuşile albe mărturiseau rolul lui de martor al tânărului său prieten.

Foarte bine! … Şi de jupân Antifer, de el de ce nu vorbiţi?

Ba să vorbim, de asemenea şi de cei care îl însoţiseră în obositoarea şi păgubitoarea călătorie, în goana după o comoară-fantomă.

Un ceas după descoperirea ultimului pergament pe insuliţa numărul trei şi care le pricinuise cea mai mare dezamăgire şi o nesfârşită deznădejde, călătorii de pe Kroon s-au întors pe vas. Jupân Antifer a fost purtat pe braţe de către marinarii chemaţi pentru această treabă.

Cine mai putea crede că după o asemenea lovitură maluinul mai rămăsese cu mintea întreagă? … Ei bine, da, această nenorocire îl ocoli totuşi, deşi poate că pentru el ar fi fost mai bine să nu mai ştie pe ce lume trăieşte! Dealtfel, era atât de abătut, atât de doborât încât nici Gildas Tregomain, nici Juhel nu-i putură smulge o vorbă.

Călătoria de întoarcere au făcut-o cât au putut de repede, pe mare şi pe uscat. Kroon şi-a adus călătorii la Hammerfest; apoi, pachebotul de la Capul Nord i-a debarcat la Bergen. Între Drontheim şi Christiania nu era încă pe atunci cale ferată şi au trebuit să pornească spre capitala Norvegiei cu trăsura. Un steamer i-a dus la Copenhaga şi, în sfârşit, drumurile de fier ale Danemarcei, Germaniei, Olandei, Belgiei şi Franţei i-au transportat mai întâi la Paris, apoi la Saint-Malo. Jupân Antifer şi bancherul Zambuco se despărţiră la Paris, foarte nemulţumiţi unul de altul. Pesemne, domnişoara Talisma va rămâne toată viaţa fată bătrână. La urma urmelor, era scris acolo, sus, că nu Pierre-Servan-Malo va fi cel care o va salva din această neplăcută situaţie, împotriva căreia lupta de atâţia ani. De prisos să adăugăm că toate cheltuielile de călătorie făcute de Zambuco, în ceea ce priveşte partea de contribuţie a jupânului Antifer, i-au fost restituite şi vă rog să credeţi că se ridicau la o sumă destul de frumuşică. Dar vânzarea diamantului îi îngădui totuşi să mai pună în buzunar o sumă rotunjoară. În această privinţă nu avea ce să regrete.

Cât despre notarul Ben-Omar, nu mai avu nici o pretenţie.

Şi acum, du-te la dracu! … îi spuse jupân Antifer în chip de rămas bun.

Şi încearcă să te ai bine cu el! crezu de cuviinţă să adauge Gildas Tregomain, în chip de consolare.

Ben-Omar se duse ca din puşcă la Alexandria, jurând că nu o să se mai lase atras în căutarea de comori.

A doua zi, jupân Antifer, Gildas Tregomain şi Juhel erau înapoi la Saint-Malo. Şi ce primire le făcură compatrioţii lor? … Primirea a fost destul de plăcută, chiar dacă unii, mai răi de gură, nu i-ar fi luat oarecum în zeflemea pe aceşti năzdrăvani călători, întorşi cu buzele umflate, sau cam aşa ceva.

Nanon şi Enogate nu avură decât cuvinte duioase pentru fratele, unchiul, vărul şi prietenul lor. După ce s-au îmbrăţişat mai să-şi piardă răsuflarea, casa şi-a reluat ritmul obişnuit.

Abia atunci, văzând că nu poate să le dea o zestre de milionari nepotului şi nepoatei sale, jupân Antifer îşi dădu consimţământul la căsătoria lor, într-un chip puţin plăcut dealtfel:

Pentru Dumnezeu, să facă ce or vrea şi să mă lase în pace!

Trebuiră să se mulţumească cu această încuviinţare. Au început pregătirile de nuntă… Jupân Antifer nu se amestecă deloc. Nu mai ieşea din odaia lui, unde îşi măcina necazul şi în acelaşi timp un mare număr de pietricele, mereu pradă unei furii care putea să explodeze la cel mai neînsemnat cuvânt. Căsătoria s-a săvârşit fără a-l fi putut hotărî să ia şi el parte. Rugăminţile lui Gildas Tregomain au fost zadarnice şi în cele din urmă acesta nu s-a sfiit să-i spună:

Greşeşti, prietene!

Se poate.

Îi amărăşti pe aceşti copii… te rog…

Şi eu te rog să mă laşi în pace, luntraşule!

În sfârşit, Enogate şi Juhel erau căsătoriţi şi în loc de două camere în casa din strada Hautes-Salles, ocupau acum numai una. O părăseau doar pentru a se duce să petreacă cu Nanon câteva ceasuri plăcute la cel mai bun dintre oameni, prietenul lor Gildas Tregomain. Acolo, de cele mai multe ori vorbeau de jupân Antifer, mâhniţi că îl vedeau atât de abătut şi de nervos. Nu mai ieşea din casă, nu se mai întâlnea cu nimeni. Se isprăvise cu plimbările zilnice pe metereze sau pe cheiuri, cu pipa în gură! S-ar fi spus că îi este ruşine să se arate după un eşec atât de mare şi, în fond, cam aşa era…

Mi-e teamă pentru sănătatea lui, spunea Enogate ai cărei frumoşi ochi se întristau ori de câte ori vorbea de unchiul ei.

Mi-e şi mie teamă, fetiţo, îi răspundea Nanon, şi în fiecare zi mă rog lui Dumnezeu pentru liniştea fratelui meu!

Ticălos paşă! … striga Juhel. Era nevoie neapărat să-şi vâre milioanele în viaţa noastră? …

Mai ales nişte milioane care nu au fost găsite! răspundea Gildas Tregomain. Şi totuşi… ele sunt acolo… undeva… şi dacă am fi putut citi ultimele însemnări până la capăt! …

Într-una din zile, luntraşul îi spuse lui Juhel:

Ştii la ce mă gândesc, băiatule? …

La ce, domnule Tregomain?

Poate că unchiul tău ar fi fost mai puţin trist dacă ar fi aflat unde se găseşte comoara, chiar dacă nu ar fi pus niciodată mâna pe ea!

Poate că ai dreptate, domnule Tregomain. Ceea ce îl scoate din sărite este faptul de a fi avut în mână acest document în care era indicată poziţia insuliţei numărul patru şi de a nu fi putut citi rândurile de la sfârşit.

De data asta ar fi fost ultima! răspunse luntraşul. Documentul era categoric în această privinţă…

Dealtfel, unchiul meu l-a păstrat, îl are mereu în faţă şi tot timpul şi-l petrece citindu-l şi recitindu-l…

Degeaba, băiatule, şi ar trebui, din nefericire, să se resemneze! … Comoara lui Kamylk-Paşa nu o să mai fie niciodată găsită… niciodată!

Era foarte probabil.

Trebuie să spunem că, numai la câteva zile după căsătorie, fuseseră informaţi de cele ce i se întâmplaseră ticălosului de Sauk. Dacă şnapanul nu-i putuse lua înainte jupânului Antifer şi celorlalţi la Spitzberg, pricina era că fusese înşfăcat la Glasgow, în momentul când se îmbarca pentru ţinuturile arctice. Cititorul nu a uitat, desigur, răsunetul pe care îl avusese afacerea Tyrcomel, atacul din care reverendul abia scăpase cu viaţă şi cum de putuseră fi citite cifrele faimoasei latitudini pe umărul lui. Aşa stând lucrurile, mare fierbere la poliţia din Edinburgh şi toate măsurile luate pentru urmărirea tâlharului, despre care preotul dăduse semnalmente foarte precise.

Or, Sauk, fără să se mai întoarcă la Gibb’s Royal Hotel, chiar în dimineaţa atacului, se aruncase în trenul pentru Glasgow. Nădăjduia ca în acest port să găsească o corabie pentru Bergen sau Drontheim. În loc să se îmbarce pe coasta de est a Scoţiei aşa cum făcuse jupân Antifer, avea de gând să plece de pe coasta de vest. Drumul ar fi fost aproape la fel de lung şi el trăgea nădejde să-şi atingă scopul înaintea moştenitorilor lui Kamylk-Paşa.

Din nefericire pentru el, a fost silit să aştepte la Glasgow o săptămână până să se ivească o navă gata de plecare şi, din fericire pentru dreptatea omenească, fusese recunoscut tocmai când era să se îmbarce. Arestat pe loc, fusese condamnat la mai mulţi ani de închisoare, ceea ce l-a scutit de o călătorie la Spitzberg, călătorie din care, dealtfel, nu s-ar fi ales cu nici un folos.

Concluzia acestui şir de fapte, de la primele cercetări făcute în golful Oman şi până la ultimele făcute în marea arctică, este că această comoară va rămâne fără îndoială îngropată acolo unde neinspiratul ei stăpân o încredinţase măruntaielor unei insuliţe. De acestea, un singur om nu ar fi avut de ce să se plângă, unul singur, ba chiar putea să mulţumească Cerului: era reverendul Tyrcomel. Numai un franc bucata dacă ar fi fost plătite, câte milioane de păcate s-ar fi săvârşit pe acest pământ, dacă bogăţiile paşei ar fi încăput pe mâna slabei noastre omeniri!

Dar zilele treceau. Juhel şi Enogate s-ar fi bucurat de o fericire fără umbre, dacă nu ar fi fost starea de plâns a unchiului lor. Pe de altă parte, tânărul căpitan vedea cu o strângere de inimă clipa în care va trebui să-şi părăsească scumpa soţie, familia, prietenii. Construcţia corăbiei cu trei catarge a casei Baillif înainta şi era hotărât că Juhel avea să fie secund pe acest vas. Pentru vârsta lui era o situaţie bună şi frumoasă. Încă şase luni şi va pleca pe mare într-o călătorie spre India. Juhel discuta deseori cu Enogate despre toate astea. Tânăra femeie se întrista la gândul că va trebui să se despartă de soţul ei. Dar, în porturi, familiile nu sunt obişnuite cu asemenea despărţiri? Enogate, nevrând să-şi arate propria ei mâhnire, punea totul pe socoteala unchiului Antifer… Ce mare durere pentru nepotul lui să-l părăsească în asemenea stare şi cine ştie dacă îl va mai găsi la întoarcere?

În acest timp, Juhel se gândea mereu la acel document incomplet, cu ultimele rânduri aproape neciteţe pe vechiul pergament. Da… era în aceste rânduri un început de frază la care el nu înceta să se gândească.

Suna aşa: …este de ajuns să duci… Să duci… ce? …

Şi apoi aceste cuvinte: …insuliţă… situată… lege… geometrică… pol…

Despre ce lege geometrică era vorba? … Lega oare diversele insuliţe între ele? … Deci, paşa nu le alesese la întâmplare? … Nu fusese doar o fantezie care îl purtase pe rând în golful Oman, de acolo la Ma-Yumba, la Spitzberg? … Doar dacă bogatul egiptean, înclinat cum era spre fantezii matematice… nu voise să le dea vreo problemă de dezlegat? … Cât despre cuvântul pol puteai crede oare că se referă la extremităţile axei pământului? … Nu, de o sută de ori nu! … Dar atunci ce ar putea să însemne? …

Juhel îşi spărgea capul ca să dea de o dezlegare şi nu izbutea.

„Pol… pol… poate că aici este nodul?”… îşi spuneael.

Discuta adesea cu luntraşul şi Gildas Tregomain îl încuraja să stăruie în descifrarea acestei şarade… mai ales de când, în ceea ce îl privea, nu mai punea la îndoială existenţa milioanelor.

Totuşi, băiatule, îl sfătui el, nu trebuie să te îmbolnăveşti căutând să dezlegi cimilitura…

Vai, domnule Tregomain, nu o fac pentru mine, te asigur! … Îmi pasă de comoara asta cât de un cui ruginit! … E pentru unchiul…

Da… ştiu, pentru unchiul tău, Juhel! … Vezi bine că este greu! … Să ai… sub ochi… documentul… şi să nu fii în stare… Aşadar… nu-i poţi da de rost? …

Nu, domnule Tregomain, şi totuşi în frază este cuvântul geometric şi nu fără motiv documentul menţionează existenţa unui raport geometric… Şi apoi este de ajuns să duci… ce?

Într-adevăr… ce? … repeta luntraşul.

Şi mai ales cuvântul pol, al cărui înţeles nu-l pot prinde! …

Ce păcat, băiatule, că nu pricep boabă din toate astea! … Te-aş fi putut ajuta să ieşi la mal.

Trecură două luni. Nici o schimbare în starea sufletească a jupânului Antifer şi nici în ceea ce privea dezlegarea problemei.

Într-o zi, era 15 octombrie, Enogate şi Juhel se aflau în odaia lor înainte de prânz. Era cam frig. În cămin ardea un foc bun. Tânăra femeie, cu mâinile în mâinile lui Juhel, îl privea în tăcere. Văzându-l atât de îngândurat, vru să-i abată gândurile în altă parte.

Dragă Juhel, îi spuse ea, în timpul acelei nefericite călătorii care ne-a făcut atâta rău, mi-ai scris de nenumărate ori! Citesc şi recitesc mereu aceste scrisori pe care le-am păstrat cu sfinţenie…

Scumpa mea, dar ele nu ne amintesc decât lucruri triste…

Este adevărat… eu însă am ţinut să le păstrez… Şi o să le păstrez toată viaţa! … Dar scrisorile astea nu au putut să-mi spună tot ce vi s-a întâmplat, şi călătoria voastră nu mi-ai povestit-o niciodată mai amănunţit… Poate mi-o povesteşti acum? …

La ce bun? …

Mi-ar face plăcere! … Mi s-ar părea că sunt cu tine pe vapor… în tren… în caravană…

Micuţa mea, mi-ar trebui o hartă pe care să-ţi pot arăta, punct cu punct, itinerariul nostru…

Avem în schimb un glob pământesc… Nu ajunge? …

Ba da!

Enogate se duse şi luă de pe biroul lui Juhel o sferă prinsă pe un picior de metal, pe care o puse pe masă în faţa căminului.

Văzând că îi face atâta plăcere iubitei sale Enogate, se aşeză lângă ea, roti globul în partea Europei şi, arătând cu degetul oraşul Saint-Malo, spuse:

La drum!

Capetele lor aplecate se atingeau şi nu trebuie să ne surprindă unele sărutări schimbate între diferitele etape ale călătoriei.

Dintr-un prim salt, Juhel sări din Franţa în Egipt, acolo unde jupân Antifer şi însoţitorii se opriseră la Suez. Apoi degetul lui traversă Marea Roşie, Oceanul Indian şi veni să se aşeze pe statul imamului din Mascat.

Aşadar… Mascat este aici… spuse Enogate, şi insuliţa numărul unu este foarte aproape? …

Da… ceva mai în largul golfului!

Apoi, rotind din nou globul, Juhel ajunse la Tunis, unde se întâlniseră cu bancherul Zambuco. Parcurse toată Mediterana, se opri la Dakar, tăie ecuatorul, coborî pe coasta africană şi se opri în golful Ma-Yumba.

Acolo este insuliţa numărul doi? … întrebă Enogate.

Da, micuţa mea soţie.

Apoi trebui să meargă de-a lungul Africii, de-a curmezişul Europei, să se oprească la Edinburgh unde luaseră legătura cu reverendul Tyrcomel. În sfârşit, îndreptându-se către nord, cei doi tineri căsătoriţi puseră degetul pe stâncile pustii ale Spitzbergului.

Asta-i insuliţa numărul trei! … spuse Enogate.

Da, scumpa mea, insuliţa numărul trei unde ne aştepta cea mai neplăcută dezamăgire dintre toate câte le încercasem în această prostească aventură, Enogate rămase pe gânduri privind globul.

Dar de ce acest paşă al vostru o fi ales, aceste trei insuliţe… una după alta? … întrebă ea.

Este exact ceea ce nu ştim şi fără îndoială că nu vom şti niciodată!

Niciodată!

Şi totuşi, aceste trei insuliţe sunt probabil legate între ele printr-o lege geometrică, dacă ţinem seama de ultimul document… Şi apoi mai este şi acest cuvânt pol care mă sâcâie…

Şi tot vorbind, răspunzându-şi, ca să spunem aşa, unor întrebări pe care şi le tot pusese, Juhel căzu pe gânduri. S-ar fi părut că în această clipă toată agerimea minţii lui era concentrată asupra dezlegării acestei încâlcite probleme.

Or, pe când stătea el aşa, gânditor, Enogate luând globul pământesc mai aproape, se juca urmărind în glumă, cu degetul, itinerariul pe care i-l arătase Juhel. Arătătorul ei se oprise mai întâi la Mascat, apoi, făcând o curbă, revenise către Ma-Yumba şi, tot continuând curba, se îndreptase către Spitzberg, apoi, tot urmărind aceeaşi curbă, se întorsese la punctul de plecare.

Ia te uită, spuse ea zâmbind, ăsta-i ca un cerc… Voi aţi călătorit ca pe un rotocol…

Rotocol? …

Da… dragul meu… o circumferinţă… o călătorie circulară…

Circulară? strigă Juhel.

Se ridicase… Făcu câţiva paşi prin odaie, repetând acest cuvânt:

…O circumferinţă… o circumferinţă! …

Se întoarce apoi la masă… ia globul… urmăreşte la rândul lui curba itinerarului lor pe glob şi lasă să-i scape un strigăt…

Înspăimântată, Enogate se uită la el. A înnebunit oare şi el ca şi unchiul lui? … Tremură de teamă… cu ochii în lacrimi…

În cele din urmă, Juhel scoate al doilea strigăt.

Am găsit… am găsit! …

Ce?

Insuliţa numărul patru!

Cu siguranţă că tânărul căpitan nu mai este teafăr la minte… Insuliţa numărul patru? … Cu neputinţă!

Domnule Tregomain… domnule Tregomain! strigă Juhel care a deschis fereastra, chemându-şi vecinul…

Apoi se întoarce din nou la glob, îl cercetează… S-ar spune că discută cu această minge de carton… După numai un minut, luntraşul a şi apărut în odaie şi tânărul căpitan îi aruncă în obraz:

Am găsit…

Ce ai găsit, băiatule?

Am găsit în ce chip sunt legate geometric între ele cele trei insuliţe şi care este locul în care se află cea de a patra…

Dumnezeule, este cu putinţă? replică Gildas Tregomain.

Şi uitându-se la Juhel, se întreabă ca şi Enogate, dacă nu cumva tânărul căpitan a înnebunit.

Nu, răspunde Juhel pricepându-i gândul, nu… să nu ai nici o grijă, sunt în toate minţile! … Ascultă…

Ascult!

Cele trei insuliţe se află pe circumferinţa aceluiaşi cerc. Ei bine, să presupunem că se află toate pe acelaşi plan, să le unim, două câte două, printr-o linie dreaptă, linie care „este de ajuns să o duci”, cum spune documentul, şi să ridicăm o perpendiculară în mijlocul fiecărei din aceste două linii… Aceste două perpendiculare se vor întâlni în centrul cercului şi numai în acest punct, în acest „pol”, fiind vorba de o calotă sferică, poate şi trebuie să se afle insuliţa numărul patru!

După cum se vede, o foarte simplă problemă de geometrie şi pe care un simplu capriciu al lui Kamylk-Paşa, în înţelegere cu căpitanul Z6, voise să o pună în practică… Şi dacă această rezolvare nu-i dăduse mai repede în gând lui Juhel, asta era numai din pricină că el nu băgase de seamă că cele trei insuliţe se aflau în trei puncte ale aceleiaşi circumferinţe şi numai drăgălaşul deget al Enogatei, care urmărise această de trei ori binecuvântată circumferinţă, rezolvase problema.

Nu e cu putinţă! repeta luntraşul.

Aşa este cum îţi spun, domnule Tregomain, şi priveşte bine ca să te convingi!

Şi aşezând globul în faţa luntraşului, schiţă circumferinţa pe care erau situate cele trei insuliţe, trecând şi prin punctele următoare, pe care tot Kamylk-Paşa le-ar fi putut alege: Mascat, strâmtoarea Bab-el-Mandeb, Ecuator, Ma-Yumba, insulele Capului Verde, Tropicul Racului, Capul Farewell în Groenlanda, insula sud-estică din Spitzberg, insulele Amiralităţii, Marea Kara, Tobolsk în Siberia, Herat în Persia. Deci, dacă Juhel avea dreptate, insuliţa numărul patru trebuia să se afle în punctul central al circumferinţei, fiindcă ceea ce este adevărat pentru un cerc descris pe un plan, este adevărat şi pentru o calotă sferică, al cărei pol alcătuieşte centrul.

Lui Gildas Tregomain nu-i venea să creadă. Tânărul căpitan se agita într-un du-te-vino prin odaie, nemaiputându-se stăpâni, îmbrăţişând globul pământesc, sărutând-o în acelaşi timp şi pe Enogate pe amândoi obrajii, mai îmbietori decât acest carton mâzgălit, şi repetând:

Ea este cea care a găsit-o, domnule Tregomain… şi fără ea… mie nu mi-ar fi dat niciodată în gând! …

Şi în timp ce se lăsă în voia bucuriei, iată că şi Gildas Tregomain se simte de asemenea cuprins de un fel de delirium jubilons. Saltă când pe un picior, când pe altul, îşi leagănă trunchiul, îşi arcuieşte graţios braţele, aidoma unei zâne care ar cântări două sute de kilograme, şi pendulează de la tribord la babord, aşa cum nu se legănase niciodată Fermecătoarea Amelie între malurile râuleţului Rance, sau chiar Portalegre cu încărcătura sa de elefanţi, repetând cu un glas tunător cântecul lui Pierre-Servan-Malo:

Am lon… Lon la! Am gi…

Lon li!

Am gi… am longitudinea mea!

În cele din urmă în odaie se făcu linişte.

Trebuie să-l anunţăm pe unchiul! spuse Enogate.

Să-l anunţăm? exclamă Gildas Tregomain, oarecum surprins de această propunere. O fi bine oare să-i spunem? …

Trebuie să ne mai gândim! răspunse Juhel.

Fu chemată şi Nanon. În câteva cuvinte bătrâna bretonă află despre ce este vorba şi când Juhel o întrebă ce ar fi de făcut în privinţa fratelui ei, răspunse:

Nu trebuie să-i ascundem nimic.

Dar dacă şi de această dată îl aşteaptă o dezamăgire, spuse Enogate, bietul nostru unchi crezi că o să mai poată îndura?

O dezamăgire? … strigă luntraşul. Nu, de data asta, nu! …

Din ultimul document reiese că faimoasa comoară este într-adevăr îngropată pe insuliţa numărul patru, adăugă Juhel, şi insuliţa numărul patru se află în centrul cercului pe care l-am schiţat noi, de data asta sânt sigur…

Mă duc să-l caut pe fratele meu, se mulţumi să răspundă Nanon.

Numai o clipă mai târziu, jupân Antifer intra în odaia lui Juhel. Neschimbat, cu ochii rătăciţi, cu chipul întunecat, cu fruntea grea de gânduri.

Ce s-a întâmplat?

Întrebase cu un glas sinistru în care se simţea fierbând o veşnică furie.

Juhel îi povesti tot ce se întâmplase, cum tocmai descoperise legătura geometrică dintre cele trei insuliţe şi pentru ce insuliţa numărul patru trebuia numaidecât să se afle în centrul respectivei circumferinţe.

Spre marea uimire a celor din jur, jupân Antifer nu se lăsă în voia agitaţiei sale obişnuite. Nici măcar nu clipi. S-ar fi spus că se aştepta la această ştire, că mai devreme sau mai târziu trebuia să vină, că altfel nici nu s-ar fi putut!

Unde este acest punct central, Juhel? se mărgini el să spună.

De fapt, întrebarea respectivă era dintre cele mai importante.

Juhel aşeză globul în mijlocul mesei. Cu o linie flexibilă şi un creion în mână, ca şi când ar fi lucrat pe o suprafaţă plană, reuni printr-o linie Mascat cu Ma-Yumba, şi printr-o a doua linie Ma-Yumba cu Spitzberg. Pe aceste două linii, în mijlocul fiecăreia, ridică două perpendiculare a căror întretăiere se făcu exact în centrul cercului.

Acest centru cădea în Mediterană, între Sicilia şi Capul Bon, foarte aproape de insula Pantelleria.

Aici… unchiule… aici! spuse Juhel.

Şi după ce stabili cu grijă meridianul şi paralela, adăugă răspicat:

Treizeci şi şapte grade douăzeci şi şase minute latitudine nordică şi zece grade treizeci şi trei minute longitudine la est de meridianul Parisului.

Dar se află acolo vreo insuliţă? … întrebă Gildas Tregomain.

Trebuie să fie una, răspunse Juhel.

Dacă se află una? … Te cred, luntraşule, spuse şi jupân Antifer, te cred! … Ah, mii de milioane de miliarde de catralioane de blesteme! … Asta mai lipsea!!!

Şi urlând o înjurătură cu un glas atât de cumplit încât se cutremurară geamurile, ieşi din odaia Enogatei, se închise în a lui şi toată ziua nu-l mai văzu nimeni.