Capitolul III. În care jupân Antifer se află în faţa unei propuneri atât de năzdrăvane, încât o ia la fugă pentru a nu răspunde.

— Pot vorbi cu bancherul Zambuco? …

— Da, numai pentru afaceri.

— Pentru afaceri.

— Numele dumneavoastră?

Spune dumneata „un străin”, asta-i de ajuns! Jupân Antifer era cel care pusese întrebarea la care un băştinaş bătrân şi morocănos, aşezat la o masă în fundul unei odăiţe strâmte împărţită în două printr-un perete subţire, cu un ghişeu, răspundea într-o franţuzească stricată.

Maluinul nu socotise potrivit să-şi spună numele, dornic să vadă ce mutră va face bancherul când îi va spune pe neaşteptate: „Eu sunt Antifer, fiul lui Thomas Antifer din Saint-Malo”. O clipă mai târziu era introdus într-un cabinet fără tapet, cu pereţii văruiţi, cu plafonul înnegrit de fumul lămpilor şi mobilat doar cu o casă de bani într-un colţ, un fel de birou în alt colţ, o masă şi două taburete.

La masă stătea bancherul. Cei doi moştenitori ai lui Kamylk-Paşa se aflau deci faţă-n faţă.

Fără să se ridice, Zambuco îşi potrivi cu două degete ochelarii mari şi rotunzi aşezaţi pe nasul lui ca un cioc de papagal, abia ridicând capul.

— Cu cine am cinstea să vorbesc? întrebă el într-o franceză care nu l-ar fi dat de ruşine nici pe careva născut în Languedoc sau Provence.

— Cu căpitanul de cabotaj Pierre Antifer, răspunse maluinul, convins că aceste şase cuvinte aveau să-i smulgă un strigăt lui Zambuco, o săritură cât colo din fotoliu şi un scurt răspuns: „Dumneata… În sfârşit!”…

Bancherul nu tresări însă. Din gura făcută pungă nu se auzi nici un sunet. Răspunsul aşteptat nu se desprinse de pe buzele lui. Dar un ochi ager ar fi putut zări fulgerul care scapără scurt de sub lentilele ochelarilor – un fulger pe care pleoapele sale, plecându-se, îl stinseră tot atât de repede.

— Vă spun că eu sunt jupân Antifer…

— Am auzit.

— Antifer-Pierre-Servan-Malo, fiul lui Thomas Antifer din Saint-Malo… Ille-et-Vilaine… Bretania… Franţa…

— Aveţi o scrisoare de credit pentru mine? … întrebă bancherul fără ca glasul lui să trădeze nici cea mai mică tulburare.

— O scrisoare de credit… da… răspunse jupân Antifer, cu totul derutat de răceala acestei primiri, o scrisoare de credit de o sută de milioane…

— Să vedem! … răspunse simplu bancherul, ca şi când ar fi fost vorba de un document valorând câţiva piaştri.

Dintr-o dată maluinul se simţi descumpănit. Cum? De douăzeci de ani acest flegmatic bancher era prevenit că îşi va avea partea dintr-o comoară de o valoare de neînchipuit, că într-o zi un oarecare Antifer va veni, ca să zicem aşa, să i-o aducă… şi el nici măcar nu tresărea în faţa acestui trimis al lui Kamylk-Paşa? … Nici un strigăt de surpriză, nici o izbucnire de bucurie? … Asta-i bună! Să fi fost în documentul de pe insuliţa numărul unu vreo greşeală? Să fi fost vorba de un altul decât de acest maltez din Tunis? Era sau nu bancherul Zambuco posesorul latitudinii care avea să le îngăduie să pornească la cucerirea celei de a doua insuliţe?

Un fior din cap până în picioare îl trecu pe dezamăgitul colegatar. Îi năvăli sângele la inimă şi abia avu timpul să se aşeze pe unul din taburete.

Bancherul, fără a face o mişcare pentru a-i veni în ajutor, îl privea prin ochelari, în timp ce un rictus abia văzut i se schiţă în colţul buzelor. Şi se părea că, dacă nu ar fi avut grijă să se stăpânească, i-ar fi scăpat aceste cuvinte:

Cam slab de înger acest matelot! Ceea ce însemna: „uşor de păcălit!”

În acest timp, Pierre-Servan-Malo îşi revenise. Apoi, după ce îşi trecu batista peste faţă şi îşi plimbă pietricica printre dinţi, se ridică de pe scaun întrebând, în timp ce cu mâna lui mare bătea în masă:

— Dumneata eşti într-adevăr bancherul Zambuco?

— Da… singurul cu numele ăsta la Tunis.

— Şi nu mă aşteptai?

— Nu.

— Sosirea mea nu ţi-a fost anunţată?

— Şi cum ar fi putut fi?

— Prin scrisoarea unui anumit paşă…

— Un paşă? răspunse bancherul. Dar eu am primit sute de scrisori de la paşale…

— Kamylk-Paşa… din Cairo?

— Nu-mi amintesc.

Toate aceste tertipuri aveau ca scop, de fapt, să-l tragă de limbă pe jupân Antifer, să-l facă să-i spună totul şi să-i ofere şi marfa, adică longitudinea, fără ca el să-i ofere latitudinea pe care o avea.

Totuşi, la auzul numelui de Kamylk-Paşa, avu într-adevăr aerul unui om căruia acest nume nu-i este necunoscut. Căuta parcă să-şi cerceteze amintirile.

— Stai puţin, spuse el aşezându-şi ochelarii. Kamylk-Paşa… din Cairo? …

— Da… reluă jupân Antifer, un fel de Rothschild egiptean, care avea o avere imensă în aur, diamante şi pietre preţioase…

— Parcă mi-aduc aminte… într-adevăr…

— Şi care trebuie că te-a prevenit că jumătate din această avere o să fie a dumitale într-o zi…

— Ai dreptate, domnule Antifer şi scrisoarea asta o fi pe aici, pe undeva…

— Cum pe undeva?! … Nici nu ştii măcar unde este? …

— Oh! Aici nu se pierde nimic… O să o găsesc! La auzul acestui răspuns, toată înfăţişareajupânului Antifer, încleştarea mâinilor în chip de gheare arătau limpede că. bucuros i-ar fi sucit gâtul bancherului dacă nu s-ar fi găsit scrisoarea.

— Haide, domnule Zambuco, reluă el încercând să se stăpânească, ai un calm uimitor! … Vorbeşti de această afacere cu o indiferenţă…

— Ei! … făcu bancherul.

— Cum… cum ei! … Când este vorba de o sută de milioane de franci…

Buzele lui Zambuco nu schiţară decât o strâmbătură de dispreţ. De fapt, acelui om îi păsa de un milion tot atât cât i-ar fi păsat de o coajă de portocală sau de lămâie.

„Ah, ticălosul! … Va să zică edeo sută de ori milionar!” gândi jupân Antifer.

În acea clipă bancherul schimbă vorba vrând să afle ceea ce nu ştia încă, şi anume, cărei înlănţuiri de fapte datora el vizita maluinului. Aşa că, ştergându-şi ochelarii cu colţul batistei, spuse pe un ton destul de neîncrezător:

— Dealtfel, dumneata crezi serios în această poveste cu comoara? …

— Dacă cred? … Aşa cum cred în Sfânta Treime! Afirmă aceasta cu toată convingerea, cu toatăcredinţa de care este în stare un breton autentic.

Şi începu să-i povestească tot ce se petrecuse, în ce condiţii, în 1799, tatăl său îi salvase paşei viaţa; cum în 1842 sosise la Saint-Malo o scrisoare misterioasă înştiinţându-l că averea se află pe o insuliţă care urma să fie căutată; cum el, Antifer, primise de la tatăl său, muribund, acest secret numai de el ştiut; cum timp de douăzeci de ani aşteptase mesagerul însărcinat să completeze formula hidrografică cu ajutorul căreia să determine pe hartă poziţia acestei insuliţe; cum Ben-Omar, un notar din Alexandria, cel căruia îi fuseseră încredinţate ultimele dorinţe ale lui Kamylk-Paşa, îi adusese testamentul acestuia cuprinzând longitudinea atât de dorită, care longitudine folosise la calcularea pe hartă a insuliţei din golful Oman, în largul portului Mascat; cum jupân Antifer, însoţit de nepotul său Juhel, de prietenul său Tregomain, de Ben-Omar care îi era impus în calitatea lui de executor testamentar şi de secretarul lui Ben-Omar, făcuseră, cu toţii, călătoria de la Saint-Malo la Mascat; cum descoperiseră insuliţa în cuprinsul golfului, undeva în larg, în faţa localităţii Sohar; cum, în sfârşit, în loc de comoară, chiar în locul indicat printr-un dublu K, nu găsiseră decât o cutie, iar în acea cutie un document cu longitudinea unei a doua insuliţe, document pe care jupân Antifer trebuia să-l comunice bancherului Zambuco din Tunis care avea latitudinea ce ar fi permis să se determine poziţia acestei insuliţe…

Oricât de nepăsător ar fi vrut să pară, bancherul ascultase toată această poveste cu o foarte mare atenţie. Un uşor tremur al degetelor sale lungi arăta o vie emoţie. La sfârşit, când pe jupân Antifer îl trecuseră toate năduşelile, Zambuco se mărgini să spună:

— Da… într-adevăr… se pare că existenţa comorii nu poate fi pusă la îndoială… Dar… ce interes a avut Kamylk-Paşa să procedeze aşa? …

— E drept că scopul nu părea prea clar.

— Tot ce putem crede, răspunse jupân Antifer, este că… Dar mai întâi, domnule Zambuco, ai fost dumneata amestecat vreodată în viaţa atât de agitată a paşei? Ai avut vreodată prilejul să-l ajuţi în vreunfel? …

— Fără îndoială… şi chiar foarte mult.

— Când?

Atunci când s-a gândit să-şi lichideze averea, pe când locuia la Cairo, unde — locuiam şi eu în acea vreme.

— Ei bine… acum mi-e clar… A vrut să lase descoperirea comorii pe seama celor două fiinţe cărora înţelegea el să le arate recunoştinţa sa… dumitale… şi mie, în lipsa tatălui meu…

— Şi de ce nu ar mai fi şi alţii? sugeră bancherul.

— Ah, nu-mi spune asta! strigă jupân Antifer care cu o formidabilă lovitură de pumn făcu să se cutremure masa. Ajunge… suntem şi aşa prea mulţi, doi! …

— Asta aşa e, replică Zambuco. Dar încă o lămurire, te rog. De ce te însoţeşte în cercetările dumitale acest notar din Alexandria?

— O clauză din testament îi dă dreptul – cu condiţia categorică de a asista în persoană la dezgroparea comorii – la încasarea unui comision…

— Şi care este acest comision?

— Unu la sută.

— Unu la sută! … Auzi, pungaşul!

— Pungaşul, într-adevăr… ăsta-i numele pe care îl merită, exclamă jupân Antifer, şi crede-mă că nu l-am cruţat!

Era un calificativ asupra căruia cei doi colegatari se vor înţelege totdeauna de minune şi, oricât de nepăsător ar fi vrut să pară bancherul, să nu ne mirăm că îi scăpase acest strigăt din inimă.

— Acum, cunoscând situaţia, cred că nu mai există nici un motiv să nu fim sinceri unul faţă de celălalt.

Bancherul, însă, nu dădu nici un semn că ar fi impresionat.

— În ce mă priveşte, eu am noua longitudine aflată pe insuliţa numărul unu, continuă jupân Antifer şi dumneata ai, probabil, latitudinea insuliţei numărul doi…

— Aşa este… răspunse oarecum şovăind Zambuco.

— Atunci, de ce când am sosit, când ţi-am spus cum mă cheamă, te-ai făcut că nu ştii nimic despre toată povestea asta? …

— Foarte simplu, fiindcă nu voiam să mă dau pe mâna primului venit…Dumneata, nu te supăra, puteai să fii un impostor şi voiam să mă asigur… Dar dacă ai documentul care te sileşte să iei legătura cu mine…

— Îl am.

— Să-l văd.

— O clipă, domnule Zambuco! Dai… dau! … Dumneata ai scrisoarea lui Kamylk-Paşa? …

— O am.

— Ei bine… Scrisoarea în schimbul documentului… Schimbul trebuie să se facă în chip corect şi reciproc.

— Fie! încuviinţă bancherul.

Şi, ridicându-se, se îndreptă către casa de bani, făcu să funcţioneze încuietoarea cu o anumită încetineală, care pe jupân Antifer îl făcea să turbeze. Pentru ce acest inexplicabil fel de a proceda? Să fi vrut oare Zambuco să facă la fel ca Ben-Omar la Saint-Malo, căutând să-i şterpelească maluinului secretul pe care notarul nu i-l putuse smulge?

Nu, nicidecum, fiindcă acest lucru nu ar fi fost cu putinţă faţă de un om atât de hotărât să nu-şi dea marfa din mână decât pentru bani peşin. Dar bancherul avea un plan, un plan îndelung şi temeinic socotit, un plan care, dacă reuşea, avea să-i asigure familiei sale, adică lui, milioanele lui Kamylk-Paşa, plan care impunea – şi asta era o condiţie absolut necesară – ca tovarăşul său de moştenire să fie văduv sau burlac.

Aşa că, tot făcând să zdrăngăne zăvoarele casei sale de bani, se întoarse o clipă şi cu un glas cam tremurător întrebă:

— Dumneata nu eşti căsătorit? …

— Nu, domnule Zambuco, şi de aceea sunt într-o situaţie socială pentru care mă felicit zi şi noapte.

Ultima parte a acestui răspuns îl făcu pe bancher să se încrunte în timp-ce se întorcea la zăvoarele casei lui de bani.

Să fi avut, deci, acest Zambuco o familie? Da, însă nimeni din Tunis nu o ştia. În realitate, familia lui era alcătuită doar dintr-o soră. Domnişoara Talisma Zambuco trăia destul de modest la Malta, dintr-o pensie pe care i-o dădea fratele ei. Numai că – şi asta este important să adăugăm – ea trăia aici de patruzeci şi şapte de ani, putem spune chiar de jumătate de secol. Nu avusese niciodată prilejul să se mărite – în primul rând fiindcă frumuseţea, inteligenţa, spiritul, averea sa lăsau de dorit şi de asemenea fiindcă fratele său nu-i găsise încă un soţ, iar pretendenţilor se pare că nu le dădea în gând să se prezinte din proprie iniţiativă.

Cu toate acestea, Zambuco era convins că într-o zi sora sa se va mărita… Cu cine, Dumnezeule mare? … Ei bine, cu acest Antifer a cărui vizită o aştepta de douăzeci de ani şi care ar fi împlinit visul bătrânei fecioare, numai dacă ar fi fost burlac sau văduv. Căsătoria odată făcută, milioanele aveau să rămână în familie şi domnişoara Talisma Zambuco nu va fi pierdut nimic aşteptând. Se înţelege de la sine că ea era cu totul supusă fratelui său şi că un soţ oferit de el va fi primit cu ochii închişi.

Dar maluinul se va învoi oare să şi-i închidă pe ai lui pentru a lua în căsătorie pe această antică malteză?

Bancherul nu se îndoia de asta fiindcă era, credea el, în situaţia de a-i putea impune colegatarului său condiţiile care îi conveneau. Dealtfel, marinarii nu au dreptul să fie mofturoşi, cel puţin aşa socotea el.

Ah, nefericitule Pierre-Servan-Malo, pe ce galeră ai nimerit şi cu cât ar fi fost mai plăcută o plimbare pe Rance, chiar cu Fermecătoarea Amelie, barcazul prietenului tău Tregomain, pe vremea când îl mai avea!

Ne dăm acum seama de jocul pe care îl juca bancherul. Nimic mai simplu şi în acelaşi timp nimic mai bine ticluit. El nu o să dea latitudinea sa decât în schimbul vieţii jupânului Antifer – să ne înţelegem, a vieţii înlănţuite printr-o necruţătoare căsătorie cu domnişoara Talisma Zambuco.

În primul moment, înainte de a scoate din casa de bani scrisoarea lui Kamylk-Paşa, în clipa când potrivea cheia în broască, păru că se răzgândeşte şi veni să se aşeze pe scaun.

Ochii jupânului Antifer aruncară un fulger dublu, aşa cum se întâmplă în anumite condiţii meteorologice, când spaţiul este saturat de electricitate.

— Ce mai aştepţi? … întrebă el.

— Mă gândesc la un lucru, răspunse bancherul.

— La care, dacă nu-ţi e cu supărare? …

— Crezi că în afacerea asta drepturile noastre sunt absolut egale?

— Sigur că sunt!

— Eu… nu cred.

— Şi de ce? …

Fiindcă nu dumneata, ci tatăl dumitale a fost cel care i-a făcut paşei un serviciu, pe când eu… eu în persoană… sunt cel care…

Jupân Antifer îl întrerupse şi trăsnetul prevestit de acel dublu fulger izbucni.

— Ah! Asta-i? Încerci cumva să-ţi baţi joc de uncăpitan de cabotaj? … Oare drepturile tatălui meu nu sunt şi ale mele, dat fiind că eu sunt singurul moştenitor? Vrei să respecţi dorinţa testatorului, da sau nu? …

— Eu vreau să fac ce o să-mi convină! răspunse aspru şi scurt bancherul.

Jupân Antifer se ţinu de masă ca să nu se năpustească asupra lui, după ce dădu un picior taburetului.

— Ştii că nu poţi face nimic fără mine! îi aminti maltezul.

— Nici dumneata fără mine! replică maluinul. Discuţia se înfierbânta. Unul era stacojiu de furie, celălalt şi mai palid ca de obicei, dar foarte sigur de el.

— Vrei să-mi dai latitudinea pe care o ai? strigă jupân Antifer în culmea furiei.

După ce o să-mi dai mai întâi longitudinea, răspunse bancherul.

— Niciodată!

— Fie!

— Iată documentul meu, urlă jupân Antifer scoţându-şi portofelul din buzunar.

— Păstrează-l… nu am ce face cu el!

— Nu ai ce să faci? … Uiţi că este vorba de o sută de milioane…

— De o sută de milioane, într-adevăr.

— Şi că o să le pierdem dacă nu izbutim să găsim insuliţa unde au fost îngropate?

— Ducă-se… spuse bancherul.

Şi făcu o mutră atât de dispreţuitoare încât interlocutorul său abia se mai putea stăpâni să nu-l înhaţe de beregată… Un mizerabil care nu voia să ia în primire o sută de milioane – şi asta numai aşa, ca să nu profite nimeni!

Poate că niciodată bancherul Zambuco, care în lunga lui carieră de cămătar strânsese – la figurat – pe mulţi nenorociţi de gât, nu fusese mai aproape să fie – de data asta el – sugrumat la propriu. Fără îndoială îşi dădu seama de acest pericol fiindcă îşi îndulci glasul când spuse:

— Ar fi, cred, o posibilitate de a ne înţelege! Jupân Antifer îşi strânse pumnii şi şi-i înfundă înbuzunare ca să nu cadă în ispita de a-i folosi.

— Domnule, spuse bancherul, eu sunt bogat, am gusturi foarte simple şi nu cele cincizeci de milioane, nici chiar o sută vor schimba ceva în felul meu de a trăi. Dar am o patimă, patima de a aduna sac de aur peste sac de aur şi mărturisesc că averii lui Kamylk-Paşa i-ar sta bine în casele mele de bani. Ei bine, de când ştiu de comoara asta, nu am mai avut alt gând decât cum să fac să fie toată a mea.

— Vezi dumneata aşa ceva, domnule Zambuco?

— Aşteaptă!

— Şi partea care mi se cuvine? …

— Partea dumitale? … Nu s-ar putea ca dându-ţi-o să facem în aşa fel încât să rămână şi ea în familia mea? …

— Atunci nu ar mai fi în a mea…

— Dacă îţi place; dacă nu…

— Mai lasă-te de fiţe, domnule fluieră-vânt… şi vorbeşte mai lămurit!

— Am o soră, domnişoara Talisma…

— Să-ţi trăiască!

— Locuieşte la Malta.

— Cu atât mai bine dacă îi prieşte clima.

— Are patruzeci şi şapte de ani şi este încă o persoană bine pentru vârsta ei.

— Asta nu mă miră… dacă îţi seamănă!

— Ei bine… fiindcă tot eşti burlac… vrei să te căsătoreşti cu sora mea? …

— Să mă căsătoresc cu sora dumitale? exclamă Pierre-Servan-Malo, a cărui faţă congestionată era acum de un roşu aprins.

— Da… să o iei de nevastă, reluă bancherul cu acel ton hotărât care nu admitea replică. Datorită acestei căsătorii, cele cincizeci de milioane ale dumitale, pe de o parte, şi cele cincizeci de milioane ale mele, pe de altă parte, ar rămâne în familia mea.

— Domnule Zambuco, răspunse jupân Antifer care-şi rostogolea pietricica între dinţi, aşa cum valurile rostogolesc pietricelele pe o plajă, domnule Zambuco…

— Domnule Antifer…

— Propunerea dumitale… este serioasă? …

— Cât se poate de serioasă şi dacă nu vrei să te căsătoreşti cu sora mea îţi jur că totul se sfârşeşte între noi şi poţi să te îmbarci pentru Franţa!

Se auzi un horcăit înăbuşit. Jupân Antifer se sufoca. Îşi smulse cravata de la gât, îşi înşfăcă pălăria, deschise uşa cabinetului, se năpusti în curte, apoi coborî în stradă, dând din mâini şi agitându-se ca un nebun. Sauk care îl aştepta, văzându-l într-un asemenea hal, se luă după el tare neliniştit. Ajuns la hotel, maluinul se repezi în vestibul. Zărindu-şi nepotul şi prietenul aşezaţi în fundul micului salon de lângă sala de mâncare, le strigă de acolo:

— Ah, mizerabilul! Ştiţi ce vrea? …

— Să te ucidă? întrebă Gildas Tregomain.

— Mai rău! … Vrea să mă căsătoresc cu sora lui!