Capitolul IX. În care jupân Antifer şi Zambuco declară că nu vor părăsi insuliţa care îi adăposteşte, înainte deaofi cercetat „În sfârşit… am naufragiat!” putea să spună a doua zi fostul căpitan al Fermecătoarei Amelie.

În adevăr, seara, după ce corabia pierise la o adâncime de treizeci-patruzeci de metri, insuliţa din golful Ma-Yumba, către care se îndreptau în ajun, servea de adăpost naufragiaţilor de pe Portalegre. Nu murise nimeni în această catastrofă de necrezut! Nu lipsea nimeni la apel, nici dintre călători, nici din echipaj. Toţi, ajutându-se unii pe alţii, jupân Antifer susţinându-l pe bancherul Zambuco, Sauk sprijinindu-l pe Ben-Omar, nu avuseseră de înotat decât foarte puţin pentru a ajunge la stâncile de pe insuliţă. Numai elefanţii pieriseră în mijlocul unui element pentru care nu-i crease natura. Se înecaseră cu toţii. La urma urmelor, era vina lor. Nu-i îngăduit să transformi o corabie în leagăn.

Primul strigăt al jupânului Antifer, debarcând pe insuliţă, fusese:

— Şi instrumentele noastre? … Şi hărţile? …

Din nefericire – şi era o pierdere de neînlocuit – nici sextantul, nici cronometrul, nici atlasul, nici cărţulia „Cunoaşterea vremii” nu putuseră fi salvate, naufragiul petrecându-se în câteva secunde. Din fericire, bancherul şi notarul pe de o parte, luntraşul pe de alta, îşi purtau la brâu banii de călătorie, şi din acest punct de vedere naufragiaţii erau feriţi de neplăceri.

Să notăm că lui Gildas Tregomain nu-i fusese greu să plutească la suprafaţa apei, greutatea lichidului dislocuit de volumul corpului său fiind mai mare; fusese nevoie doar să se lase dus de hulă, eşuând apoi binişor, ca un cetaceu, pe nisipul auriu al ţărmului.

Cât despre haine, acesta fu lucru uşor: întinse la soare numai o jumătate de oră, hainele putură fi folosite fiind perfect uscate.

Călătorii noştri petrecură totuşi o noapte la adăpostul arborilor, destul de neplăcută, fiecare lăsându-se în voia gândurilor sale. Nu încăpea îndoială că, potrivit indicaţiilor clare ale ultimului document, ei ajunseseră în preajma insuliţei numărul doi. Dar punctul matematic unde se întretăiau paralela 3°17’ sud şi meridianul 7°23’ est, unul menţionat pe nota din insuliţa din golful Oman, cealaltă păstrată în casa de bani a bancherului tunisian, cum să-l calculeze acum când Juhel, lipsit de sextant şi de cronometru, nu mai putea lua înălţimea?

Aşa că, fiecare dintre călători, potrivit firii sau dorinţelor sale, îşi spunea:

Zambuco: „Asta înseamnă să te îneci la mal!”

Jupân Antifer: „Nu plec de aici până nu răscolesc toate insuliţele din golful Ma-Yumba, de-ar trebui să pierd pentru asta zece ani din viaţă!”

Sauk: „O lovitură atât de bine pregătită şi care dă greş din pricina acestui afurisit de naufragiu!”

Barroso: „Şi elefanţii mei care nu erau asiguraţi!”

Ben-Omar: „Allah să ne aibă în paza lui, dar iată o primă care era să mă coste scump, chiar dacă o să ocâştig!

Juhel: „Şi acum, nimic nu o să mă mai împiedice să mă întorc în Europa, lângă scumpa mea Enogate!”

Gildas Tregomain: „Să nu te îmbarci niciodată pe o corabie cu o încărcătură de elefanţi năzdrăvani!”

În acea noapte, nu se dormi deloc. Dacă de frig nu prea sufereau naufragiaţii, cum îşi vor potoli foamea a doua zi, la ora obişnuită a prânzului, când stomacurile lor îşi vor cere drepturile? Măcar dacă aceşti arbori ar fi fost nişte cocotieri încărcaţi cu fructe şi cu care ar fi putut să se mulţumească în lipsă de ceva mai bun, până aveau să ajungă la Ma-Yumba? … Da, dar cum să ajungi la acest orăşel aşezat în fundul golfului, fiind până acolo o distanţă de cinci-şase mile? Să semnalizeze? … Dar ar fi zărit cineva semnalele lor? … Să parcurgă aceste şase mile înotând? … Se afla oare în echipajul de pe Portalegre un om în stare de aşa ceva? … În sfârşit, când s-o lumina de ziuă, au să vadă…

Dealtfel, nu se arăta nici un semn că insuliţa ar fi fost locuită – bineînţeles de oameni. Cât despre unele fiinţe vii, gălăgioase, incomode, primejdioase chiar prin numărul lor, acestea nu lipseau. Lui Gildas Tregomain îi trecu prin gând că toate maimuţele din lume îşi dăduseră întâlnire în acest loc! Se aflau, desigur, în capitala regatului Jocko… În Jockolia?

Aşa încât, cu toate că atmosfera era liniştită, cu toate că valurile abia loveau uşor ţărmul, naufragiaţii nu se putură bucura pe această insulă de un ceas de odihnă. Cu neputinţă să închidă ochii din pricina zgomotului necontenit. În jurul arborilor se simţea o foiala ciudată. Şi o larmă ca şi când ar fi răsunat tobele unui trib congolez. Era pe sub ramuri un du-te-vino neîncetat, strigăte guturale ca de santinele răguşite. Bezna nopţii însă nu lăsa să se vadă nimic.

Odată cu lumina zilei, se lămuriră şi călătorii noştri. Insuliţa era folosită ca adăpost de un întreg trib de „quadrumanes”, acei uriaşi cimpanzei ale căror isprăvi le-a povestit franţuzul du Chaillu pe când îi vâna în inima Guineelor.

Şi, pe cinstea mea, cu toate că nu-l lăsaseră să doarmă, Gildas Tregomain nu putu să nu admire aceste extraordinare exemplare de antropoide. Erau, cu siguranţă, tocmai acei „jocko” ai lui Buffon, care sunt în stare să execute unele munci lăsate de obicei pe seama priceperii şi mâinilor omeneşti – mari, puternici, voinici, cu prognatismul feţei puţin pronunţat, cu arcada sprâncenelor aproape normală. Umflându-şi pieptul şi frecându-şi-l cu putere, stârnesc acel zgomot de tobe.

La drept vorbind, cum de îşi aleseseră culcuşul pe această insuliţă, cum s-au transportat aici de pe uscat, cum izbuteau să-şi găsească hrana trebuincioasă, fiind destul de numeroase -. să tot fi fost vreo cincizeci de maimuţe – să lămurească alţiiaceastă situaţie. Dealtfel, aşa cum Juhel îşi dădu numaidecât seama, insuliţa, lungă de două mile şi lată de una, era acoperită cu fel de fel de arbori, obişnuiţi la această latitudine tropicală. Mai mult ca sigur că aceşti arbori aveau fructe bune de mâncat, ceea ce asigura hrana acestor quadrumane. Or, în materie de fructe, rădăcini, legume, tot ce era bun de mâncare pentru maimuţe putea fi şi pentru oameni. Acest lucru voiră să-l afle mai întâi Juhel, luntraşul şi mateloţii de pe Portalegre. După un naufragiu, după o noapte fără mâncare îţi este îngăduit să-ţi fie foame şi să cauţi, dacă poţi, să ţi-o potoleşti. Peste tot în jurul lor, fructe şi rădăcini sălbatice din belşug. Să le înfuleci însă crude nu-i prea plăcut, decât doar dacă ai un stomac de maimuţă. Dar nu te împiedică nimeni să le fierbi, dacă ai cum să faci focul. Şi chiar dacă nu este prea uşor, nici cu neputinţă nu este atunci când ai chibrituri de-ale regiei franceze. Din fericire, Nazim îşi împrospătase provizia la Loango şi în cutia de aramă în care se aflau nu pătrunsese apa. Aşa că, odată cu ivirea zorilor, sub copacii din tabără pâlpâia un foc de lemne uscate.

Naufragiaţii se adunaseră în jurul acestui foc. Jupân Antifer şi Zambuco tot mai erau furioşi. Probabil că furia ţine de foame, fiindcă refuzară să-şi ia partea din prânzul rudimentar la care se adăugaseră câţiva pumni din alunele acelea atât de căutate de locuitorii Guineei.

Dar şi maimuţelor le plac alunele şi mai mult ca sigur că ele nu vedeau cu ochi buni pe aceşti cotropitori ai insulei lor, pe aceşti străini care puneau mâna pe proviziile lor. În curând, unele ţopăind, altele nemişcate, cu toatele strâmbându-se în fel şi chip, făcură în jurul lui jupân Antifer şi a tovarăşilor săi un cerc.

Trebuie să băgăm de seamă, îi atrase Juhel atenţia unchiului său. Aceste maimuţe sunt puternice, nu glumă, şi de zece ori mai multe decât noi, iar noi suntem şi neînarmaţi…

Maluinului însă nu-i prea păsa de maimuţe!

Ai dreptate, băiete, spuse luntraşul. Iată nişte domni care nu prea par a cunoaşte legile ospitalităţii şi atitudinea lor este cam ameninţătoare…

Este vreo primejdie pentru noi? întrebă Ben-Omar.

Primejdia de a fi pur şi simplu rupţi în bucăţi, spuse foarte serios Juhel.

La auzul acestui răspuns, notarul bucuros ar fi vrut să o şteargă… dar, cum se spune… nu era chip.

În acest timp Barroso îşi aşezase în aşa fel oamenii, încât să poată face faţă oricărui atac. Apoi, el şi Sauk se traseră mai la o parte, discutând între ei, în timp ce Juhel nu-i slăbea din priviri.

Subiectul discuţiei lor era uşor de ghicit. Sauk îşi stăpânea cu greu furia la gândul că naufragiul neprevăzut făcuse să se spulbere planul asupra căruia se înţeleseseră. Trebuiau să ticluiască un altul. Nu avea nici o îndoială că se aflau în apele insuliţei numărul doi şi că, deci, comoara lui Kamylk-Paşa se afla pe una din insuliţele din golful Ma-Yumba – pe asta sau pe alta. Ei bine, cele ce avusese de gând să facă Sauk după ce se va fi debarasat de francez şi tovarăşii lui, avea să o facă mai târziu, cu ajutorul lui Barroso şi al oamenilor lui… Dealtfel, în acest moment nu era nimic de făcut… Cu toate că tânărul căpitan nu-şi mai avea la îndemână instrumentele de precizie, indicaţia dată de ultima notiţă putea să-i fie de folos în cercetările în care el, Sauk, nu s-ar fi putut descurca.

Toate acestea fură clar stabilite de cei doi ticăloşi atât de potriviţi pentru a se înţelege. Era de la sine înţeles că Barroso avea să fie despăgubit din plin de către complicele său pentru pierderea pe care o suferise şi că valoarea corăbiei, a încărcăturii precum şi a pachidermelor îi va fi în întregime plătită.

Cel mai important însă era acum să ajungă în orăşelul Ma-Yumba. Câteva bărci de pescari tocmai se desprindeau de ţărm. Puteau fi uşor zărite. Cea mai apropiată plutea la mai puţin de trei mile de insuliţă. Vântul fiind slab, ea nu ar fi ajuns înainte de trei-patru ore în văzul taberei, de unde i s-ar fi putut face semne… Deci, înainte încă de amiază, naufragiaţii de pe Portalegre vor fi instalaţi într-una din factoriile orăşelului, unde vor găsi desigur o primire bună şi o caldă ospitalitate.

Juhel!.,. Juhel! …

Chemarea aceasta întrerupse brusc discuţia dintre Sauk şi portughez.

Jupân Antifer era cel care strigase; urmă apoi a doua chemare:

Gildas! … Gildas! …

Tânărul căpitan şi luntraşul, care stăteau pe mal ca să observe bărcile de pescari, se apropiară numaidecât de jupân Antifer.

Bancherul Zambuco se afla lângă el şi Ben-Omar, la un semn, se apropie şi el.

Lăsându-l pe Barroso să se întoarcă la oamenii lui, Sauk se strecură încet spre grupul jupânului Antifer, în aşa fel încât să poată trage cu urechea la cele ce vorbeau. Cum era ştiut că nu cunoştea limba franceză, nimeni nu avea să se neliniştească de prezenţa lui.

Juhel, spuse jupân Antifer, fii atent fiindcă a venit momentul să luăm o hotărâre.

Vorbea cu un glas întretăiat, ca un om ajuns în culmea enervării.

Ultimul document spune că insuliţa numărul doi se află în golful Ma-Yumba… Or, noi suntem în golful Ma-Yumba… În privinţa asta, nu-i nici o îndoială…

Nici o îndoială, unchiule.

Dar nu mai avem nici sextant, nici cronometru… fiindcă acest neîndemânatic de Tregomain, căruia am făcut prostia să i le încredinţez, le-a pierdut…

Prietene… încercă să spună luntraşul.

Mai curând m-aş fi înecat decât să le pierd! răspunse cu asprime Pierre-Servan-Malo.

Eu de asemenea! adăugă şi bancherul.

Într-adevăr… domnule Zambuco! ripostă cu un gest de indignare Gildas Tregomain.

În sfârşit… s-au pierdut, continuă jupân Antifer şi… în lipsa acestor instrumente, Juhel, o să-ţi fie, desigur, cu neputinţă să calculezi poziţia insuliţei numărul doi…

Cu neputinţă, unchiule, şi după părerea mea singura hotărâre înţeleaptă ar fi să mergem la Ma-Yumba într-una din aceste şalupe, să ne întoarcem pe jos la Loango şi să ne îmbarcăm pe primul pachebot care face escală…

Asta… niciodată! răspunse jupân Antifer. Şi bancherul, ca un ecou credincios, repetă:

Niciodată!

Ben-Omar îi privea nepăsător, când pe unul, când pe celălalt, clătinând din cap, în timp ce Sauk asculta nepăsător, fără a părea că înţelege.

Da… Juhel… o să ne ducem la Ma-Yumba… dar, în loc să plecăm mai departe, la Loango, o să rămânem acolo… Rămânem acolo cât va fi necesar, m-ai înţeles? Ca să cercetăm insuliţele golfului… toate…

Ce-ai spus, unchiule?

Nu sunt multe… cinci sau şase… şi chiar de ar fi o sută, de ar fi o mie şi tot am să le cercetez pe toate, una după alta!

Unchiule… nu-i cuminte…

Ba e foarte cuminte, Juhel! Una din ele este cea în care se află comoara… Documentul arată chiar direcţia limbii de pământ unde a fost îngropată de Kamylk-Paşa…

Să-l ia dracu! murmură Gildas Tregomain.

Cu voinţă, cu răbdare, reluă jupân Antifer, o să descoperim noi în cele din urmă locul însemnat cu dublu K…

Şi dacă nu dăm de acest loc? … îl întrebă Juhel.

Nu spune asta, Juhel! strigă jupân Antifer. Pe Dumnezeu din cer, nu spune asta!

Şi într-o explozie de furie sfărâmă în dinţi pietricica pe care, până atunci, o tot rostogolise între fălci. Niciodată nu fusese mai aproape de o congestie cerebrală.

Juhel nu crezu potrivit să opună rezistenţă unei asemenea încăpăţânări. Cercetările, care, după părerea lui, nu aveau să ducă la nici un rezultat, nu aveau să le ia mai mult de aproximativ cincisprezece zile. Când jupân Antifer se va convinge că nu mai are ce să spere, va trebui – vrând-nevrând – să se întoarcă în Europa. Aşa că Juhel îi răspunse:

Să fim gata a ne urca în barca pescarilor, de cum o acosta…

Nu înainte de a fi cercetat insuliţa pe care ne aflăm, răspunse jupân Antifer, fiindcă… în sfârşit… de ce nu ar fi chiar asta?

Dealtfel, aşa şi era. Cine ştie dacă neobosiţii căutători ai comorii nu-şi atinseseră ţelul, dacă întâmplarea nu făcuse ceea ce ei, din lipsă de sextant şi cronometru, nu mai puteau să facă? Noroc prea puţin probabil, veţi spune? Fie! Dar după atât de multe supărări, osteneli, pericole, de ce Dumnezeul norocului nu s-ar fi arătat binevoitor faţă de statornicii lui adoratori?

Juhel nu îndrăzni să facă nici o obiecţie; de fapt, aşa era mai bine, ca să nu se piardă timp. Cercetarea insuliţei trebuia terminată înainte ca barca de pescari să fi ajuns la ţărm. Era de temut ca echipajul corăbiei să vrea să se îmbarce de îndată ce aceasta se va apropia de stânci, grăbit fiind să se ospăteze zdravăn într-una din factoriile din Ma-Yumba. Cum să-i sileşti pe aceşti oameni la o întârziere a căror pricină nu le-o spui? Cât despre a le destăinui existenţa comorii, nici gând, ar fi însemnat să le destăinui secretul lui Kamylk-Paşa!

Nimic mai adevărat, dar în clipa în care jupân Antifer şi Zambuco, însoţiţi de Juhel şi Gildas Tregomain, de notar şi de Nazim, se vor pregăti să părăsească tabăra, Barroso şi oamenii lui nu vor fi oarecum miraţi şi ispitiţi să-i urmărească? …

Era o situaţie foarte grea. Dacă s-ar fi descoperit comoara şi dacă echipajul ar fi fost de faţă la dezgroparea celor trei butoiaşe cu milioane în aur, diamante şi alte pietre preţioase, ce ar fi făcut acest echipaj? Nu ar fi însemnat să provoace la jaf şi violenţă toată această adunătură de aventurieri care nu făceau nici cât frânghia cu care să fie spânzuraţi? De două ori mai numeroşi decât maluinul şi tovarăşii lui, repede iar fi învins, schingiuit, măcelărit! Cu siguranţă că nu căpitanul lor ar fi fost cel care să-i potolească. Mai curând i-ar fi aţâţat şi ar fi ştiut ca din toată treaba asta el să se aleagă cu partea leului!

Dar să-l sileşti pe jupân Antifer să procedeze cu o mai mare prudenţă, să-l faci să înţeleagă că era mai bine să piardă câteva zile, că trebuia mai întâi să se ducă la Ma-Yumba cu echipajul de pe vasul Portalegre, să facă rost acolo de o gazdă, apoi, a doua zi, cu o barcă închiriată ad-hoc, să se întoarcă pe insuliţă, după ce s-ar fi descotorosit de aceşti oameni pe bună dreptate suspecţi, iată ceva ce nu era deloc uşor… Unchiul lui Juhel nu ar fi vrut să înţeleagă… În nici un chip nu ar fi putut fi convins să părăsească insuliţa înainte de a o fi cercetat… Nimic pe lume nu l-ar fi oprit…

Aşa se făcu că luntraşul, când îi dădu neînduplecatului său prieten toate acestea foarte judicioase poveţe, fu trimis la plimbare într-un chip nu prea plăcut, jupân Antifer încheindu-şi explozia de mânie cu aceste două cuvinte:

La drum!

Te rog…

Dacă vrei, rămâi… N-am nevoie de tine…

Puţină prudenţă…

Haide… Juhel. Şi trebuiră să se supună.

Jupân Antifer şi Zambuco părăsiră tabăra. Gildas Tregomain şi Juhel se ridicară să-i urmeze. Oamenii din echipaj nu păreau interesaţi a se lua după ei. Barroso însuşi nu părea că vrea să ştie care era motivul pentru care călătorii săi plecau de acolo.

Care să fi fost pricina acestei atitudini?

Uşor de înţeles: Sauk auzise toată discuţia dintrejupân Antifer şi Juhel, şi nevrând nici să împiedice, nici să întârzie cercetările, nu avusese a-i spune căpitanului portughez decât un cuvânt.

Barroso rămăsese deci lângă echipajul lui căruia îi dăduse ordin să aştepte acolo, pe loc, sosirea bărcilor de pescari şi să nu se îndepărteze de tabără.

Aceste fiind zise, la un semn al lui Sauk, Ben-Omar se porni la drum alăturându-i-se jupânului Antifer, care nu avea de ce să se mire că îl vede pe notar însoţit de secretarul lui, Nazim.