Capitolul III. În care insuliţa necunoscută este transformată într-un seif straşnic încuiat.

Căpitanul Z6 dădu ordin cârmaciului să reducă velatura, pentru a putea stăpâni vasul. Dinspre nord-est, în zori, adia o briză uşoară. Bricul-goeletă se putea apropia de insuliţă având întinse doar focul cel mare, gabia şi vela mică, celelalte pânze aflându-se pe funii. Dacă marea s-ar fi înfuriat, corabia ar fi găsit adăpost împotriva talazurilor chiar la ţărmurile insuliţei.

În timp ce Kamylk-Paşa, cu coatele pe parapetul dunetei, privea cercetător în jur, căpitanul stătea la prova şi manevra, ca orice marinar prudent în preajma unei insule a cărei aşezare nu se afla trecută pe nici o hartă.

Aici era într-adevăr pericolul. Sub aceste ape liniştite, fără stânci la suprafaţă, este greu să dibui stâncile de sub apă. Nici un semn care să arate canalul de plutire. Se părea că accesul este foarte uşor. Nici urmă de stânci. Şeful echipajului, care aruncă sonda, nu dădu nicăieri de vreo înălţare bruscă a fundului mării.

Iată acum şi înfăţişarea insuliţei văzută de la o milă depărtare – la o oră când soarele o lumina pieziş, de la est la vest – desprinsă din vălul de pâclă ce o acoperea în zorii zilei.

Era într-adevăr o insuliţă, nimic altceva decât o insuliţă fără însemnătate, pe care nici un stat nu s-ar fi gândit să o ia în stăpânire, în afară, bineînţeles, de hrăpăreaţa Anglie. Şi cea mai bună dovadă că acest conglomerat de stânci era necunoscut de navigatori şi de hidrografi, că nu putea să figureze nici pe cele mai moderne hărţi era faptul că Marea Britanie nu făcuse încă din ea un alt Gibraltar pentru a stăpâni aceste ţinuturi. Fără îndoială că era situată în afara drumurilor maritime şi, dealtfel, de-abia apăruse.

În înfăţişarea ei generală, insuliţa arăta ca un podiş destul de uniform, al cărui perimetru măsura aproape trei sute de stânjeni, un oval neregulat de o sută cincizeci stânjeni lungime şi între şaizeci şi optzeci stânjeni lăţime. Nu era deloc una din aceste aglomerări de roci frământate, îngrămădite una peste alta şi care par că desfid legile echilibrului. Nici o îndoială că venea dintr-o reaşezare lină şi treptată a scoarţei pământeşti. Originea ei nu trebuia atribuită câtorva presiuni bruşte, ci unei foarte încete apariţii din adâncurile mării. Marginile sale nu erau crestate de scobituri mai mult sau mai puţin adânci sau de numeroşi zimţi. Fără nici o asemănare cu unele scoici pe care natura le creează cu nesfârşita şi capricioasa ei fantezie, insuliţa avea totuşi un fel de simetrie asemănătoare valvei superioare a unei stridii sau carapacei unei broaşte ţestoase. Această carapace se rotunjea înălţându-se către centru în asemenea fel, încât punctul său culminant se ridica cu aproximativ o sută cincizeci de picioare deasupra nivelului mării.

Creşteau arbori pe suprafaţa ei? … Nici măcar unul. Urme de vegetaţie? Niciuna. Urme ale unei explorări? … În nici un colţ al ei. Această insulă nu fusese locuită niciodată şi nici nu ar fi putut să fie. Dată fiind aşezarea ei, ce nu figura pe hărţi, precum şi ariditatea ei de marmură, Kamylk-Paşa nu putea găsi ceva mai bun pentru a garanta siguranţa, secretul averii pe care voia să o încredinţeze măruntaielor pământului.

„Îţi vine să crezi că natura a creat-o anume!” îşi spunea căpitanul Z6.

În acest timp, bricul-goeletă plutea încet, strângând puţin câte puţin ce-i mai rămăsese din pânze. Apoi, când fu la numai o distanţă de două sute de metri de insuliţă, răsună ordinul de ancorare. Şi imediat, desprinsă de gruie, trăgând lanţul prin nară, ancora sa înfipt în pământ la o adâncime de douăzeci şi opt de braţe.

Se vedea bine cum coastele acestei mase stâncoase erau deosebit de abrupte, pe această parte cel puţin. O corabie s-ar fi putut apropia mai mult, ba chiar să şi înainteze pe lângă mal, fără teama de a atinge fundul apei. Cu toate acestea, era mai bine să păstreze distanţa.

După ancorare şeful de echipaj puse să se strângă ultimele vele şi căpitanul Z6 se urcă din nou pe dunetă.

Să pregătesc barca cea mare, excelenţă? Întrebăel.

Nu… yola. E mai bine să fim numai noi doi când debarcăm.

La ordin.

Puţin mai târziu, căpitanul şedea la prova yolei cu două vâsle uşoare în mână, iar Kamylk-Paşa la pupa. În câteva minute, mica ambarcaţiune acostase în spatele unei crestături, acolo unde coborârea era mai uşoară. O ancoră mică fu puternic înfiptă într-o crăpătură şi excelenţa-sa îşi luă în stăpânire insula.

Nu fu înălţat nici un pavilion şi nu fu trasă nici o lovitură de tun în această împrejurare. Nu era vorba de un stat care făcea act de prim-ocupant: era un particular care debarca cu gândul de a pleca după trei-patru ore. Mai întâi Kamylk-Paşa şi căpitanul Z6 băgară de seamă că, fără a se sprijini pe o bază nisipoasă, coastele insulei ieşeau din mare cu o înclinaţie de cincizeci până la şaizeci de grade. Deci nici o îndoială că formarea ei se datora unei înălţări a fundului submarin.

Îşi începură explorarea de jur împrejur, călcând pe un soi de cuarţ cristalizat, neatins de nici o urmă. În nici un loc litoralul nu părea a fi fost ros de acidul talazurilor. Pe solul uscat şi de natură cristalină nu se vedea alt lichid decât apă stătută pe fundul bălţilor mici, rămase din ultimele ploi. Vegetaţia nu se arăta nici măcar prin prezenţa acelor licheni, acelor muşchi marini, molotri sau alte plante destul de primare pentru a creşte printre stâncile unde vântul a adus câteva seminţe. Scoici – vii sau moarte – deloc, o ciudăţenie într-adevăr inexplicabilă. Ici-colo, murdărie de păsări care se datora celor câteva perechi de goelanzi şi pescăruşi, singurii reprezentanţi ai vieţii animale prin aceste locuri.

Îndată ce terminară înconjurul insuliţei, Kamylk-Paşa şi căpitanul se îndreptară către ridicătura rotundă din centrul ei. În nici o parte marginile malului nu arătaseră urmele unei vizite mai proaspete sau mai vechi care să-i fi atins suprafaţa. Peste tot aceleaşi stânci neumblate, şi, dacă ni se permite această expresie, aceeaşi puritate de cristal. Nici o urmă, nici o pată.

După ce urcară cocoaşa care se înălţa în mijlocul acestei carapace, se aflară cu aproximativ o sută cincizeci de picioare mai sus de nivelul oceanului. Unul lângă altul, cercetau, curioşi, orizontul care se oferea privirilor lor.

Pe vasta întindere lichidă care răsfrângea razele soarelui, nu se zărea nici o fărâmă de uscat. Aşadar, insuliţa nu făcea parte din acele ciclade care cuprind mai mulţi sau mai puţini atoli. Nici o creastă nu se înălţa peste această parte a mării. Cu luneta la ochi, căpitanul Z6 căuta zadarnic vreo pânză pe această imensă suprafaţă. Era pustie, şi bricul-goeletă nu risca să fie văzut în cele câteva ore cât avea să rămână ancorat la o sută de metri de coastă.

Eşti sigur de poziţia geografică în care ne găsim astăzi, 9 septembrie? … îl întrebă atunci Kamylk-Paşa.

Sigur, excelenţă, răspunse căpitanul Z6. Dealtfel, pentru mai multă siguranţă, am să refac calculul.

În adevăr, ar fi mai bine. Dar cum se face că această insuliţă nu a fost menţionată pe hartă?

Fiindcă, după părerea mea, a apărut foarte de curând. În orice caz, să fim mulţumiţi că nu figurează pe hartă şi că suntem siguri că o să o găsim la locul ei în ziua când veţi binevoi să ne întoarcem…

Da, căpitane, când vor fi trecut aceste vremuri tulburi! Ce-mi pasă mie dacă comoara mea rămâne îngropată nenumăraţi ani sub aceste stânci! Nu va fi ea mai în siguranţă decât în casa mea din Alep? Aici nu vor putea ajunge vreodată nici viceregele, nici fiul său Ibrahim, nici acest ticălos de Murad, ca să mă despoaie! Averea mea în mâna lui Murad? Prefer să o înghită adâncul mărilor!

Soluţie cu totul neplăcută, răspunse căpitanul Z6, fiindcă marea nu mai restituie cele ce au fost încredinţate adâncurilor sale. Este deci binevenită descoperirea acestei insuliţe. Ea, cel puţin, vă va păstra bogăţiile cu credinţă şi vi le va restitui.

Să mergem, spuse Kamylk-Paşa, ridicându-se. Totul trebuie făcut repede şi este mai bine ca vasul nostru să nu fie zărit…

La ordinele dumneavoastră.

La bord nu ştie nimeni unde suntem?

Repet excelenţei-sale, nimeni.

Nici măcar pe ce mare?

Nici măcar pe ce mare a Lumii Vechi sau Noi. Sunt cincisprezece luni de când cutreierăm oceanele, şi în cincisprezece luni o corabie poate străbate depărtări mari între continente, fără să-şi dea seama.

Kamylk-Paşa şi căpitanul Z6 coborâră spre cotitura unde îi aştepta yola lor.

În clipa când să se îmbarce, căpitanul spuse:

Şi odată această operaţie terminată, excelenţa-voastră se va îndrepta către Siria? …

Nu este în intenţia mea. Înainte de a mă întoarce la Alep, am să aştept ca soldaţii lui Ibrahim să fi evacuat provincia şi ca ţara, sub conducerea lui Mahmud, să-şi fi găsit liniştea.

V-aţi gândit vreodată că s-ar putea să fie anexată posesiunilor viceregelui?

Nu, pe profetul nostru, nu! exclamă Kamylk-Paşa, pe care această presupunere îl făcu să-şi piardă obişnuitul lui sânge rece. Pentru o perioadă de timp, al cărui sfârşit sper să ajung să-l văd, este posibil ca Siria să fie anexată domeniului lui Mehmet-Ali, fiindcă necunoscute sunt căile lui Allah! Dar să nu treacă iarăşi şi pentru totdeauna în puterea sultanului?! … Allah nu ar vrea asta!

Şi, unde socoteşte excelenţa-voastră să se refugieze când va fi părăsit mările? …

Nicăieri… Nicăieri! Fiindcă averea mea va fi în siguranţă printre stâncile acestei insuliţe, o să rămână aici! Noi însă, căpitane Z6, o să navigam mai departe, aşa cum am făcut-o de atâţia ani împreună…

La ordinele dumneavoastră!

În scurt timp, Kamylk-Paşa şi tovarăşul său fură din nou la bord.

Către orele nouă, căpitanul trecu la o primă cercetare a soarelui, cercetare menită a stabili longitudinea, adică ora locului; această cercetare urma să fie completată printr-o alta, la prânz, în clipa trecerii astrului la meridian şi care avea să-i dea latitudinea. Îşi ceru sextantul, luă înălţimea soarelui şi, aşa cum îi spusese excelenţei-sale, se strădui ca operaţiunea să fie cât mai exactă. După ce îşi notă rezultatul, căpitanul coborî în cabină cu scopul de a pregăti calculele care trebuiau să precizeze poziţia insuliţei, poziţie ce urma a fi definitiv calculată după obţinerea înălţimii meridianului.

Dar, mai înainte de asta, dădu ordin ca şalupa să fie încărcată. Trebuiau să fie îmbarcate cele trei butoiaşe depozitate în cămară precum şi uneltele: târnăcoape, hârleţe, sape şi cimentul necesar îngropării comorii.

Înainte de ora zece, totul era gata. Şase marinari, sub conducerea şefului de echipaj, se urcară în şalupă. Ei nu bănuiau în nici un chip ce conţineau butoiaşele şi nici pentru ce se duceau să le îngroape în acel colţ. Asta nu-i interesa şi nici nu-i neliniştea. Obişnuiţi să asculte orbeşte, marinarii erau ca nişte maşini care funcţionau fără a pune întrebări.

Kamylk-Paşa şi căpitanul se instalară la pupa şalupei şi în câteva bătăi de vâsle ajunseră la insuliţă.

Trebuiau, în primul rând, să găsească un loc potrivit pentru săpat o groapă, nici prea aproape de malurile ameninţate de valurile mării pe timpul rău al echinocţiului, nici prea sus, pentru a evita unele alunecări de teren. Locul acesta îl găsiră chiar la poalele unei stânci abrupte, pe una din coastele îndreptate către sud-est ale insuliţei.

La ordinul căpitanului Z6, oamenii debarcară butoaiele şi uneltele, şi veniră şi ei. Începură apoi să sape în locul ales. Era o muncă destul de grea. Cuarţul cristalizat este o materie dură. Pe măsura ce cazmaua le făcea să sară, ţăndările erau adunate cu grijă fiindcă aveau să le folosească la umplerea gropii, după ce butoaiele vor fi fost puse acolo. Le-a trebuit nu mai puţin de două ceasuri ca să sape o groapă a cărei adâncime măsura între cinci şi şase picioare şi tot atât de largă – un adevărat mormânt în care somnul unui răposat nu ar fi fost vreodată tulburat de vuietul furtunilor.

Kamylk-Paşa se ţinea deoparte, gânditor, cu sufletul întristat de cine ştie ce obsesie dureroasă. Se întreba, poate, dacă nu ar face mai bine să se culce şi el alături de comorile lui, pentru a-şi dormi somnul de veci? … Şi, într-adevăr, unde ar fi găsit el un adăpost mai sigur împotriva nedreptăţii şi a perfidiei oamenilor? …

Când butoiaşele fură coborâte în fundul gropii, Kamylk-Paşa le mai privi o ultimă dată. În acea clipă, căpitanului Z6 îi trecu prin gând – într-atât de ciudată i se păru privirea excelenţei-sale – că avea să contramandeze ordinele date, să renunţe la acest proiect, să pornească din nou pe mare cu bogăţiilesale…

Nu, căci cu un gest îi îndemnă pe oameni să continue. Atunci căpitanul fixă solid cele trei butoaie, unul lângă altul, sprijinindu-le cu bucăţi de cuarţ, apoi le acoperi cu var stins. Şi foarte repede totul alcătui o masă la fel de compactă ca şi stânca insulei. Apoi, pe deasupra, grămezi de pietre cimentate între ele umplură cu totul groapa. După ce vânturile şi ploile vor fi măturat locul, ar fi fost cu neputinţă să mai descoperi unde a fost îngropată comoara.

Totuşi trebuia făcut un semn, un semn care să nu se şteargă, pe care cel interesat să-l poată recunoaşte într-o zi. Aşa că, pe peretele vertical al stâncii ce se înălţa în spatele gropii, şeful echipajului săpă, cu ajutorul unei dălţi, o monogramă al cărei identic facsimil iată-l:

Erau cei doi K din numele lui Kamylk-Paşa legaţi între ei, aidoma felului în care semnă totdeauna egipteanul.

Nu mai aveau nici un motiv să mai rămână pe insulă. Comoara era acum sigilată în fundul acelei gropi. Cine ar fi putut să o descopere în acest loc, cine ar fi putut să o smulgă din această ascunzătoare necunoscută? … Nu, aici era în siguranţă, şi dacă Kamylk-Paşa sau căpitanul Z6 ar fi luat taina cu ei în mormânt, putea veni şi sfârşitul lumii fără ca nimeni să o fi putut afla vreodată.

Şeful echipajului îşi îmbarcă oamenii, în timp ce excelenţa-sa şi căpitanul mai rămaseră pe o stâncă a litoralului.

Câteva minute mai târziu, şalupa veni să-i ia şi-i duse la bricul goeletă care-i aştepta.

Erau orele unsprezece şi patruzeci şi cinci. Vremea se arăta minunată. Pe cer, nici un nor. În mai puţin de un sfert de oră soarele avea să ajungă la meridian. Căpitanul se duse să-şi caute sextantul şi se pregăti să ia înălţimea meridiană. După ce o calculă, deduse şi latitudinea de care se folosi ca să afle şi longitudinea, calculând şi unghiul orar din observaţia făcută la ora nouă. Obţinu astfel poziţia insuliţei cu o aproximaţie care nu putea să depăşească o jumătate de milă.

Tocmai terminase de calculat şi se pregătea să urce pe punte, când se deschise uşa cabinei. Apăru Kamylk-Paşa.

Ai calculat poziţia? … întrebă el.

Da, excelenţă.

Dă-mi-o!

Căpitanul îi întinse foaia de hârtie pe care îşi înscrisese calculele. Kamylk-Paşa o citi cu atenţie, ca şi când ar fi vrut să-şi întipărească în minte poziţia insulei.

Să păstrezi cu sfinţenie această hârtie, îi spuse el căpitanului. Cât despre jurnalul de bord în care ai consemnat de cincisprezece luni drumul nostru…

Acest jurnal, excelenţă, nu-l va avea nimeni, niciodată…

Şi ca să fii cu totul sigur, distruge-l chiar acum.

La ordinele dumneavoastră.

Căpitanul Z6 luă registrul pe care erau înscrise diferitele direcţii urmate de bricul-goeletă prin tot atâtea mări. Îl rupse şi-i arse paginile la flacăra unui felinar. După aceea Kamylk-Paşa şi căpitanul se întoarseră pe dunetă şi o parte din zi nava rămase pe loc, acolo unde era ancorată.

Pe seară, către orele cinci, pe cer, către apus, începură să se adune norii. Prin îngustele crăpături dintre ei, soarele arunca mănunchiuri de raze care presărau marea cu fluturi de aur.

Ca un marinar căruia nu-i place cum arată timpul, căpitanul Z6 clătină din cap.

Excelenţă, spuse el, boarea asta aduce vânt mare… poate chiar vijelie peste noapte! Insuliţa nu ne oferă nici un adăpost şi, înainte de a se lăsa cu totul întunericul, putem să ne îndepărtăm de ea cu vreo zece mile…

Dar nu ne mai reţine nimic aici, căpitane, răspunse Kamylk-Paşa.

Atunci să plecăm.

Te mai întreb o dată, nu ai nevoie să-ţi verifici poziţia prin longitudine şi latitudine?

Nu, excelenţă, sunt sigur de calculele mele, cum sunt sigur că sunt copilul mamei mele…

Atunci, să mergem!

La ordinele dumneavoastră.

Pregătirile se făcură repede. Ancora se înălţă din mare. Cu pânzele în bătaia vântului, se luă direcţia spre apus…

În picioare, la pupa, Kamylk-Paşa urmări cu privirea insuliţa necunoscută – atât cât lumina nedesluşită a înserării îi mai schiţa contururile. Apoi, grămada de stânci dispăru în ceaţă. Bogatul egiptean era sigur însă că, atunci când va vrea, o va regăsi… şi odată cu ea comoara pe care el i-o încredinţase – comoară valorând o sută de milioane de franci, în aur, diamante şi pietre preţioase.