Capitolul IX. În care un punct de pe o hartă din atlasul jupanului Antifer este atent însemnat cu creion roşu.
În timp ce unchiul lor se dezlănţuia în această farandolă în doi, Enogate şi Juhel se duseseră împreună la primărie şi la biserică. La primărie, slujbaşul stării civile pentru căsătorii – bătrân conţopist având în grija sa fabricarea lunilor de miere – le arătase strigările afişate în cadrul publicaţiilor. La catedrală, vicarul le făgăduise o slujbă cântată, predică, orgă, clopote – adică tot tacâmul matrimonial al lui Saint-Jean. Cât de fericiţi vor fi aceşti veri, cu dispensa obţinută de la Monsenior! Şi cu câtă nerăbdare aşteptau, mai făţişă la Juhel, mai sfioasă la Enogate, data de 5 aprilie, smulsă şovăielilor unchiului lor! Şi apoi, ce de pregătiri, trusoul miresei, găteli şi mobile pentru frumoasa cameră de la primul etaj, pe care generosul Tregomain o înfrumuseţa în fiecare zi cu mărunţişuri adunate pe vremuri de la locuitorii de pe Rance, între altele o mică statuetă a Fecioarei, care împodobea cabina barcazului Fermecătoarea Amelie şi pe care ţinea să o dăruiască tinerilor căsătoriţi! Nu era el confidentul lor şi unde ar fi găsit ei un om mai bun şi mai sigur pentru speranţele şi proiectele lor de viitor? Şi de douăzeci de ori pe zi, cu orice prilej, vrednicul luntraş le spunea:
Ce nu aş da să ştiu această căsătorie făcută… să vă ştiu trecuţi pe la primar şi pe la preot…
Pentru care motiv, dragă Gildas? … întrebă fata, cam neliniştită.
Este atât de ciudat prietenul Antifer când începe să bată câmpii şi o ia razna cu milioanele lui!
Asta era şi părerea lui Juhel. Când depinzi de un unchi – minunat om, dar puţin cam scrântit – nu eşti sigur de nimic, atât timp cât acel „da” sacramental nu a fost rostit.
Şi apoi, când este vorba de o familie de marinari, nici nu e timp de pierdut. Sau trebuie să rămâi burlac, cum a rămas şeful de cabotaj şi căpitanul barcazului, sau trebuie să te căsătoreşti de îndată ce acest lucru este permis şi posibil.
Precum se ştie, Juhel trebuia să se îmbarce, în calitate de secund, pe o corabie cu trei catarge aparţinând firmei Baillif. Aşadar, câte luni de-a rândul, câţi ani chiar, cutreierând mările la mii de leghe de soţie şi copii – dacă Dumnezeu le-ar fi binecuvântat căsătoria, şi cine nu ştie că Dumnezeu nu-şi negustoreşte binecuvântarea perechilor de prin porturile militare şi comerciale! Fără îndoială că Enogate se obişnuise cu gândul că lungile călătorii îl vor duce pe soţul ei departe de ea, altfel nici nu s-ar fi putut. Un motiv în plus ca să nu piardă nici o zi, căci vor veni destule când vor fi despărţiţi.
Despre acest viitor vorbeau tânărul căpitan şi logodnica lui, pe când se întorceau în acea dimineaţă acasă, după ce îşi terminaseră treburile. Şi mare le fu mirarea când văzură doi străini ieşind din casa din strada Hautes-Salles, care se îndepărtau gesticulând furioşi. Ce să caute aceşti oameni la jupân Antifer? Juhel avu o presimţire că se petrecuse ceva neobişnuit.
Şi nu mai avu mei o îndoială când, împreună cu Enogate, auzi tărăboiul care venea de sus, cântecul improvizat al cărui refren răsuna până la capătul meterezelor.
Să-şi fi pierdut unchiul lor minţile? Nu cumva obsesia acelei longitudini îi provocase vreo leziune cerebrală? Să fi dat oare peste el, dacă nu nebunia marinarilor, nebunia bogăţiei? …
Ce s-a întâmplat oare, mătuşă? o întrebă Juhel pe Nanon.
Unchiul vostru este cel care dănţuieşte, copii.
Nu-i el în stare să zguduie casa atât de tare! …
Nu el, Tregomain.
Cum? Tregomain dănţuieşte şi el?
Vezi bine, ca să nu-l contrazică pe unchiul nostru, îl lămuri Enogate.
Urcară toţi trei la primul etaj şi văzându-l pe jupân Antifer cum ţopăie, le trecu prin gând – auzindu-l cântând cât îl ţinea gura – că nu mai este în toate minţile:
A mea e lon… Lon la! A mea e gi… Lon li!
Şi, în unison cu el, roşu ca racul, gâfâind, ameninţat de apoplexie, minunatul Tregomain îi ţinea isonul:
Da, da, e a lui longitudinea lui! …
O străfulgerare lumină deodată mintea lui Juhel. Aceşti doi străini pe care îi văzuse ieşind din casă… Să fi venit în sfârşit blestematul de mesager al lui Kamylk-Paşa? …
Tânărul păli şi-l opri pe jupân Antifer în mijlocul unei piruete.
Unchiule, îi strigă el, o ai? …
O am, nepoate!
O are, murmură Gildas Tregomain.
Şi se lăsă să cadă pe un scaun care, neputându-i opune rezistenţă, se sfărâmă sub el.
Câteva clipe mai târziu, îndată ce unchiul îşi putu trage sufletul, Enogate şi Juhel aflară tot ce se întâmplase încă din ajun, despre sosirea lui Ben-Omar şi a secretarului său, încercarea de a smulge scrisoarea lui Kamylk-Paşa, conţinutul testamentului, determinarea exactă a longitudinii pentru poziţia insuliţei unde era îngropată comoara… Lui jupân Antifer nu-i rămânea decât să se aplece ca să o ia! …
Ei, unchiule, acum când au aflat unde e cuibul, aceşti doi indivizi o să ţi-o ia înainte!
Mai încet, nepoate! strigă jupân Antifer ridicând din umeri. Mă crezi atât de neghiob încât să le fi dat cheia de la casa de bani? … Afirmaţie pe care Gildas Tregomain o întări scuturând din cap.
… o casă de bani care închide în ea o avere de o sută de milioane! …
Şi acest cuvânt „milioane” creştea şi se umfla în gura lui Pierre-Servan-Malo în asemenea măsură, încât ameninţa să-l înăbuşe.
Oricum însă, dacă se aştepta ca această veste să fie primită cu strigăte de entuziasm, fu numaidecât dezamăgit. Cum! O ploaie de aur, de care şi Danae ar fi fost geloasă, un potop de diamante şi pietre preţioase cădea asupra casei umile din strada Hautes-Salles, şi niciunul nu întindea mâna ca să le prindă, şi acoperişul nu se spărgea pentru a le lăsa să pătrundă înăuntru până la ultimul strop? …
Da! Aşa a fost. Vorbelor împănate cu milioane rostite victorios de către autorul lor – le urmă o tăcere de gheaţă.
Asta-i bună! strigă el privindu-şi pe rând sora, nepotul, nepoata şi prietenul, dar ce-aveţi de-mi arătaţi mutrele astea, de parcă aţi avea vânt potrivnic?
Cu toate aceste mustrări violente, chipurile nu-şi schimbară „direcţia vântului”.
Cum, reluă jupân Antifer, eu vă aduc vestea că sunt bogat precum Cresus, că o să mă întorc din Eldorado încărcat cu atâta aur cât nici la cel mai nabab dintre nababi nu o să găsiţi, şi voi nici nu mă îmbrăţişaţi ca să mă felicitaţi? …
Nici un răspuns. Nimic decât ochi plecaţi şi chipuri abătute.
Ei bine, Nanon? …
Da, frate, răspunse sora, sigur că este o avere frumuşică.
Frumuşică! Să mănânci pe zi, timp de un an, mai mult de trei sute de mii de franci, dacă vrei! Şi tu, Enogate, şi tu, de asemenea, găseşti că este o avere frumuşică?
Doamne, unchiule, răspunse tânăra fată, dar nu-i nevoie să fii atât de bogat…
Da, ştiu, … cunosc refrenul! Bogăţia nu face fericirea! Este de asemenea şi părerea dumneavoastră, domnule căpitan de cursă lungă? se întoarse unchiul, întrebându-l direct pe nepotul său.
Părerea mea, răspunse Juhel, este că acest egiptean ar fi trebuit să-ţi lase, pe deasupra, prin testament, şi titlul de paşă, fiindcă atât bănet şi fără titlu…
He! … He! … Antifer-Paşa! făcu zâmbind luntraşul…
Ia spune, strigă jupân Antifer cu tonul cu care se comanda înfăşurarea pe jumătate a pânzei de gabie, ia spune, fostule căpitan al Fermecătoarei Amelie, ai chef să glumeşti?
Eu, bunul meu prieten? replică Gildas Tregomain. Ferească Dumnezeu! … Şi fiindcă eşti atât de fericit că eşti de o sută de ori milionar, eu te felicit de o sută de milioane de ori.
Oare, în definitiv, de ce primea familia cu atâta răceală marea fericire a şefului ei? …
Poate că el, la urma urmei, nu se mai gândea la minunatele lui planuri de căsătorie pentru nepoata şi nepotul său? Poate că renunţase să rupă sau cel puţin să amâne căsătoria lui Juhel cu Enogate, cu toate că longitudinea sosise înainte de 5 aprilie? La drept vorbind, asta era teama care-i necăjea atât de tare pe Enogate şi Juhel, pe Nanon şi Gildas Tregomain.
Acesta din urmă vru să-l facă pe prietenul său să se explice… Era mai bine să se ştie la ce trebuiau să se aştepte. Măcar s-ar fi putut discuta şi, din una în alta, să-l facă să înţeleagă pe acest teribil unchi, în loc să-l lase să fiarbă în propria lui zeamă.
Să vedem, prietene, spuse el îndoindu-şi spinarea, să presupunem că ai toate aceste milioane…
Să presupunem, luntraşule… şi de ce să presupui? …
Ei bine, să zicem că le ai… Un om de treabă, ca tine, obişnuit cu o viaţă modestă – ce ai să faci cu ele?
Ce o să-mi placă, răspunse scurt jupân Antifer.
Doar nu ai să cumperi tot Saint-Malo…
Tot Saint-Malo şi tot Saint-Servan şi tot Dinard, dacă aşa vreau eu, şi chiar caraghioasa aia de Rance care nu are apă decât când se îndură fluxul să-i aducă!
El ştia că, insultând Rance, îl mâhnea pe cel care navigase în sus şi în jos pe încântătorul râuleţ timp de douăzeci de ani.
Aşa o fi! replică Tregomain înţepat. Dar tot nu ai să mănânci o îmbucătură mai mult şi nu o să bei o înghiţitură în plus, afară doar dacă ai să-ţi cumperi un stomac în plus…
O să-mi cumpăr ce o să-mi placă, marinar de apă dulce, şi dacă şi printre ai mei întâmpin împotrivire, dacă sunt înfruntat…
Asta o spunea la adresa celor doi logodnici.
… o să-mi toc suta mea de milioane, o s-o risipesc, o s-o fac scrum, praf am s-o fac, şi Juhel şi Enogate nu au să aibă nimic din cele cincizeci pe care socoteam să le las fiecăruia, într-o zi, moştenire…
Adică, vrei să spui, o sută la amândoi, prietene…
De ce?
Fiindcă au să se căsătorească… Se atingea problema arzătoare.
Ehei, luntraşule, strigă jupân Antifer cu o voce de stentor, caţără-te pe vela mare a trinchetului şi uită-te dacă nu sunt acolo!
Era un fel de a-l trimite la plimbare pe Gildas Tregomain – bineînţeles la figurat, fiindcă ar fi fost cu neputinţă să ridici ditamai namila ca luntraşul în vârful unui catarg, fără ajutorul unei macarale.
Nici Nanon, nici Juhel, nici Enogate nu îndrăzneau să se amestece în discuţie. După cât era de palid tânărul căpitan, se vedea bine că abia îşi stăpânea furia gata să izbucnească.
Dar luntraşul nu era omul care să-i părăsească în largul mării şi, apropiindu-se de prietenul său, zise:
Cu toate astea, tu ai promis…
Ce am promis? …
Să consimţi la căsătoria lor…
Da… dacă nu sosea longitudinea; şi cum longitudinea a sosit…
Un motiv în plus să le asiguri fericirea…
În regulă, luntraşule, în regulă… De aceea Enogate se va căsători cu un prinţ…
Dacă s-o mai găsi…
Şi Juhel cu o prinţesă…
Cele de măritat s-au isprăvit! replică Gildas Tregomain, care nu mai găsea argumente.
Când vii cu cincizeci de milioane zestre, se găsesc, nu avea grijă!
Atunci caută…
Osă caut… şi am să găsesc… şi încă în almanahul Gothon! Voia să spună almanahul Gotha acest catâr încăpăţânat greu de scos din ale lui, care voia cu orice chip să amestece sângele princiar cu cel al Antiferilor.
Dealtfel, nevrând să mai lungească vorba care putea să lunece în ceartă şi hotărât să nu cedeze în problema căsătoriei, lăsă să se înţeleagă – oh! foarte categoriccă dorea să rămână singur în odaia sa, adăugind că până la cină nu o să mai fie acasă pentru nimeni.
Gildas Tregomain socoti prudent să nu-l contrazică, aşa că se întoarseră cu toţii în sala de la parter.
De fapt, toată această mică lume era desperată şi frumoşii ochi ai tinerei fete erau plini de lacrimi. Şi asta îl scotea din fire pe Gildas Tregomain:
Nu-mi place să văd pe cineva plângând, chiar când are necazuri…
Dar, bunul meu prieten, spuse ea, totul este pierdut! Unchiul nostru nu o să renunţe… Averea asta i-a sucit minţile…
Da, întări Nanon, şi când fratele meu şi-a vârât ceva în cap…
Juhel nu scotea nici o vorbă. Umbla încoace şi încolo prin odaie, încrucişându-şi şi desfăcându-şi braţele, închizând şi deschizând palmele. Deodată începu să strige:
La urma urmei, nu-i el stăpân aici! … Şi nu am nevoie de consimţământul lui ca să mă căsătoresc! … Sunt major…
Dar Enogate nu este, îi atrase atenţia luntraşul, şi în calitatea lui de tutore poate să se opună…
Da… şi noi toţi depindem de el, adăugă Nanon plecând capul.
Aşa că eu sunt de părere, îi sfătui Gildas Tregomain, că ar fi mai bine să nu-l înfruntaţi făţiş… S-ar putea să-i mai treacă din pandalii, mai ales dacă o să vă prefaceţi că sunteţi de acord…
Cred că aveţi dreptate, domnule Tregomain, spuse Enogate, şi cred că o să câştigăm mai mult cu vorba bună decât cu cearta, cel puţin aşa trag nădejde.
Dealtfel, adăugă luntraşul, milioanele astea nici nu le are încă! …
Nu, întări Juhel, şi, cu toată latitudinea şi longitudinea lui, s-ar putea să nu-i fie deloc uşor să pună mâna pe ele! O să-i trebuiască timp, nu glumă…
Mult de tot… murmură fata.
Din păcate, da, scumpa mea Enogate, şi asta înseamnă amânări şi iar amânări! … Ah, unchi afurisit! …
Şi afurisitele astea de bestii care au venit din partea acelui afurisit de paşă! bombăni Nanon. Ar fi trebuit să-i iau la goană cu mătura…
Oricum, în cele din urmă tot s-ar fi întâlnit cu el, replică Juhel, şi acest Ben-Omar, care îşi are comisionul lui în această afacere, nu s-ar fi lăsat cu una, cu două…
Şi atunci, unchiul o să plece? … întrebă Enogate.
S-ar putea, răspunse Gildas Tregomain, fiindcă o să ştie unde este situată insuliţa!
Am să mă duc cu el, hotărî Juhel.
Tu, Juhel! exclamă tânăra fată.
Da… nu se poate altfel… Vreau să fiu lângă el, să nu-l las să facă vreo prostie… sau să-l aduc înapoi… dacă o zăbovi prea mult prin cine ştie ce coclauri…
Bine gândit, băiatul meu, spuse luntraşul.
Cine ştie pe unde s-o lăsa târât tot alergând după această comoară şi ce primejdii o să înfrunte! …
Enogate rămase foarte tristă, deşi înţelesese că numai bunul simţ îi inspirase lui Juhel această hotărâre şi poate că aşa avea să mai scurteze din călătorie. Tânărul căpitan o mângâie cât putu de bine. Avea să-i scrie des… O să o ţină la curent cu tot ce avea să se întâmple… Nanon o să fie lângă ea, ca şi domnul Tregomain, dealtfel… care o să vină să le vadă în fiecare zi…
Bizuie-te pe mine, fata mea, răspunse luntraşul, foarte înduioşat, ai să vezi cum am să te distrez! Tu nu cunoşti isprăvile Fermecătoarei Amelie, nu-i aşa?
Nu, Enogate nu le cunoştea, fiindcă el nu îndrăznise niciodată, de frica jupânului Antifer, să i le povestească.
Ei bine, am să ţi le povestesc… Sunt foarte interesante… Şi timpul o să treacă… Într-o zi o să-l vedem pe prietenul nostru întorcându-se cu milioanele lui sub braţ… sau cu traista goală… Bravul nostru Juhel nu va face decât un salt de acasă până la catedrala din Saint-Malo… şi nu eu voi fi acela care să vă fac să zăboviţi… Dacă vrei, cât au să lipsească ei, îmi comand hainele de nuntă şi le îmbrac în fiecare dimineaţă…
Hei! … Luntraşule!
Glasul binecunoscut îi făcu pe toţi să tresară.
Iată că mă cheamă, spuse Gildas Tregomain.
Ce o fi vrând? … întrebă Nanon.
După glas, parcă nu ar fi furios, adăugă Enogate.
Nu, răspunse Juhel, parcă-i mai mult nerăbdător decât furios…
Tregomain, vii odată? …
Vin! strigă Gildas Tregomain.
Şi scara prinse a geme sub pasul lui.
O clipă mai târziu, jupân Antifer îl împinse înăuntru pe uşa odăii sale, pe care o închise cu grijă. Apoi, trăgându-l în faţa mesei pe care era atlasul deschis la harta planisferică şi întinzându-i un compas, spuse:
Tine!
Compasul? …
— Da! răspunse jupân Antifer cu glas întretăiat. Această insuliţă… insuliţa cu milioanele… am vrut să-iaflu poziţia…
Şi nu este pe hartă? strigă Gildas Tregomain, cu un glas care arăta mai curând bucurie decât mirare.
Cine îţi spune asta? ripostă jupân Antifer. Şi de ce nu s-ar găsi, luntraş nenorocit?
Atunci… este?
Dacă este? … Te cred şi eu că este… Dar sunt atât de enervat… îmi tremură mâna… compasul ăsta parcă îmi arde degetele… nu-l pot plimba pe hartă…
Să te ajut, prietene?
Dacă eşti în stare…
De! … făcu Gildas Tregomain.
Vezi bine! Pentru un fost marinar de pe Rance! … În sfârşit, încearcă… o să vedem… Ţine bine compasul… şi urmăreşte cu vârful al cincizeci şi patrulea meridian – mai bine zis al cincizeci şi cincilea, fiindcă insuliţa este la cincizeci şi patru grade şi cincizeci şi şapte de minute…
Aceste cifre ale longitudinii începură să tulbure mintea minunatului prieten.
Cincizeci şi şapte de grade şi cincizeci şi patru de minute? întrebă el, căscând ochii.
Nu… dobitocule! strigă jupân Antifer… Exact pe dos… Haide… dă-i drumul! …
Gildas Tregomain puse vârful compasului în partea de vest a hărţii.
Nu, urlă prietenul lui, nu la vest! … La est de meridianul Parisului… mă auzi, nerodule! … La est… la est!
Năucit de atâtea bruftuieli, Gildas Tregomain nu mai era bun de nimic. O ceaţă deasă i se lăsă pe ochi, pe frunte îi apărură broboane de sudoare şi compasul îi tremura în mână ca discul unei sonerii electrice.
Dar prinde odată al cincizeci şi cincilea meridian! răcni jupân Antifer. Începe din partea de sus a hărţii… şi coboară până acolo unde o să dai de paralela douăzeci şi patru!
Paralela douăzeci şi patru? bâlbâi Gildas Tregomain.
O să mă omoare cu zile, mizerabilul! Da… şi în punctul în care se întretaie, acolo se află insuliţa…
Insuliţa…
Ce faci… cobori?
Cobor…
Uf, uite că netotul urcă!
Adevărul era că luntraşul nu mai ştia ce-i cu el şi părea şi mai puţin în stare decât prietenul său să rezolve problema despre care era vorba. Amândoi erau într-un hal fără de hal, agitaţi, cu nervii care vibrau asemenea unor corzi de contrabas într-un final de uvertură.
Lui jupân Antifer îi trecu prin gând că o să înnebunească. Aşa că, luă singura hotărâre pe care o putea lua.
Juhel! strigă el cu un glas care răsună ca şi când ar fi folosit o porta-voce.
Tânărul căpitan apăru aproape imediat.
Ce doreşti, unchiule?
Juhel… unde este insuliţa lui Kamylk-Paşa?
În punctul în care longitudinea se întretaie cu latitudinea…
Ei bine… caut-o…
Ai fi crezut că jupân Antifer avea să-şi completeze formula vânătorească prin cunoscuta poruncă:
Şi… „aport”…
Juhel nu ceru nici o explicaţie. Tulburarea unchiului său îi arăta limpede despre ce era vorba. După ce luă compasul cu o mână care nu tremura, puse vârful la începutul celui de al cincizeci şi cincilea meridian, în partea de nord a hărţii, şi începu să-i urmărească traseul, coborând.
Spune pe unde trece! porunci jupân Antifer.
Da, unchiule, răspunse Juhel. Şi începu să înşire:
Pământul lui Franz-Josef, în marea Arctică.
Bine.
Marea Barentz.
Bine.
Novaia Zemlia.
Şi apoi?
Marea Kara.
Şi după aceea?
Rusia septentrională din Asia.
Ce oraşe străbate?
Mai întâi Ecaterinenburg.
Şi apoi?
Lacul Aral.
Mai departe!
Kiva în Turkestan.
Şi am ajuns? …
Aproape! Herat în Persia.
Tot n-am ajuns? …
Ba da! Mascat, la capătul de sud-est al Arabiei.
Mascat! strigă jupân Antifer venind mai aproape, ca să se aplece peste hartă.
În adevăr, cel de al cincizeci şi cincilea meridian cu cea de a douăzeci şi patra paralelă se întretăiau pe teritoriul imamului din Mascat, în partea golfului Oman, în faţa golfului Persic, care desparte Arabia de Persia.
Mascat! repetă jupân Antifer.
Mascot? întrebă Gildas Tregomain, care nu auzise bine.
Nu Mascot… Mascat, luntraşule! urlă prietenul său, ai cărui umeri se ridicară până la urechi.
De fapt, nu aveau decât o coordonată aproximativă, fiindcă nu era indicată decât prin grade, fără a fi calculată până la minute de arc.
Aşadar, Juhel, să fie la Mascat? …
Da, unchiule, cu o aproximaţie de o sută de kilometri.
Şi nu poţi preciza mai bine? …
Ba da, unchiule…
Atunci, dă-i drumul, Juhel! … Hai! … Nu vezi că fierb de nerăbdare?
Şi fără îndoială că un cazan încins la fel de tare ar fi făcut, fără doar şi poate, explozie.
Juhel luă din nou compasul; ţinând apoi seama de minutele latitudinii şi longitudinii, izbuti să determine poziţia cu o asemenea aproximaţie încât diferenţa nu putea fi mai mare de câţiva kilometri.
Şi, atunci? … întrebă jupân Antifer.
Atunci, unchiule, locul nu este chiar pe teritoriul imamului din Mascat, spuse el. Este puţin mai la răsărit, în golful Oman…
Zău!
De ce… zău? întrebă Gildas Tregomain.
Fiind vorba de o insuliţă, nu o putem afla în plin continent, fostule căpitănaş al Fermecătoarei Amelie.
Aruncase vorbele pe un ton imposibil de redat şi cu totul pe nedrept, fiindcă, orice s-ar spune, un barcaz nu este un şlep.
Mâine, adăugă jupân Antifer, începem să ne pregătim de plecare.
Ai dreptate, răspunse Juhel, hotărât să nu-şi contrazică unchiul.
Să vedem dacă nu cumva găsim la Saint-Malo vreo corabie care pleacă la Port-Said.
O să fie cel mai bun mijloc de transport, fiindcă o zi mai mult sau mai puţin…
Nu, nu! … Nu o să-mi fure nimeni insuliţa!
Sau ar trebui să fie un pungaş grozav! îl luă pe Gildas Tregomain gura pe dinainte, remarcă pe care jupân Antifer o primi cu o nouă ridicare din umeri.
Tu vii cu mine, Juhel, spuse jupân Antifer.
Da, unchiule, răspunse tânărul căpitan, potrivit celor ce hotărâse.
Şi tu, luntraşule, de asemenea…
Eu?! … exclamă Gildas Tregomain.
Da… tu! …
Cele două cuvinte fură rostite pe un ton atât de poruncitor, încât capul minunatului om se aplecă de la sine, de sus în jos, în semn de încuviinţare.
Şi el care socotea să profite de absenţa lui Pierre-Servan-Malo pentru a o înveseli pe sărmana Enogate, povestindu-i isprăvile Fermecătoarei Amelie pe apele blânde ale râului Rance!
