Capitolul X. Care cuprinde, pe scurt, călătoria cu steamerul Steersman din Cardiff, între Saint-Malo şi Port-Said.

La 2 februarie, steamerul englez Steersman9părăsea cheiul din Saint-Malo în timpul fluxului de dimineaţă. Era un cargo de cărbuni de nouă sute de tone din portul Cardiff, făcând călătorii numai între Newcastle şi Port-Said. De obicei, acest cargo nu făcea nici o escală. De data asta, însă, o avarie neînsemnată, o scurgere la condensatori, îl obligase să facă unele reparaţii. Şi în loc să se ducă la Cherbourg, căpitanul făcuse un ocol pe la Saint-Malo, vrând să-şi vadă acolo un vechi prieten. Patruzeci şi opt de ore mai târziu, steamerul putuse ieşi din nou în larg, şi capul Frehel, în clipa când îl semnalăm cititorilor noştri, îi şi rămăsese în urmă cam cu vreo treizeci mile la nord-est. Şi de ce menţionăm acest vas de cărbuni, mai mult decât un altul, dacă ţinem seama că pe Marea Mânecii trec sute de asemenea vase şi că Regatul Unit le foloseşte pentru a exporta rodul măruntaielor sale carbonifere în toate părţile lumii?

Pentru ce? … Fiindcă la bord se afla jupân Antifer şi cu el, nepotul său Juhel şi cu ei, prietenul Gildas Tregomain. Cum de se afla el la bordul unui steamer englez, în loc de a fi instalat mai confortabil în vagoanele Companiilor de Căi Ferate? Ce naiba! Când îi este dat cuiva să aducă dintr-o călătorie o sută de milioane, îşi poate îngădui măcar să trăiască bine, să nu se uite la cheltuială!

Şi aşa ar fi făcut şi jupân Antifer, moştenitorul bogatului Kamylk-Paşa, dacă nu i s-ar fi oferit ocazia să călătorească în condiţii foarte plăcute.

Căpitanul Cip, care comanda Steersman, era o veche cunoştinţă a jupânului Antifer. Aşa că, în timpul escalei sale, englezul nu uită să-i facă o vizită maluinului şi se înţelege de la sine că a fost bine primit în strada de pe Hautes-Salles. Când a aflat că prietenul său se pregătea să plece la Port-Said, el îi oferi, în schimbul unui preţ convenabil, să călătorească la bordul vasului său. Era o navă bună, care, pe o mare calmă, înainta cu unsprezece noduri şi căreia, în general, nu-i trebuiau decât treisprezece sau patrusprezece zile pentru a parcurge cele cinci mii cinci sute mile care despart Marea Britanie de răsăritul Mediteranei. Este adevărat că Steersman nu era potrivit pentru transportul de călători. Dar marinarii nu sunt prea pretenţioşi.

Se putea amenaja oricând o cabină cât de cât ca lumea şi traversarea se putea efectua fără transbordare, ceea ce nu era lipsit de unele avantaje. Se înţelege deci că jupân Antifer s-a lăsat ispitit. Să se închidă ca într-o carceră între pereţii strâmţi ai unui vagon, atâta amar de drum, nu i-ar fi făcut plăcere. „Mai bine două săptămâni petrecute pe o navă bună, în mijlocul brizei răcoroase a mării, decât şase zile în fundul unei cutii pe roate, să respiri fum de zgură şi praf de cărbune”, îşi spunea jupân Antifer. Tot aşa gândea şi Juhel, dacă nu şi luntraşul, al cărui câmp de navigaţie se mărginise între malurile râului Rance. Cu atâtea căi ferate în Europa occidentală şi orientală, acesta socotise că cea mai mare parte a călătoriei o vor face cu trenul, dar prietenul său hotărâse altfel: o zi mai mult sau mai puţin? … Că au să ajungă într-o lună sau două, insuliţa tot acolo o să fie, la locul ştiut. Nimeni, în afară de jupân Antifer, Juhel şi Gildas Tregomain, nu-i cunoştea poziţia. Comoara, îngropată de treizeci şi unu de ani în ascunzătoarea ei însemnată cu dublu K, nu risca nimic dacă aştepta câteva săptămâni mai mult…

Iată de ce, oricât de grăbit era, Pierre-Servan-Malo acceptase propunerea căpitanului Cip în numele prietenilor săi şi al lui însuşi, şi iată de ce Steersman a trebuit să fie semnalat atenţiei cititorului.

Aşadar, jupân Antifer, nepotul Juhel şi prietenul său Gildas Tregomain, înarmaţi cu o frumuşică sumă în aur pe care luntraşul a pus-o bine în centura de la brâu, înzestraţi cu un excelent cronometru, cu un sextant lucrat de un meşter renumit şi cu volumul „Cunoaşterea timpului”, în vederea viitoarelor lor cercetări, luând pe deasupra o sapă şi un târnăcop cu care să poată săpa în pământul insuliţei, se îmbarcară tustrei pe vasul care transporta cărbuni. Era un vas minunat şi bine condus, cu un echipaj compus din doi mecanici, patru fochişti şi vreo zece marinari. Vrând-nevrând, căpitanul Fermecătoarei Amelie a trebuit să-şi înfrângă neplăcerea şi să se avânte într-o călătorie pe mare, să înfrunte mâniile lui Neptun, el care nu răspunsese vreodată decât vrăjitelor zâmbete ale încântătoarelor undine10. Când jupân Antifer i-a poruncit să-şi facă bagajele şi să şi le ducă la bordul vasului, el nu a îndrăznit să mai spună nimic. Şi ce mişcător rămas bun şi-au luat unii de la alţii! Enogate ţinută cu dragoste la piept de Juhel, Nanon împărţindu-se între frate şi nepot, Gildas Tregomain având grijă să nu-i strângă prea tare pe cei care avuseseră curajul să i se arunce în braţe… În sfârşit se făcu auzită şi asigurarea că absenţa va fi de scurtă durată, că nu vor trece nici şase săptămâni şi familia va fi din nou laolaltă, în casa din strada Hautes-Salles… Şi atunci, milionar sau nu, vor şti să-l facă pe jupân Antifer să încuviinţeze căsătoria atât de nefericit amânată… Apoi, nava se îndreptă spre vest şi tânăra fată o urmări cu privirea până când catargele sale dispărură la orizont…

Ia să vedem! Oare vasul Steersman uitase cele două personaje – a căror importanţă nu este deloc mică – ce aveau obligaţia să-l însoţească pe moştenitorul lui Kamylk-Paşa? …

În adevăr, notarul Ben-Omar şi Sauk – aşa-zisul Nazim – nu erau la bord. Să fi scăpat ei plecarea vasului? …

De fapt, nimic nu-l putuse convinge pe notar să se urce pe steamer. La venire, în călătoria dintre Alexandria şi Marsilia, fusese atât de bolnav cum nici măcar unui notar nu i-ar fi permis să fie. Aşa că acum, când ghinionul îl obliga să meargă până la Suez şi de acolo… cine ştie unde… se jurase să nu mai folosească, atâta vreme cât o să poată ocoli drumurile pe apă, decât căile de uscat. Dealtfel, Sauk nu-i arătase nici cea mai mică împotrivire, iar în ceea ce îl priveşte pe jupân Antifer, el nu ţinea deloc să-l aibă pe Ben-Omar tovarăş de călătorie. Aşa că se mulţumise să-i dea întâlnire către sfârşitul lunii la Suez, fără să-i spună că de acolo vor trebui să meargă până la Mascat… Abia atunci notarul avea să fie silit să înfrunte mânia perfidei stihii!

Jupân Antifer chiar adăugase:

— Deoarece clientul dumitale te-a însărcinat, în calitate de executor testamentar, să fii de faţă la dezgroparea moştenirii, n-ai decât să fii! Dar, deşi împrejurările ne obligă să călătorim împreună, să rămânem fiecare la locul nostru, mai ales că nu doresc defel să fac o mai amplă cunoştinţă cu secretarul dumitale.

Recunoaştem, după această observaţie atât de amabil exprimată, pe necioplitul nostru maluin.

Reiese, din cele spuse, că Sauk şi Ben-Omar părăsiseră Saint-Malo înainte de plecarea vasului Steersman, şi acesta era motivul pentru care nu figurau printre călătorii căpitanului Cip – lucru de care, dealtfel, nimeni nu se gândea să se plângă. Oricum, se ştie că de teama de a nu-şi pierde comisionul dacă nu asista la dezgroparea comorii, iar pe de altă parte, sub neîndurata voinţă a lui Sauk, Ben-Omar nu ar fi renunţat la tovărăşia jupânului Antifer. Avea să ajungă chiar înaintea lui la Suez, unde o să-l aştepte cu destulă nerăbdare.

În acest timp, vasul Steersman înainta cu toată iuţeala de-a lungul coastei franceze. Vânturile din sud nu-l scuturau prea tare, căci găsea, într-o oarecare măsură, adăpost de-a lungul ţărmului. Gildas Tregomain nu putea fi decât mulţumit. Îşi propusese să tragă foloase de pe urma acestei călătorii, studiind obiceiurile şi datinile diferitelor popoare din ţările pe care soarta îl obliga să le străbată. Dar cum se avânta pentru prima dată în larg, se temea să nu sufere de rău de mare. De aceea îşi plimba privirea cercetătoare, dar şi temătoare în acelaşi timp, până la acel îndepărtat orizont unde apa se contopea cu cerul. Nu încerca însă bietul om să o facă pe marinarul, nici să înfrunte ruliul şi tangajul cutreierând încoace şi-ncolo puntea steamerului. Într-adevăr, picioarele lui, obişnuite cu duşumeaua nemişcată a barcazului, şi-ar fi pierdut repede punctul de sprijin. Aşezat la pupa, pe o bancă de pe dunetă, sprijinit în coate sau agăţat de odgoane, părea resemnat cu soarta sa, fapt care îi atrăgea glumele usturătoare ale nemilosului Pierre-Servan-Malo.

Ce zici, luntraşule, merge? …

Până acum nu am de ce să mă plâng.

Ei, cred şi eu… până acum plutim ca pe apă dulce fiindcă mergem pe lângă coastă, şi tu ai putea chiar să te crezi pe Fermecătoarea Amelie, între malurile înalte ale micei tale Rance! Dar ia să vină un vânt din nord şi marea să-şi scuture puricii, atunci ai vedea tu cum nici nu ai avea timp să te scarpini!

Eu nu am purici, prietene.

Este un fel de a vorbi, dar să te văd când o să ajungem pe Ocean, după ce vom fi ieşit din Mânecuţă…

Crezi că am să fiu bolnav?

Şi încă cum, îţi dau şi-n scris!

Trebuie să recunoaştem că jupân Antifer avea un anume fel – care era numai al lui – de a linişti oamenii. De aceea Juhel, crezând că trebuie să îndulcească neplăcutele efecte ale acestor preziceri, spuse:

Unchiul meu exagerează, domnule Tregomain, şi nu o să fiţi mai bolnav…

Decât un marsuin? … Este tot ce doresc, răspunse luntraşul arătând spre doi-trei din aceşti clovni ai mării, care ţopăiau prin dâra de spumă lăsată de Steersman.

Către seară, nava trecu de cele mai îndepărtate puncte ale Bretaniei. Deoarece se angajase pe canalul Four, ocrotit de înălţimile din Ouessant, marea nu-i fu prea neprielnică, deşi avea vânt potrivnic. Între orele opt şi nouă, călătorii noştri se duseră la culcare lăsând steamerul să depăşească în timpul nopţii Capul Saint-Mathieu, intrarea îngustă de la Brest, golfuleţul Douarnenez, curentul puternic din Sein, şi să se îndrepte, prin Iroise, către sud-vest.

Luntraşul visă că era bolnav de moarte. Din fericire, nu fusese decât un vis. Dimineaţa, cu toate că nava sălta de la un capăt la altul, legănându-se de la pupa la prova, afundându-se în golfurile valurilor şi ridicându-se apoi pe creste, pentru ca iarăşi să coboare, el nu şovăi să urce pe punte.

Dacă tot îi fusese scris să-şi încheie cariera de marinar cu o călătorie pe mare, măcar să-şi întipărească în minte toate peripeţiile prin care trecea! Iată-l deci apărând pe ultimele trepte ale capotului, ieşind ca din pământ, până la mijloc. Şi pe cine-i fu dat să-l vadă întins pe punte, galben ca ceara şi bolborosind ca un butoi care se goleşte? …

Pe jupân Antifer în persoană, Antifer Pierre-Servan-Malo, istovit ca o lady firavă, care traversează strâmtoarea de la Boulogne la Folkestone, pe furtună!

Şi ce de înjurături – marinăreşti şi de uscat, în acelaşi timp! Şi cu ce foc se porni să blesteme zărind, între două icneli, faţa liniştită şi trandafirie a prietenului său, care nu părea să simtă nici cea mai uşoară ameţeală.

Da… mii de trăsnete! strigă el. Aşa-i că nu-ţi vine să crezi? …Fiindcă n-am mai pus piciorul de zece ani pe un vas… eu… maistru de cabotaj… bolnav mai rău ca un luntraş…

Dar… eu nu sunt bolnav, îndrăzni să spună Gildas Tregomain, schiţând unul din zâmbetele lui blajine.

Nu eşti! … Şi de ce nu eşti?

Mă mir şi eu, prietene.

Că doar Rance a ta nu a semănat niciodată cu marea asta turbată de la Iroise!

Niciodată.

Şi tu nici nu te-ai schimbat la faţă, măcar…

Îmi pare rău, răspunse Gildas Tregomain, fiindcă asta se pare că te supără.

Se poate oare închipui un soi mai bun de om pe suprafaţa lumii noastre dintre pământ şi cer decât luntraşul?

Să ne grăbim însă să adăugăm că acest rău al jupânului Antifer trecu repede. Înainte ca Steersman să fi depăşit Capul Ortegal, la nord-vest de Spania, pe când mai plutea încă pe întinsul golfului Gasconiei, atât de teribil bântuit de valurile Atlanticului, maluinul îşi recăpătase piciorul şi stomacul lui de marinar. I se întâmplase ceea ce se întâmplă multor navigatori, chiar celor mai încercaţi, când nu au mai fost o vreme pe mare. Umilirea sa nu a fost însă dintre cele mai mici şi amorul său propriu profund rănit, numai la gândul că acel căpitănaş al Fermecătoarei Amelie, un biet comandant de luntrişoară, rămăsese teafăr pe când el fusese cât pe-aci să-şi verse măruntaiele!

Noaptea a fost nespus de grea atât timp cât steamerul a trebuit să lupte cu năvala de talazuri între Corogne şi Ferrol. Căpitanul Cip se gândi o clipă, chiar, să facă un popas, şi poate că l-ar fi făcut dacă Pierre Antifer nu ar fi fost de părere să meargă mai departe. Întârzierile prea mari l-ar fi neliniştit întrucâtva în legătură cu pachebotul de Suez, care nu face decât o escală pe lună în golful Persic. În această epocă a echinocţiului, sunt totdeauna de temut asemenea furtuni, pe care este cu neputinţă să le înfrunţi.

Deci, era mai bine să nu se oprească atâta timp cât primejdia de a continua drumul nu era evidentă.

Steersman îşi urmă drumul la oarecare distanţă de stâncile litoralului Spaniei. Lăsă la stânga golfuleţul Vigo şi cele trei căpăţâni de zahăr care-i străjuiau intrarea, apoi pitoreştile coaste ale Portugaliei. A doua zi, apăru la tribord grupul insulelor Berling, pe care providenţa le-a făurit dinadins pentru instalarea farurilor care semnalează corăbiilor venind din larg apropierea continentului. Nu este greu de ghicit că în timpul acestor ceasuri, în care nu aveau ce să facă, se discuta despre marea moştenire, despre această extraordinară călătorie. Şi despre rezultatele ei, care nu puteau fi puse la îndoială.

Jupânul Antifer îşi recăpătase aplombul moral şi fizic. Cu picioarele răşchirate, sfidând orizontul cu privirea, măsura puntea cu un pas hotărât, căutând, ca să spunem totul, pe chipul blajin al luntraşului un semn de ameţeală care se încăpăţâna însă să nu apară.

Şi atunci, îi arunca o întrebare:

Cum ţi se pare oceanul? …

Apă multă, prietene.

Mda… ceva mai multă ca în Rance a ta!

Fără îndoială, dar nu trebuie să dispreţuim un râu care îşi are farmecul lui…

Nu-l dispreţuiesc, luntraşule… îl ignor numai…

Nu trebuie să ignori pe nimeni, unchiule, spuse Juhel, şi un pârâu poate să-şi aibă valoarea lui…

Exact ca şi o insuliţă! adăugă Gildas Tregomain. La aceste cuvinte, jupân Antifer ciuli urechile, fiindcă îl atingeau la partea lui sensibilă.

Desigur, exclamă el, există insuliţe care merită să fie aşezate la loc de frunte… de exemplu a mea!

Acest pronume rostit arăta limpede ce se petrecuse în mintea lui de breton – un pronume mai posesiv ca acesta nu putea fi… Insuliţa din golful Oman era, adică, a lui, prin moştenire…

Şi fiindcă veni vorba de insuliţa mea, reluă el, Juhel, controlezi în fiecare zi cum îţi merge cronometrul? …

Desigur, unchiule, şi rar am văzut un instrument atât de perfect.

Şi sextantul tău? …

Te asigur că nu-i mai prejos decât cronometrul.

Slavă Domnului, fiindcă au costat destul de scump!

Dacă trebuie să-ţi aducă o sută de milioane, insinua pe bună dreptate Gildas Tregomain, nu te mai uiţi la preţ…

Precum spui, luntraşule!

Şi, de fapt, nici nu se uitaseră la preţ. Cronometrul fusese fabricat în atelierele Breguet – cu câtă măiestrie, inutil să mai insistăm. Cât despre sextant, acesta era vrednic de cronometru şi, mânuit cu iscusinţă, putea să dea unghiuri mai mici de o secundă. Or, pentru mânuire nu trebuia decât să te laşi pe seama tânărului căpitan. Datorită acestor două aparate, el va şti să stabilească cu o precizie absolută poziţia insuliţei.

Dar dacă jupân Antifer şi cei doi tovarăşi ai săi aveau dreptate să acorde toată încrederea acestor instrumente, ei simţeau, dimpotrivă, neîncredere, o îndreptăţită neîncredere în Ben-Omar, executorul testamentar al lui Kamylk-Paşa. Discutau adesea despre asta şi într-o zi unchiul îi spuse nepotului său:

Nu-mi place deloc acest Omar şi am de gând să-l urmăresc îndeaproape!

Cine ştie dacă dăm de el la Suez… răspunse luntraşul, pe un ton de îndoială.

Fii serios! strigă jupân Antifer. O să ne aştepte el, dacă trebuie, săptămâni şi chiar luni! N-a venit acest pungaş la Saint-Malo numai pentru a-mi fura latitudinea?

Cred că nu greşeşti, unchiule, spuse Juhel, supraveghindu-l pe acest scrib egiptean. După părerea mea, nu face multe parale şi cred că nici secretarul lui, Nazim, nu este mult mai breaz!

Aşa cred şi eu, Juhel, adăugă luntraşul. Acest Nazim nu aduce a secretar de notar cum n-aduc eua…

A june-prim! spuse Pierre-Servan-Malo plimbându-şi pietricica între dinţi. Nu, sus-numitul secretar nu are deloc mutra unuia care întocmeşte acte… La urma urmei, nu-i de mirare ca în Egipt aceşti trepăduşi arată ca nişte bei, cu pinteni şi mustăţi. Din păcate, nu vorbeşte franţuzeşte… L-am fi putut face să trăncănească…

Să-l faci să trăncănească, unchiule? Dacă nu ai scos mare lucru de la patron, nu ai fi scos nimic nici de la secretarul lui, te asigur! Mai curând cred că ar fi cazul să vezi ce este cu acel Sauk…

Care Sauk? …

Acest fiu al lui Murad, vărul lui Kamylk-Paşa, cel care a fost dezmoştenit în folosul dumitale.

Numai să-i dea în gând să mi se pună în cale, că am eu ac de cojocul lui! Adică testamentul nu-i clar? … Atunci ce pretenţii are acest descendent de paşă, căruia mă prind să-i retez cozile?

Cu toate acestea, unchiule…

Nu-mi pasă mie de el cum nu-mi pasă nici de Ben-Omar, şi dacă acest ticluitor de contracte nu se poartă cum trebuie…

Bagă de seamă, prietene! spuse Gildas Tregomain. De notar nu te poţi descotorosi… Are dreptul şi chiar datoria de a te însoţi în căutările tale… de a te însoţi pe insuliţă…

Insuliţa mea, luntraşule!

Fie… insuliţa ta! … Testamentul spune asta lămurit, şi cum îi este atribuit un comision de unu la sută… adică un milion de franci…

Un milion de picioare în spate! … strigă maluinul, a cărui furie creştea numai la gândul acestei enorme prime pe care urma să o încaseze Ben-Omar.

Discuţia fu întreruptă de fluierături asurzitoare. Steamerul, care se apropiase de uscat, trecea între vârful Capului Saint-Vincent şi stânca ce se înălţa în largul apelor.

Căpitanul nu uita niciodată să trimită un salut mănăstirii căţărată în vârful falezei – salut la care stareţul se grăbea să răspundă cu părinteasca sa binecuvântare. Apărură pe podiş câţiva călugări bătrâni şi steamerul, cucernic binecuvântat, ocoli cel mai îndepărtat cap pentru a se îndrepta apoi către sud-est.

În timpul nopţii, plutind la câteva mile de-a lungul coastei, zăriră luminile farurilor din Cadix şi trecură de golful Trafalgar. Dis-de-dimineaţă, după ce determinară la sud poziţia farului de pe Capul Spartei, Steersman, lăsând la egală distanţă, spre tribord, minunatele coline ale Tangerului, împodobite cu drăguţe vile albe printre frunzişuri, şi spre babord malurile în trepte dincolo de Tarifa, intră în strâmtoarea Gibraltar. Începând din acest punct şi ajutat de curentul din Mediterană, căpitanul Cip dădu viteză vasului, apropiindu-se în acelaşi timp de litoralul marocan. Întrezări Ceuta, cocoţată pe o stâncă, ca un Gibraltar spaniol, se îndreptă către sud-est, şi douăzeci şi patru de ore mai târziu insula Alboran rămânea în urmă.

Minunată călătorie, căreia pasagerii îi pot gusta farmecul de nedescris atunci când nava care-i poartă trece prin faţa coastei africane! Nimic mai pitoresc, mai variat decât această privelişte, cu munţii care se profilează atât de armonios în depărtare, cu ţărmurile dantelate, cu porturile ce se ivesc pe neaşteptate de după falezele înalte în cadrul lor de verdeaţă, neatinse de iarnă în acest climat mediteranean.

Aprecia oare luntraşul nostru aşa cum se cuvine acele frumuseţi naturale şi le putea el oare compara, în gândul lui, cu cele mai frumoase privelişti ale iubitei sale Rance, între Dinard şi Dinan? Ce simţea el văzând cetatea Oran, dominată de vârful ascuţit pe care era căţărat fortul său, oraşul Alger urcând în amfiteatru pe propria sa casba, Stora pierdută în mijlocul stâncilor sale de o neasemuită grandoare, Bougie, Philippeville, Bone, pe jumătate modern, pe jumătate antic, ghemuit în fundul golfului său?

Într-un cuvânt, care era starea sufletească a lui Gildas Tregomain în faţa acestui minunat litoral care se desfăşura înaintea ochilor săi? Este un moment epocal, pe care istoria nu l-a lămurit şi pe care, fără îndoială, nu-l va lămuri niciodată.

Tăind La Caille aproape de-a curmezişul, Steersman se îndepărtă de coasta tunisiană şi luă direcţia Capului Bon.

În seara zilei de 5 martie, înălţimile Cartaginei se desemnară o clipă pe fundalul unui cer de un alb strălucitor, în clipa când soarele apunea printre valurile ceţii. Apoi, în timpul nopţii, steamerul, după ce plutise de-a lungul Capului Bon, brăzda partea orientală a Mediteranei până la porturile Levantului.

Vremea era destul de prielnică; scurte vijelii uneori, dar şi înseninări care lăsau privirilor largi orizonturi. În aceste împrejurări îşi arătă insula Pantelleria vârful său ascuţit – un fost vulcan adormit care putea foarte bine să se trezească într-o zi. Dealtfel, întreg subsolul acestei părţi a mării, de la Capul Bon până în cotloanele cele mai îndepărtate ale arhipelagului grecesc, este vulcanic. Aşa apăruseră aici insule ca Santorin şi multe altele, care vor forma, poate, într-o zi, un alt arhipelag.

A avut dreptate Juhel să-i spună unchiului său:

Noroc că egipteanul nu a ales o insulă prin aceste părţi ca să-şi îngroape averea.

Noroc… mare noroc! răspunse jupân Antifer.

Şi păli numai la gândul că insuliţa lui ar fi putut să se ivească dintr-o asemenea mare frământată neîncetat de forţe subterane. Din fericire, golful Oman este la adăpost de această eventualitate. El nu este bântuit de asemenea zguduituri şi insuliţa va fi, desigur, în aceiaşi loc indicat de coordonatele sale geografice.

După ce trecu de insulele Gozzo şi Malta, Steersman se apropie în linie dreaptă de coasta egipteană.

Căpitanul Cip recunoscu de departe Alexandria. Apoi, după ce ocoli reţeaua gurilor Nilului, desfăşurată ca un evantai între Rozeta şi Darnieta, vasul fu semnalat portului Port-Said în dimineaţa de 7 martie. Canalul de Suez era pe vremea aceea în construcţie, urmând a fi inaugurat abia în 1869. Steamerul trebui deci să se oprească la Port-Said. Acolo, de-a lungul unei fâşii înguste de nisip, înghesuită între mare, canal şi Menzaleh, apăruseră case în stil european, pavilioane cu acoperişul ascuţit, vile, sub influenţa arhitecturii franceze.

Pământul săpăturilor a folosit la astuparea unei părţi a mlaştinilor şi la consolidarea unui terasament pe care s-a pus temelia oraşului, în care nu lipseşte nimic: biserică, spital, şantiere. De-a lungul Mediteranei, îşi arată faţadele unele clădiri pitoreşti şi lacul este presărat cu insuliţe de verdeaţă printre care alunecă bărcile pescarilor. Un fel de jumătate de radă, cu o întindere de două sute treizeci de hectare, este protejată de cele două diguri ale sale, unul la apus, cu far, pe o lungime de trei mii cinci sute metri, celălalt oriental, mai scurt, de şapte sute de metri.

Jupân Antifer şi tovarăşii săi se despărţiră de căpitanul Cip cu multe mulţumiri pentru felul cum fuseseră primiţi pe vasul său şi a doua zi luară trenul care circula atunci între Port-Said şi Suez.

Din păcate, Canalul nu fusese terminat în acel an. Traversarea lui l-ar fi interesat pe Juhel, iar Gildas Tregomain s-ar fi putut crede între malurile râului Rance, cu toate că înfăţişarea lacurilor Amar şi Ismailia este mai puţin bretonă decât Dinan şi mai orientală ca Dinard.

Cât despre jupân Antifer? … De fapt, i-o fi trecut oare lui prin gând să privească toate aceste minunăţii? Nu! Nici la cele create de natură, nici la cele create de geniul omenesc. Pentru el, întreaga lume se reducea la un singur punct, insuliţa din golful Oman, insuliţa lui, care, ca un grăunte de metal strălucitor, îi hipnotiza toată fiinţa…

Şi nici din Suez nu avea să vadă nimic, acest oraş care are acum un loc atât de important în nomenclatura geografică de astăzi. În schimb, ceea ce îi izbi privirea la ieşirea din gară fu un grup de doi bărbaţi, dintre care unul se ploconea cu temenele adânci, în timp ce celălalt îşi păstra gravitatea orientală.

Erau Ben-Omar şi Nazim.