Capitolul XI. În care Gildas Tregomain declară că prietenul său Antifer ar putea sfârşi prin a-şi pierde minţile.

Aşadar, executorul testamentar, notarul Ben-Omar, şi secretarul său erau prezenţi la întâlnirea hotărâtă. Nu ar fi lipsit pentru nimic în lume! Sosiseră la Suez încă de câteva zile şi este uşor de închipuit nerăbdarea lor în aşteptarea maluinului!

La un semn al jupânului Antifer, şi Juhel, şi Tregomain se făcură a nu-i cunoaşte. Păreau că sunt cu toţii absorbiţi într-o discuţie din care nimic nu i-arfi putut distrage.

Luându-şi obişnuita-i atitudine slugarnică, Ben-Omar se apropie. Dar ceilalţi, în continuare, păreau că nu-l văd.

În sfârşit… domnule… îndrăzni el să spună, dând glasului său modulaţiile cele mai amabile.

Jupân Antifer întoarse capul, îl privi, şi categoric, avu aerul că nu-l cunoaşte.

Domnule… sunt eu… sunt eu… repeta notarul făcând plecăciuni.

Care… eu?

Ca şi când ar fi spus clar: ce vrea de la mine acest strigoi de pe altă lume?

Dar sunt eu… Ben-Omar… notarul din Alexandria, nu mă recunoaşteţi? …

Îl cunoaştem noi cumva pe acest domn? întrebă Pierre-Servan-Malo. Şi îşi privi prietenii făcând cu ochiul în timp ce pietricica îi umfla pe rând, când un obraz, când celălalt.

Cred că da… răspunse Gildas Tregomain căruia începuse să-i fie milă de încurcătura notarului. Este domnul Ben-Omar pe care am avut deja plăcerea să-l întâlnim…

Da… da, da… replică jupân Antifer, ca şi când şi-ar fi amintit de ceva îndepărtat, foarte îndepărtat. Îmi amintesc… Ben-Omar… Ben-Omar? …

Chiar eu.

Şi… ce faceţi dumneavoastră aici? …

Cum ce fac aici? Dar vă aştept pe dumneavoastră, domnule Antifer.

Mă aşteptaţi pe mine?

Fără îndoială… aţi uitat oare? … Întâlnirea dată la Suez?

Întâlnirea? … Şi pentru ce? răspunse maluinul prefăcându-se atât de bine că este surprins, încât notarul se lăsă păcălit.

Pentru ce? … Dar testamentul lui Kamylk-Paşa… milioanele lăsate moştenire… şi insuliţa aceea…

Poate că vreţi să spuneţi insuliţa mea!

Da… insuliţa dumneavoastră… văd că începeţi să vă aduceţi aminte… Şi cum testamentul mi-a impus obligaţia de…

Am înţeles, domnule Ben-Omar… Bună-ziua… bună ziua! … Şi fără să-i spună „la revedere”, îi făcu pe Juhel şi pe luntraş, cu o înălţare din umeri, să-l urmeze.

Dar când să se îndepărteze de gară, notarul îi opri:

Unde credeţi că o să locuiţi la Suez? întrebă el.

Într-un hotel oarecare, răspunse jupân Antifer.

Hotelul la care am tras împreună cu secretarul meu Nazim v-ar conveni? …

Acela sau altul, totuna! Pentru cele patruzeci şi opt de ore pe care trebuie să le petrecem aici…

Patruzeci şi opt de ore? … întrebă Ben-Omar cu un glas din care străbătea o vădită nelinişte. Adică nu aţi ajuns la capătul drumului?

Nicidecum, răspunse jupân Antifer, mai avem de făcut o călătorie pe apă…

O călătorie pe apă? exclamă notarul, care pălise ca şi când sub picioarele lui s-ar fi şi legănat puntea unei corăbii.

O călătorie pe care o vom face, dacă nu vă este cu supărare, la bordul pachebotului Oxus care circulă pe ruta Bombay…

Bombay?! …

Şi care trebuie să plece poimâine din Suez. Aşa că, poftiţi şi vă îmbarcaţi, dacă totuşi trebuie să vă suportăm prezenţa…

Dar unde se află insuliţa aceea? … întrebă notarul cu un gest de deznădejde.

Se află acolo unde se află, domnule Ben-Omar. Acestea fiind zise, jupân Antifer, urmat de Juhel şide Tregomain, se duse la cel mai apropiat hotel unde le fură aduse în curând şi puţinele lor bagaje.

O clipă mai târziu, Ben-Omar se afla lângă Nazim, şi un ochi atent şi-ar fi dat numaidecât seama că aşa-numitul secretar îl întâmpină foarte puţin respectuos! Ah! … Fără acel unu la sută care îi era destinat din acele multe milioane şi de nu ar fi fost teama pe care io inspira Sauk, cu ce plăcere l-ar fi trimis la plimbare atât pe legatar cât şi testamentul lui Kamylk-Paşa, precum şi insuliţa în căutarea căreia trebuia să alerge peste mări şi ţări!

Dacă i s-ar fi spus maluinului nostru că pe vremuri Suezul era numit Sueys de către arabi şi Cleopatris de către egipteni, s-ar fi grăbit să răspundă:

Pentru ce am eu de făcut aici, îmi este perfect egal!

Să viziteze câteva moschei, clădiri vechi, fără nici un stil, două sau trei pieţe, dintre care cea mai ciudată era a târgului de grâne, casa dând spre mare în care locuise Bonaparte, erau lucruri la care nici nu se gândea acest nerăbdător personaj. Juhel însă îşi spuse că nu-şi putea folosi mai bine cele patruzeci şi opt de ore de popas decât aruncând o privire asupra acestui oraş locuit de cincisprezece mii de oameni şi a cărui incintă neregulată este mizerabil întreţinută.

Ca urmare, Gildas Tregomain şi el îşi folosiră timpul bătând străzile şi ulicioarele, cercetând rada în care îşi pot găsi adăpost cinci sute de vase, pe o adâncime de şaisprezece la douăzeci de metri, împotriva vânturilor puternice din nord-nord-vest care bântuie aici neîncetat.

Datorită căii ferate care deservea Cairo şi Alexandria, înainte chiar de a fi fost proiectat canalul, Suezul făcea oarecare comerţ maritim. Datorită aşezării lui în fundul golfului al cărui nume îl poartă, golf scobit între litoralul egiptean şi istm, pe o lungime de o sută optzeci şi şase kilometri, acest oraş domină Marea Roşie şi, deşi înceată, dezvoltarea sa în viitor nu este mai puţin asigurată.

Încă o dată, acest lucru îl lăsa pe jupân Antifer într-o totală indiferenţă. Pe când cei doi tovarăşi ai lui hoinăreau pe străzi, el nu se clintea de pe minunata plajă transformată în promenadă. Este adevărat că, în tot acest timp, se simţea supravegheat. Când Nazim, când Ben-Omar, niciunul nu-l pierdea din ochi, fără a-i vorbi însă. El se prefăcea că nu observă această supraveghere. Aşezat pe o bancă, gânditor, absent, cerceta depărtările Mării Roşii încercând să le străbată cu privirea. Şi uneori, în mintea lui înfierbântată de aceeaşi idee fixă, credea că vede o insuliţă, insuliţa lui, ivindu-se acolo, departe, din ceţurile sudului… urmare a mirajelor ce se produc deseori la marginea deserturilor, minunat fenomen de care ochiul se lasă totdeauna înşelat. În sfârşit, în seara zilei de 11 martie, pachebotul Oxus îşi terminase pregătirile de plecare şi încărcarea cărbunelui necesar călătoriei peste Oceanul Indian, cu escalele reglementare.

Nu este deci de mirare că jupân Antifer, Gildas Tregomain şi Juhel s-au urcat pe bord încă din zorii zilei, nici că Ben-Omar şi Sauk s-au îmbarcat după ei. Acest mare pachebot, deşi destinat în special transportului de mărfuri, fusese amenajat şi pentru transportul de călători, cei mai mulţi mergând la Bombay, doar câţiva trebuind să coboare la Aden şi la Mascat.

Către orele 11 dimineaţa, Oxus îşi ridică ancora ieşind din lungile canale ale Suezului. Adia o briză destul de răcoroasă din nord-nord-vest, părând a se îndrepta către vest. Deoarece această călătorie, din pricina şirului de escale, avea să dureze cam cincisprezece zile, Juhel reţinuse o cabină cu trei paturi, potrivit aşezate pentru odihna de după prânz şi cea de noapte.

Se înţelege de la sine că Sauk şi Ben-Omar ocupau o altă cabină, în afara căreia notarul nu avea să-şi facă, fără îndoială, decât scurte şi rare apariţii. Jupân Antifer, hotărât să reducă la strictul necesar raporturile lor, începu prin a-i declara nefericitului notarăş, cu acea gingăşie de urs care îl caracteriza:

Domnule Ben-Omar, sunt de acord, călătorim împreună, dar fiecare cu ale lui… Eu cu ale mele, dumneata cu ale dumitale… O să fie de ajuns dacă o să vă aflaţi acolo pentru a vă încredinţa că am intrat în posesia lucrurilor, şi odată operaţia terminată, sper să nu ne mai întâlnim, nici pe lumea asta, nici pe cealaltă!

Atât timp cât vasul coborî de-a lungul golfului, adăpostit de înălţimile istmului, plutirea a fost tot atât de liniştită ca şi pe suprafaţa unui lac. De cum intră însă în Marea Roşie, vânturile reci care bântuie în câmpiile arabe l-au primit destul de aspru. Se iscă un ruliu violent, datorită căruia mulţi dintre călători se simţiră repede destul de rău. Pe Nazim se păru că nu-l supără deloc, şi tot aşa pe jupân Antifer şi nepotul său, şi tot aşa pe Gildas Tregomain, care prin comportarea sa reabilita breasla marinarilor de apă dulce. Cât despre notar, mai bine să renunţăm a descrie halul în care era. Nu mai apăru deloc pe puntea pachebotului, nici în salon, nici în sufragerie. Îl auzeai gemând în fundul cabinei sale, şi cât a durat traversarea nici nu mai fu măcar zărit. Pentru el ar fi fost mai bine să facă această călătorie în stare de mumie. Cuprins de un fel de milă pentru bietul om, inimosul luntraş îl vizită de câteva ori, ceea ce nu va mira pe nimeni, dat fiind sufletul lui bun. Cât despre jupân Antifer, care nu-i ierta lui Ben-Omar că voise săi fure latitudinea, ridica din umeri când Gildas Tregomain încerca să-l înduioşeze de soarta nefericitului om.

Ei bine, luntraşule, îi spunea el dezumflându-şi obrazul drept pentru a şi-l umfla pe cel stâng, Omar al tău s-a golit?

Aproape.

Complimentele mele!

Prietene, nu ai vrea să vii să-l vezi… măcar o dată? …

Ba da, luntraşule, ba da! O să mă duc atunci când n-o să rămână din el decât coaja!

Încearcă, dacă poţi, să te înţelegi cu un om care îţi răspunde pe acest ton, izbucnind în râs!

Cu toate acestea, chiar dacă notarul nu a supărat cu prezenţa lui pe nimeni în cursul acestei călătorii, în schimb, nu de puţine ori, Nazim l-a cam scos din sărite pe jupân Antifer. Nu fiindcă Nazim şi-ar fi impus prezenţa… nu! Dealtfel, de ce ar fi făcut-o, deoarece, nevorbind aceeaşi limbă, ei tot nu s-ar fi putut înţelege. Dar aşa-zisul secretar era mereu acolo, spionând orice mişcare a maluinului, ca şi când ar fi îndeplinit o sarcină impusă de patronul său.

Şi cu câtă bucurie l-ar fi aruncat jupân Antifer peste bord, presupunând că egipteanul ar fi fost un om care să suporte un asemenea tratament.

Călătoria pe Marea Roşie a fost destul de neplăcută – cu toate că nu era încă timpul căldurilor insuportabile ale verii. Se ştie că în acea perioadă a anului alimentarea maşinilor nu poate fi încredinţată decât fochiştilor arabi. Numai ei nu se coc acolo unde ouăle s-ar fierbe în câteva minute.

La data de 15 martie, Oxus ajunse la partea cea mai îngustă a strâmtorii Bab-el-Mandeb. După ce a ocolit la babord insula engleză Perim, cei trei francezi putură saluta steagul Franţei ce fâlfâia pe fortul Obock, deasupra coastei africane. Apoi steamerul se îndreptă iarăşi spre largul golfului Aden, în direcţia portului cu acelaşi nume, unde trebuiau să coboare câţiva pasageri.

Aden – încă o cheie a Mării Roşii, din nenumăratele chei care atârnă la brâul Marii Britanii, această bună şi neobosită gospodină! Cu insula Perim din care a făcut un alt Gibraltar, Anglia străjuieşte intrarea acestui coridor lung de şase sute de leghe, care se varsă în nesfârşitul Ocean Indian. Dacă, în parte, portul Aden este acoperit de nisipuri, în schimb la răsărit are un întins şi foarte potrivit loc de ancorare, iar la apus un bazin unde s-ar putea adăposti o întreagă flotă. Englezii s-au instalat aici încă din 1823. Oraşul de astăzi, care dealtfel a fost înfloritor în secolul al unsprezecelea şi doisprezecelea, era parcă sortit să ajungă antrepozitul comerţului cu Extremul Orient.

Aden, care are treizeci de mii de locuitori, număra în acea seară trei în plus – toţi trei de naţionalitate franceză. Timp de douăzeci şi patru de ore, Franţa fu reprezentată acolo prin aceşti aventuroşi maluini şi nu dintre cei mai neînsemnaţi în vechea Armorică11.

Jupân Antifer nu socoti deloc potrivit să părăsească bordul. Îşi petrecu vremea blestemând acest popas, una din cele mai mari neplăceri fiind aceea că îi îngăduise notarului să apară pe puntea vasului, în ce hal, Dumnezeule mare! Abia avu puterea să se târască până la dunetă.

Ei, dumneata eşti, domnule Ben-Omar? spuse Pierre-Servan-Malo cu cel mai mucalit ton cu putinţă. Adevărat? Nici nu te-aş fi recunoscut! … Nici gând să poţi rezista până la capăt! … În locul dumitale aş rămâne la Aden…

Bucuros… răspunse nefericitul cu glas stins. Câteva zile de odihnă m-ar putea înzdrăveni, şi dacă aţi vrea să aşteptaţi următorul vapor…

Regret, domnule Ben-Omar. Mă grăbesc să-ţi pot înmâna frumuşelul comision ce ţi se cuvine şi nu pot, spre marea mea părere de rău, să mă opresc din drum!

Şi mai este mult? …

Mai mult decât mult! răspunse jupân Antifer, schiţând cu un gest larg o curbă nesfârşită.

Aşa că, târându-se ca o langustă, Ben-Omar se întoarse în cabina sa, prea puţin îmbărbătat, se înţelege, de această scurtă convorbire.

Juhel şi luntraşul s-au întors la bord pe la ora cinci şi nu socotiră că trebuie să povestească ceea ce văzuseră. Jupân Antifer tot nu i-ar fi ascultat. A doua zi după-amiază, Oxus îşi continuă drumul pe mare şi nu avu de ce să se laude cu „Amphitrita indiană” – Gildas Tregomain îi spunea „Amphitruita”. Zeiţa era în toane rele, capricioasă, nervoasă şi cei de la bord simţiră toate acestea pe pielea lor. Cât despre Ben-Omar, mai bine să nu încercăm să aflăm ce se petrecea în cabina lui! Chiar dacă ar fi fost adus pe punte înfăşurat într-un cearşaf, chiar dacă ar fi fost expediat, cu o ghiulea atârnată de picior, la sânul sus-numitei zeiţe, tot nu ar fi avut putere să protesteze împotriva acestei inoportune ceremonii funebre. Vremea nu se linişti decât a treia zi, când vântul, schimbându-şi direcţia către nord-vest, îi asigură pachebotului adăpostul coastei Hadramaut. Inutil să mai spunem că dacă Sauk suporta peripeţiile acestei călătorii fără a-i simţi neplăcerile, dacă nu îndura nişte suferinţe fizice, nu acelaşi lucru se putea spune despre moralul său. Să fii la cheremul acestui blestemat de franţuz, să nu-i fi putut smulge secretul insuliţei, să te vezi silit a-l urma până la… până la punctul în care socotea el să se oprească! … Să fie oare la Mascat, la Surat sau la Bombay, unde Oxus urma să facă escală? … Nu cumva o va lua mai degrabă, prin strâmtoarea Ormuz, după ce se va fi oprit la Mascat? Să se fi dus oare Kamylk-Paşa să-şi îngroape comoara într-una din insuliţele din golful Persic?

Această ignoranţă, această nesiguranţă îi dădea lui Sauk o stare permanentă de exasperare. Ar fi vrut să smulgă taina din chiar măruntaiele jupânului Antifer. Încercase de nenumărate ori să surprindă câteva cuvinte măcar, schimbate între acesta şi prietenii săi! … Fiindcă se chema că el nu ştie franţuzeşte, puteau să nu se ferească în prezenţa lui… Dar totul fără rezultat…

Şi tocmai el, pretinsul secretar, era privit, dacă nu cu neîncredere, cel puţin cu antipatie. Persoana sa inspira repulsie. Acest sentiment era ca o pornire lăuntrică, necontrolată, pe care îl încercau în aceeaşi măsură şi jupân Antifer, şi tovarăşii săi. Numai cât se apropia de ei şi îi şi vedea îndepărtându-se. Nici nu era greu de observat.

Oxus poposi cam douăsprezece ore la Birbat, pe coasta arabă, în ziua de 19 martie. De aici încolo începu să plutească de-a lungul coastei Oman, îndreptându-se către Mascat. Încă două zile şi avea să depăşească capul Raz-el-Had. Douăzeci şi patru de ore mai târziu avea să fie în capitala imamatului. Jupân Antifer ajungea, în sfârşit, la capătul călătoriei sale.

Dealtfel, era şi timpul. Pe măsură ce se apropiau de ţintă, maluinul devenea tot mai nervos, tot mai ursuz. Toată fiinţa lui era concentrată către această insuliţăatât de dorită, această mină de aur şi diamante care-i aparţinea. Întrezărea aievea o peşteră a lui Ali-Baba, a cărei proprietate îi fusese transmisă printr-un act legal chiar în ţara din „O mie şi una de nopţi”, unde îl adusese fantezia lui Kamylk-Paşa.

Ştiţi, le spuse el în ziua aceea tovarăşilor lui, că dacă averea acestui de treabă egiptean…

Vorbea de el cu familiaritate, cum ar fi vorbit un nepot de unchiul din America pe a cărui moştenire avea să pună mâna.

… ştiţi voi că dacă această avere ar fi fost în lingouri de aur, aş fi fost destul de încurcat când ar fi fost vorba să le duc la Saint-Malo?

Cred şi eu, unchiule, răspunse Juhel.

Totuşi, îndrăzni luntraşul, dacă ne-am fi umplut valiza, buzunarele, căptuşeala pălăriilor…

Astea zic şi eu idei de luntraş! strigă jupân Antifer. Îşi închipuie că un milion în aur poate să încapă într-un buzunăraş!

Aşa credeam, prietene…

Înseamnă că tu nu ai văzut niciodată un milion în aur? …

Niciodată… nici măcar în vis!

Şi nu ştii cât cântăreşte?

Habar n-am.

Ei bine, luntraşule, eu o ştiu, fiindcă am avut curiozitatea să calculez!

Ia spune.

Un lingou de aur, valorând un milion, cântăreşte aproximativ trei sute douăzeci şi două de kilograme…

Nu mai mult? întrebă naiv Gildas Tregomain. Jupân Antifer îl privi pieziş. Totuşi, întrebareafusese pusă cu atât de evidentă bună-credinţă, încât nu avea de ce să se supere.

Şi… reluă el, dacă un milion cântăreşte trei sute douăzeci şi două kilograme, o sută de milioane cântăresc treizeci şi două de mii două sute cincizeci şi şase.

Nu mai spune… făcu luntraşul.

Şi ştii tu cam câţi oameni ar trebui, încărcaţi fiecare cu câte o sută de kilograme, pentru a transporta această sută de milioane? …

Să auzim, prietene.

Ar trebui trei sute douăzeci şi trei de oameni. Or, cum noi nu suntem decât trei, judecă în ce încurcătură am fi, odată ajunşi pe insuliţa mea! Din fericire, comoara mea se compune mai ales din diamante şi pietre preţioase…

Asta aşa e, unchiul are dreptate, răspunse Juhel.

Aş mai adăuga, spuse Gildas Tregomain, că, pe cât se pare, drăguţul de Kamylk-Paşa a potrivit bine lucrurile.

Oh, aceste diamante, strigă jupân Antifer, sunt atât de uşor de plasat la bijutierii din Londra şi Paris! … Ce vânzare, prieteni, ce vânzare! … Dar nu toate, desigur, nu… nu toate!

Nu o să vinzi decât o parte? …

Da, luntraşule, da! răspunse jupân Antifer ai cărui obraji tresăreau, iar ochii îi aruncau fulgere. Da! … Mai întâi am să păstrez unul pentru mine… un diamant de un milion… pe care am să-l port la cămaşă.

La cămaşă, prietene! răspunse Gildas Tregomain. Dar o să le iei ochii la toţi… N-o să te mai poată privi nimeni…

Şi un al doilea va fi pentru Enogate, adăugă jupân Antifer. Cu o asemenea pietricică va fi şi mai frumoasă…

Nu mai mult decât este, unchiule! se grăbi să răspundă Juhel.

Ba da, nepoate… ba da… Şi un al treilea diamant va fi pentru sora mea!

Ah, draga de Nanon! exclamă Gildas Tregomain. Va fi tot atât de împodobită ca şi statuia Fecioarei din strada Porcon de la Barbinais. Asta-i bună, vrei pesemne să-i mai vină peţitori? …

Jupân Antifer ridică din umeri:

Şi un al patrulea diamant o să fie pentru tine, Juhel, o piatră frumoasă pe care să o porţi la acul de cravată…

Mulţumesc, unchiule.

Şi un al cincilea pentru tine, căpitane!

Pentru mine? … Măcar dacă l-aş putea pune la figura sculptată la prova Fermecătoarei Amelie! …

Nu, luntraşule… la degetul tău… ca inel… ca şevalieră…

Un diamant… pe labele mele mari şi roşii? O să-mi stea ca unui franciscan şosetele, replică luntraşul, arătând o mână uriaşă mai potrivită să tragă la odgoanele unei corăbii decât să poarte inele.

N-are a face, luntraşule! Şi nu m-aş mira să găseşti o femeie care să vrea…

Cui i-o spui tu, prietene? Chiar este o văduvă voinică şi frumoasă, băcăneasă la Saint-Servan…

Băcăneasă… băcăneasă! … exclamă jupân Antifer. Gândeşte-te ce mutră o să facă băcăneasa ta în familia noastră, când Enogate o să fie căsătorită cu un prinţ şi Juhel cu prinţesa lui!

Discuţia se opri aici, dar tânărul căpitan nu-şi putu stăpâni un suspin la gândul că unchiul său mai nutreşte încă asemenea visuri absurde… Cum să-l aduci pe un drum mai sănătos dacă ghinionul – da, ghinionul îi scosese în cale milioanele de pe insuliţă?

Hotărât lucru… o să-şi piardă minţile dacă o să o ducă tot aşa, îi spuse Gildas Tregomain lui Juhel când rămaseră singuri.

Mă tem şi eu, răspunse Juhel, uitându-se la unchiul său care vorbea de unul singur.

Două zile mai târziu, la 22 martie, Oxus ajungea în portul Mascat şi trei marinari îl scoteau pe Ben-Omar din adâncurile cabinei sale. În ce hal! Nu mai era decât un schelet… mai bine zis o mumie fiindcă, drept este, pielea se mai ţinea de oasele nefericitului notar!