III.

Un proverb chinezesc spune:

Când săbiile vor rugini şi hârleţele vor luci, Când închisorile vor fi goale şi hambarele pline, Când treptele templelor vor S. tocite de paşii credincioşilor şi curţile tribunalelor acoperite de iarbă, Când medicii vor merge pe jos şi brutarii călare Imperiul va fi condus bine.

Proverbul e bun. S-ar putea aplica tuturor statelor din Vechea şi Noua Lume. Dar, dacă există un stat în care acest deziderat este încă departe de a se realiza, acesta este chiar Imperiul Celest. Aici, săbiile lucesc şi hârleţele ruginesc, închisorile sunt pline şi hambarele goale. Brutarii şomează mai mult decât medicii şi, dacă pagodele atrag credincioşii, tribunalele, în compensaţie, nu duc lipsă de clientelă.

De altfel, o ţară cu o suprafaţă de o sută optzeci de mii de mile pătrate, care, de la nord la sud măsoară mai mult de opt sute de leghe şi de la est la vest peste nouă sule, ce numără optsprezece mari provincii, fără a mai vorbi de statele tributare: Mongolia, Manciuria, Tibetul, Tonkingul, Coreea, Insulele Liu-Ciu etc, nu poate fi decât imperfect administrată. Dacă chinezii se cam îndoiesc de lucrul acesta, străinii îşi dau seama foarte clar. Singur, doar împăratul, închis în palatul său, ale căror porţi le trece destul de rar, la adăpostul zidurilor unui triplu oraş, acest Fiu al Cerului, tată şi mamă pentru supuşii săi, făcând şi desfăcând legile după pofta lui, având drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor şi căruia îi aparţin, prin naştere, veniturile imperiului, acest suveran înaintea căruia frunţile se târăsc prin praf, găseşte că totul merge foarte bine în cea mai bună dintre lumi. Nu trebuie să încerci să-i arăţi că se înşală. Un Fiu al Cerului nu se înşală niciodată.

Avusese Kin-Fo vreun motiv să creadă că era mai bine ca ţara să fie guvernată în manieră europeană decât chinezească? Aşa am fi tentaţi să credem. De altfel, el nu locuia în Shang-Hai, ci în afara acestuia, pe o porţiune concesionată englezilor ce avea un fel de autonomie foarte apreciată.

Shang-Hai, oraşul propriu-zis, este situat pe malul stâng al micului râu Huang-Pu care, unindu-se într-un unghi drept cu Wusung, se amestecă apoi cu Yang-Tse-Kiang sau fluviul Albastru, după care se pierde în Marea Galbenă. Are formă ovală, alungită de la nord la sud, este înconjurat de ziduri înalte, cu cinci porţi ce se deschid în cartierele periferice. O reţea încâlcită de străduţe pavate pe care le curăţă măturile mecanice, prăvălii întunecate, fără vitrine sau tejghele, unde lucrează vânzători dezbrăcaţi până la brâu, nici o trăsură, nici o lectică, câţiva călăreţi, câteva temple indigene şi capele străine, ca locuri de plimbare o grădină cu.arbuşti de ceai şi un câmp destul de mlăştinos, pe locul unor foste orezarii, emanând miros de baltă; pe aceste străduţe, în aceste case mici, o populaţie de două sute de mii de locuitori – acesta este oraşul în care nu mulţi doresc să stea, dar care are o importanţă comercială destul de mare.

De fapt, aici, după tratatul de la Nan-King, străinii au avut pentru prima oară dreptul de a fonda agenţii comerciale. Acest fapt a însemnat o poartă larg deschisă în China pentru comerţul european. în afară de Shang-Hai şi de suburbiile sale, guvernul a.concesionat, în schimbul unei rente anuale, trei bucăţi din teritoriu – francezilor, englezilor şi americanilor; aceştia sunt în jur de două mii.

Despre concesiunea franceză nu sunt multe de spus. Este cea mai puţin importantă. Se află în partea de nord a oraşului şi se întinde până la râul Yang-King-Pang, care o separă de teritoriul englez. Aici se ridică bisericile lazariştilor şi ale iezuiţilor, care deţin, la patru mile de Shang-Hai, colegiul Tsikave, unde învaţă chinezi. Dar această micuţă colonie franceză nu-şi egalează nici pe departe vecinele. Din zece firme comerciale, fondate în 1861, n-au mai rămas decât trei, iar Oficiul de scont a preferat să se stabilească pe concesiunea engleză.

Teritoriul american ocupă partea dinspre Wusung. Se desparte de cel englez prin pârâul Su-Ceu, peste care se află un pod din lemn. Aici se văd hotelul Astor, biserica misionarilor şi sunt instalate docuri pentru repararea navelor europene.

Dintre cele trei concesiuni, cea mai înfloritoare este, de departe, cea engleză. Locuinţe somptuoase pe chei, case cu verande şi grădini, palatul prinţilor comerţului, Oriental Bank, „hong”-ul celebrei firme Dent, birourile Jardyne, Russel şi ale altor mari negustori, clubul englezesc, teatrul, terenul pentru jocul cu mingea, parcul, hipodromul, biblioteca, iată ce cuprindea bogata comunitate anglo-saxonă, care îşi merită denumirea de „colonie model”.

Iată de ce, pe acel teritoriu privilegiat, sub patronajul unei administraţii liberale, nu te mirai să găseşti, cum zicea domnul Leon Rousset, „un oraş chinezesc cu totul deosebit, care nu are analog nicăieri în altă parte”.

Astfel că, pe acest colţişor de pământ, un străin venit pe calea pitorescului fluviu Albastru vedea patru steaguri fluturând în vânt: cele trei culori franţuzeşti, yahtul Regatului Unit, stelele americane şi crucea Sfântului Andrei, galbenă pe fond verde, a Imperiului Florilor.

Împrejurimile Shang-Haiului, ţinut de şes, fără un arbore, tăiat de drumuri pietruite şi înguste, şi de poteci ce se intersectează în unghi drept, cu rezervoare de apă şi stropitori pentru imensele orezarii, având canale pe care plutesc jonci ce par a eşua în mijlocul câmpului, reprezintă un tablou imens, foarte verde, căruia îi lipseşte rama.

La sosirea ei, nava Perma acostase la cheiul portului indigen, în faţa mahalalei estice a Shang-Haiului. Acolo au debarcat Kin-Fo şi Wang în acea după-amiază.

Vânzoleala oamenilor agitaţi era intensă pe mal şi de nedescris pe râu. Sute de jonci, vase cu flori, sampane – un fel de gondole conduse cu godia, alte ambarcaţiuni de diverse mărimi, formau parcă un oraş plutitor, unde trăia o populaţie maritimă ce nu poate fi evaluată sub patruzeci de mii de suflete, populaţie ce trăieşte destul de prost, iar cei mai înstăriţi nu se ridică până la nivelul scribilor sau al mandarinilor.

Cei doi prieteni se plimbară pe chei, în mijlocul mulţimii pestriţe, formată din negustori de toate felurile, vânzători de arahide, portocale, nuci de cocos sau grepfrut, marinari de diverse naţionalităţi, sacagii, ghicitori, preoţi budişti, lamaişti, preoţi catolici îmbrăcaţi chinezeşte, cu coadă şi evantai, soldaţi indigeni, „ti-paos”, jandarmi şi un fel de comis-voiajori, ce lucrează pentru negustorii europeni.

Kin-Fo, cu evantaiul în mână, plimbându-şi privirea indiferentă peste mulţime, nu părea deloc interesat de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Nici sunetul metalic al piaştrilor mexicani, nici cel al talerilor de argint sau cel al monedelor de aramă, pe care vânzătorii şi cumpărătorii le schimbau cu zgomot, nu-i atrăgeau atenţia. El putea să cumpere, cu banii jos, întreaga mahala.

Wang însă îşi deschise uriaşa umbrelă, decorată cu monştri negri, fiind permanent preocupat, cum trebuie să fie un chinez de neam bun, căutând pretutindeni ceva de observat.

Trecând prin faţa porţii de răsărit, privirea îi căzu, din întâmplare, pe o duzină de cuşti din bambus unde se strâmbau capetele unor criminali executaţi în ajun.

— Poate, zise el, există ceva mai bun de făcut pe lume decât să tai capete. Şi anume, să le faci mai înţelepte.

Fără îndoială, Kin-Fo nu auzi reflecţia lui Wang, care l-ar fi mirat, ştiind că venea din partea unui fost tai-ping.

Cei doi urmau cheiul ce înconjura zidurile oraşului chinezesc.

La marginea mahalalei, în clipa în care tocmai intrau pe teritoriul concesiunii franceze, un indigen, îmbrăcat într-o robă lungă, albastră, atrăgea mulţimea lovind cu un beţişor un corn de bivol ce scotea un sunet strident.

— Un „sien-ceng”, zise filosoful.

— Ce contează? răspunse Kin-Fo.

— Prietene, zise Wang, cere-i să-ţi ghicească norocul. Ai un motiv, din moment ce te însori.

Kin-Fo vru să plece mai departe, dar Wang îl opri.

Sien-ceng-ul este un fel de prezicător popular care, pentru câţiva bănuţi, ghiceşte viitorul. Nu are alte unelte profesionale decât o colivie în care ţine o păsărică, colivie pe care o agaţă de un nasture al robei sale, şi un joc de şaizeci şi patru de cărţi, reprezentând chipuri de zei, oameni sau animale.

Chinezii de orice condiţie socială, în general superstiţioşi, nu pun prea mare preţ pe profeţiile unui sien-ceng care, de altfel, nici el nu se ia în serios.

La un semn al lui Wang, ghicitorul întinse pe pământ un covoraş de stambă, puse pe acesta colivia, îşi scoase cărţile, le bătu şi le etala pe covoraş, astfel ca figurile să nu se vadă.

Apoi deschise uşiţa coliviei. Păsărică ieşi, alese o carte şi intră înapoi, după ce primi un bob de orez ca recompensă.

Prezicătorul întoarse cartea. Aceasta avea un chip de bărbat şi un text, scris în kunanruna, limba mandarină din nord, limba oficială, cea a oamenilor instruiţi.

Apoi, adresându-i-se lui Kin-Fo, prezicătorul îi spuse – ceea ce oricare dintre confraţii săi, din orice ţară din lume, ar fi prevestit fără să se compromită – că, după ce va depăşi o încercare viitoare, se va bucura de zece mii de ani de fericire.

— Una, doar una! zise Kin-Fo, apoi voi fi liniştit tot restul vieţii.

După care aruncă pe jos un taler de argint, asupra căruia profetul se repezi precum un câine înfometat la un os cu măduvă. Nu era obişnuit cu un asemenea chilipir.

Apoi Wang şi elevul său se îndreptară către colonia franceză, cel dintâi gândindu-se la această predicţie ce se potrivea bine cu propriile sale teorii asupra fericirii, al doilea ştiind bine că nimic nu-1 putea atinge.

Trecură astfel prin faţa Consulatului Franţei, urcară puntea aruncată peste Yang-King-Pang, traversară râul, porniră oblic peste teritoriul englez, ca să ajungă pe cheiul portului european.

Era tocmai ora prânzului. Lumea afacerilor, foarte activă în cursul dimineţii, se linişti brusc, ca vrăjită. Ziua comercială se încheia astfel, iar liniştea îi succeda agitaţiei, chiar şi în oraşul englez, devenit chinezesc din acest punct de vedere.

În acest moment, câteva nave străine sosiră în port, cele mai multe sub pavilionul Marii Britanii. Nouă din zece, trebuie spus, sunt încărcate cu opiu. Această substanţă degradantă, otrava pe care Anglia o distribuie Chinei, produce o cifră de afaceri ce depăşeşte două sute şaizeci de milioane de franci şi aduce trei sute la sută beneficiu. în zadar a încercat guvernul chinez să oprească importul de opiu în Imperiul Celest. Războiul din 1841 şi tratatul de la Nan-King au dat intrare liberă acestei mărfi englezeşti şi câştig de cauză prinţilor negustori. Trebuie adăugat că, dacă guvernul de la Peking a ajuns până la condamnarea la moarte a oricărui chinez ce vinde opiu, corupţia la nivel înalt e la ea acasă. Se crede chiar că mandarinul guvernator al Shang-Haiului încasează anual un milion, numai ca să închidă ochii asupra uneltirilor personalului administrativ.

Evident, nici Kin-Fo, nici Wang nu se dedau la acest prost obicei de a fuma opiu, care duce rapid la moarte, prin slăbirea excesivă a organismului.

Niciodată nu pătrunsese nici măcar o uncie din această substanţă în locuinţa bogată la care ajunseră cei doi prieteni, la o oră după debarcarea pe cheiul Shang-Haiului.

Wang, din nou surprinzător pentru un fost tai-ping, spuse:

— Există lucruri mai bune de făcut decât să imporţi depravarea unui întreg popor. Comerţul e bun, dar filosofia e mult mai bună. Înainte de orice, să fim filosofi!