IV.

Yamenul este un ansamblu de construcţii diverse, aranjate în linie, iar o a doua linie de chioşcuri şi pavilioane o taie pe prima perpendicular. De obicei, yamenul este locuinţa mandarinilor de rang înalt şi aparţine împăratului. Dar nu le este interzis chinezilor bogaţi să aibă unul în proprietate personală. Într-o asemenea locuinţă somptuoasă locuia Kin-Fo.

Wang şi elevul său se opriră la poarta principală, deschisă spre vasta incintă ce înconjoară diversele construcţii ale yamenului, grădinile şi curţile sale.

Dacă, în locul casei unui simplu particular, ar fi fost cea a unui magistrat mandarin, o tobă mare ar fi ocupat primul loc sub streaşină decupată şi pictată a porţii.

Acolo, noapte şi zi, ar fi venit să bată în tobă cei administraţi, cerând să li se facă dreptate. Dar, în locul acelei mari tobe a plângerilor, vase impunătoare de porţelan ocupau intrarea în yamen conţinând ceai rece, reînnoit continuu prin grija intendentului. Vasele se aflau la dispoziţia trecătorilor, generozitate ce-i făcea cinste lui Kin-Fo. Aşa că el era bine văzut, cum se spune, de vecinii săi de la răsărit şi de cei de la apus.

La venirea stăpânului, servitorii alergară repede la poartă, să-1 primească. Camerişti, valeţi, portari, purtători de scaune, rândaşi, paznici, vizitii, servitori, bucătari, toţi cei care muncesc într-o gospodărie chinezească, se înşiruiră, la ordinul intendentului. O duzină de culi, angajaţi lunar doar pentru muncile grele, stăteau ceva mai în spate.

Intendentul îi ură bun venit stăpânului casei. Acesta făcu un semn din mână şi trecu repede.

— Sun? întrebă el.

— Sun! zise Wang zâmbind. Dacă Sun ar fi fost aici, n-ar mai fi fost el!

— Unde este Sun? repetă Kin-Fo.

Intendentul trebui să mărturisească faptul că nici el, nici altcineva nu ştia ce se întâmplase cu Sun.

Sun era primul camerist, deci foarte apropiat lui Kin-Fo, de care acesta nu se putea lipsi în nici un fel.

Era deci Sun un servitor model? Nu. Era imposibil să-şi facă cineva datoria mai prost decât el. Distrat, incoerent, neîndemânatic la treabă şi la vorbă, tare lacom, cam laş, un adevărat chinez, dar fidel totuşi, şi singurul ce avea darul să-1 scoată pe Kin-Fo din apatie. Kin-Fo găsea de douăzeci de ori pe zi motive să se supere pe Sun şi, dacă nu-1 certa decât de zece ori, era de-ajuns pentru a ieşi din nepăsarea sa obişnuită. Era însă un servitor curat, fără îndoială.

De altfel, Sun venea singur să fie pedepsit, când merita, aşa cum fac majoritatea servitorilor chinezi. Stăpânul său nu-1 ierta însă. Loviturile de nuia plouau pe umerii săi, dar pe Sun nu-1 deranjau prea tare.

El era mult mai sensibil la scurtarea repetată a cozii împletite pe care o purta pe spate, pedeapsă pe care Kin-Fo i-o aplica de câte ori greşea grav.

Toată lumea ştie, de altfel, cât de mult ţin chinezii la acest apendice bizar. Pierderea cozii este cea dintâi pedeapsă aplicată criminalilor! Reprezintă o dezonoare pe viaţă! De aceea, nefericitul valet nu se temea de nimic mai mult decât să fie condamnat la pierderea unei bucăţi clin coadă. Cu patru ani în urmă, când Sun intrase în serviciul lui Kin-Fo, coada lui, una dintre cele mai frumoase din Imperiul Celest, măsura un metru şi douăzeci şi cinci de centimetri. Acum, nu mai avea decât cincizeci şi şapte de centimetri.

Continuând astfel, Sun avea să fie chel peste doi ani!

Între timp, Wang şi Kin-Fo, urmaţi cu respect de servitori, traversară grădina, ai cărei arbori erau puşi, majoritatea, în vase de lut şi tunşi cu multă artă, înfăţişând animale fantastice. După aceea, ocoliră bazinul, populat cu gura-mi şi peşti roşii. Apele acestuia, foarte limpezi, dispăreau sub florile mari de nelumbo, cel mai frumos nufăr originar din Imperiul Celest. Salutară un patruped hieroglific, pictat în culori violente pe un perete, ca frescă simbolică, şi ajunseră, în cele din urmă, la uşa principalei clădiri a yamenului.

Casa era compusă dintr-un parter şi un etaj, şi era ridicată pe o terasă la care aveai acces prin şase trepte de marmură. împletituri din bambus erau întinse drept copertine în faţa uşilor şi a ferestrelor, ca să facă suportabilă temperatura excesivă, favorizând aerisirea interioară. Acoperişul plat contrasta cu acoperişurile fanteziste ale pavilioanelor risipite ici şi colo prin incinta yamenului şi ale căror creneluri, ţigle multicolore şi cărămizi, decupate în arabescuri fine, desfătau privirea.

Înăuntru, cu excepţia camerelor special rezervate lui Wang şi Kin-Fo, nu se mai aflau decât săli înconjurate de cabinete cu pereţi transparenţi, pe care erau pictate ghirlande de flori sau erau inscripţionate sentinţe morale cu care chinezii nu sunt deloc zgârciţi.

Pretutindeni vedeai scaune ciudat răsucite, din lut sau porţelan, din lemn sau marmură, fără a uita cele câteva duzini de perne foarte moi şi îmbietoare; pretutindeni, lămpi sau felinare cu forme variate, cu abajururi din sticlă nuanţată în culori tandre, mai împodobite cu ciucuri, franjuri şi alte podoabe decât o catârcă spaniolă; de asemenea, mici mese de ceai, denumite cea-ki, nelipsite mobilierului chinezesc.

Cât despre cizelurile de fildeş, bronzurile încrustate cu email negru, vasele în care ardeau mirodenii, obiectele lăcuite ornamentate cu filigrane de aur în relief, piesele din jad alb ca laptele sau verde smarald, vasele rotunde sau în formă de prismă ale dinastiilor Ming şi Tsing, porţelanurile încă şi mai rare ale dinastiei Yen, emailurile cloazonate, roşii sau galben translucid, al căror secret nu se mai cunoaşte azi, ar fi trebuit nu să pierzi, ci să petreci ore în şir doar ca să le numeri. Această luxoasă locuinţă oferea întreaga fantezie chinezească, îmbinată cu confortul european.

De fapt, Kin-Fo, cum s-a mai spus deja'şi cum gusturile sale o demonstrează, era un adept al progresului. Nu era refractar la importul nici unei invenţii moderne a occidentalilor. El aparţinea acelei categorii de Fii ai Cerului, încă prea rari, pe care îi seduc ştiinţele fizice şi chimice. Nu făcea deci parte dintre barbarii care au tăiat primele fire electrice pe care firma Reynolds a vrut să le pună până la Wusung cu scopul de a afla mai rapid că soseşte corespondenţa engleză şi americană, nici dintre acei mandarini înapoiaţi care, pentru a nu permite cablarea submarină a Shang-Haiului de Hong-Kong, i-au obligat pe electricieni să fixeze cablul de un vas ce plutea pe râu, în loc să-1 prindă de un punct oarecare de pe uscat.

Nu! Kin-Fo li se alătura compatrioţilor săi ce aprobau guvernul pentru că fondase arsenalele şi şantierele de la Fu-Ceao sub conducerea inginerilor francezi. Avea şi acţiuni la compania ce deţinea vapoare chinezeşti ce navigau între Tien-Tsing şi Shang-Hai în interes pur naţional şi era interesat, de asemenea, de navele de mare viteză ce ajung de la Singapore mai repede cu trei sau patru zile decât poşta engleză.

Am arătat deja că progresul fusese introdus chiar şi în interiorul locuinţei sale. Astfel, aparatele telefonice realizau legătura între diversele clădiri ale yamenu-lui său. Soneriile electrice făceau legătura între camerele casei sale. In timpul sezonului rece, făcea focul şi se încălzea fără ruşine, mai îndrăzneţ decât compatrioţii săi ce îngheţau în faţa vetrei goale, îmbrăcându-se cu patru rânduri de haine!

Locuinţa sa era luminată cu gaz, ca a inspectorului general al vămilor din Peking, ca a bogătaşului Yang, un mare proprietar din Imperiul de Mijloc! In sfârşit, dispreţuind folosirea scrisului în corespondenţa lui intimă, metodă ce-i părea învechită, progresistul Kin-Fo, cum se va vedea curând, adoptase fonograful, perfecţionat de Edison la un nivel deosebit.

Astfel, elevul filosofului Wang avea, atât în partea materială a vieţii, cât şi în cea morală, tot ce îi trebuia pentru a fi fericit. Dar nu era! II avea pe Sun care îi alunga uneori apatia cotidiană, dar nici măcar Sun nu-i putea aduce fericirea!

E drept că, cel puţin pentru moment, Sun, care nu era niciodată acolo unde ar fi trebuit să fie, nu se arăta deloc. Probabil că avea să-şi reproşeze vreo greşeală gravă, vreo neîndemânare grosolană comisă în absenţa stăpânului său şi, clacă nu se temea pentru umerii săi, obişnuiţi cu nuiaua, sigur tremura pentru coada sa.

— Sun! strigase Kin-Fo intrând în vestibulul în care dădeau toate sălile din stânga şi clin dreapta, iar vocea lui indica o nerăbdare prost mascată.

— Sun! repetase Wang, ale cărui sfaturi bune şi mustrări nu avuseseră nici un efect asupra incorigibilului valet.

— Să-1 găsiţi pe Sun şi să mi-1 aduceţi! spuse Kin-Fo, adresându-i-se intendentului, care îi trimise pe toţi în căutarea celui ce era de negăsit.

Wang şi Kin-Fo rămaseră singuri.

— Înţelepciunea, zise atunci filosoful, îi porunceşte călătorului ce se întoarce acasă să se odihnească o vreme.

— Atunci, să fim înţelepţi! răspunse simplu elevul lui Wang.

Şi, după ce i-a strâns mâna filosofului, se îndreaptă către apartamentul său, în vreme ce Wang pornea spre camera sa.

Rămas singur, Kin-Fo se întinse pe unul dintre acele divane moi, de fabricaţie europeană, pe care un tapiţer chinez n-ar fi reuşit niciodată să-1 capitoneze atât de confortabil. Acolo, începu să se gândească. Oare la căsătoria lui cu amabila şi frumoasa femeie ce urma să-i devină tovarăşă de viaţă?

Da, şi nu trebuie să ne mirăm, căci se afla în ajunul întâlnirii cu ea. De fapt, această încântătoare persoană nu locuia la Shang-Hai. Ea stătea la Peking şi Kin-Fo îşi zise că ar fi bine să o anunţe de întoarcerea sa la Shang-Hai şi de viitoarea lui plecare spre capitala Imperiului Celest.

Chiar dacă simţea o anumită dorinţă, o uşoară nerăbdare de a o revedea, acest lucru nu era deplasat. Desigur, nutrea o adevărată afecţiune pentru ea! Wang îi demonstrase aceasta după regulile indiscutabile ale logicii, şi acest element nou, introdus în existenţa lui, ar putea aduce necunoscuta… fericire… care, poate…

Kin-Fo visa deja cu ochii închişi. Aţipise şi ar fi dormit, dacă n-ar fi simţit o uşoară atingere pe mâna sa dreaptă.

Instinctiv, degetele lui se strânseră şi apucară un corp cilindric şi uşor noduros, de grosime rezonabilă, pe care era obişnuit să-1 manevreze.

Kin-Fo nu se putea înşela. In mâna dreaptă avea nuiaua, care îi fusese strecurată între degete, şi, în acelaşi timp, auzi aceste cuvinte, pronunţate cu un ton resemnat:

— Când va vrea domnul!

Kin-Fo se ridică şi, printr-o mişcare firească, ridică nuiaua pentru pedeapsă. Sun se găsea înaintea lui, aplecat, răbdător, oferindu-şi umerii. Sprijinin-du-se cu o mână pe covorul din cameră, în cealaltă avea o scrisoare.

— În sfârşit, ai apărut! zise Kin-Fo.

— Ai ai ia! răspunse Sun. Nu-1 aşteptam pe stăpânul meu decât mâine. Când va vrea domnul!

Kin-Fo aruncă nuiaua. Sun, deşi era galben de obicei, păli.

— Dacă tu îmi oferi spinarea fără altă explicaţie, înseamnă că meriţi o pedeapsă mai grea. Despre ce e vorba?

— Despre scrisoarea asta…

— Spune! strigă Kin-Fo, apucând scrisoarea pe care i-o arăta Sun.

— Din neglijenţă, am uitat să v-o dau înainte de plecarea la Canton!

— Opt zile de întârziere, tâlharule!

— Am greşit, stăpâne!

— Vino aici!

— Sunt ca un biet crab fără picioare, ce nu poate să meargă! Ai ai ia! Ultimul strigăt era unul disperat. Kin-Fo îl apucă pe Sun de coadă şi îi reteză capătul cu foarfecă.

Probabil că picioarele îi crescură de îndată bietului crab, căci plecă în grabă, nu fără a lua de pe covor bucata din preţiosul apendice. De la cincizeci şi şapte de centimetri, coada lui Sun ajunse la cincizeci şi patru.

Kin-Fo, liniştindu-se, se aşezase iar pe divan şi examina fără să se grăbească scrisoarea sosită în urmă cu opt zile. Se supărase pe Sun doar pentru neglijenţa dovedită, nu pentru întârziere. Cu ce l-ar fi putut interesa o scrisoare oarecare? N-ar fi fost binevenită decât dacă i-ar fi provocat o emoţie. Lui, o emoţie?

Se uita la ea nepăsător.

Plicul, din pânză scrobită, arăta adresa şi diverse timbre de culoarea vinului şi ciocolatei, având evidenţiate, sub un chip de bărbat, numerele doi şi şase sute.

Asta însemna că venea din Statele Unite ale Americii!

— Bine, zise Kin-Fo. O scrisoare de la corespondentul meu din San Francisco. Şi o aruncă într-un colţ al divanului.

De fapt, ce-i putea transmite corespondentul său? Că titlurile ce-i formau aproape întreaga avere dormeau liniştite în caseriile Băncii Centrale Californiene? Că acţiunile urcaseră cincisprezece sau douăzeci de procente? Că dividendele le depăşeau pe cele de anul trecut, etc?

Câteva mii de dolari în plus sau în minus nu-1 impresionau deloc!

Totuşi, la câteva minute după aceea, Kin-Fo luă iar scrisoarea şi rupse plicul; dar, în loc să o citească, ochii săi căutară mai întâi semnătura.

— E, într-adevăr, o scrisoare de la corespondentul meu. Nu-mi poate vorbi decât despre afaceri. Pe mâine afacerile!

Şi, pentru a doua oară, Kin-Fo se pregătea să o arunce, când privirea lui fu atrasă de un cuvânt subliniat de mai multe ori pe pagina a doua. Era cuvântul datorie, cu care corespondentul din San Francisco voia, în mod evident, să-i atragă atenţia clientului său din Shang-Hai.

Kin-Fo se apucă atunci să citească de la început, şi citi de la primul până la ultimul rând, nu fără o anumită curiozitate, surprinzătoare din partea lui.

Pentru o clipă, se încruntă; dar un fel de zâmbet dispreţuitor îi apăru pe chip, când termină de citit.

Atunci Kin-Fo se ridică, făcu vreo douăzeci de paşi prin cameră, se apropie o clipă de tubul acustic ce-1 punea în legătură directă cu Wang. Duse chiar cornetul la gură şi fu cât pe ce să sufle, dar se răzgândi, lăsă să-i cadă din mână şarpele de cauciuc şi veni să se întindă pe divan.

— Pfu! făcu el.

Kin-Fo era bine reprezentat de acest cuvânt.

— Şi ea? murmură el. Ea este mult mai interesată decât mine de această situaţie!

Se apropie apoi de o măsuţă lăcuită, pe care stătea o cutie prelungă, cizelată cu artă. Dar, când să o deschidă, se opri.

— Ce-mi spunea în ultima scrisoare? murmură el.

Şi, în loc să ridice capacul cutiei, apăsă un arc fixat la una dintre extremităţi. De îndată se auzi o voce catifelată:

— Dragul meu frate mai mare! Nu mai sunt pentru tine floarea de Mei-hua, floarea de cais, cea de piersic? Dragul meu cu inima de piatră preţioasă, de o mie de ori, de zece mii de ori: bună ziua!

Era vocea unei tinere, iar fonograful îi repeta cuvintele tandre.

— Biata mea surioară! zise Kin-Fo.

Apoi, deschizând cutia, scoase din aparat hârtia specială străbătută de mici canale, ce reproducea toate inflexiunile vocii îndepărtate şi o înlocui cu alta.

Fonograful era atât de perfecţionat că era destul să vorbeşti tare pentru ca membrana să fie impresionată şi rola, mişcându-se ritmic datorită unui mecanism de ceas, să înregistreze cuvintele pe hârtia aparatului.

Kin-Fo vorbi cam un minut. După vocea lui, la fel de liniştită, nu-ţi puteai da seama dacă era bucuros sau trist.

El nu spuse decât trei sau patru fraze. După aceea, opri mişcarea fonografului, retrase hârtia specială pe care acul, acţionat de membrană, trasase canale oblice, corespunzătoare cuvintelor pronunţate. Apoi, punând hârtia într-un plic pe care-1 lipi, scrise de la dreapta la stânga adresa următoare:

Doamnei Le-U Bulevardul Cea-Cua, Peking.

O sonerie electrică îl făcu de îndată pe cel însărcinat cu corespondenţa să alerge. I se dădu ordin să o ducă imediat la poştă.

După un ceas, Kin-Fo dormea liniştit, strângând în braţe un „ciu-fu-jen”, un fel de pernă împletită din bambus, ce menţine în paturile chinezilor o temperatură medie, foarte apreciată la aceste latitudini calde.