V

— Tot n-ai nici o scrisoare pentru mine?

— Vai! Nu, doamnă!

— Ce lung mi se pare timpul, bătrână mamă!

Aşa vorbea încântătoarea Le-U pentru a zecea oară în aceeaşi zi, în budoarul casei sale de pe bulevardul Cea-Cua, din Peking. „Bătrâna mamă” care-i răspundea şi căreia ea îi dădea această denumire folosită în China pentru servitoarele în vârstă, era bombănitoarea şi neplăcuta doamnă Nan.

Le-U se căsătorise la optsprezece ani cu un învăţat de prim grad, ce colabora la vestitul Se-Ku-Tsuan-Ciu. Acest savant avea o vârstă dublă faţă de a ei şi a murit la trei ani după unirea lor nepotrivită.

Tânăra văduvă s-a trezit deci singură pe lume, la nici douăzeci şi unu de ani. Kin-Fo o văzuse în timpul unei călătorii pe care o făcuse la Peking, în acea perioadă. Wang, care o cunoştea, atrase atenţia nepăsătorului său elev asupra acestei încântătoare persoane.

Kin-Fo se lăsă uşor convins de ideea schimbării condiţiilor sale de viaţă, spre a deveni soţul frumoasei văduve. Le-U nu s-a arătat insensibilă la propunerea primită. Iată cum căsătoria, hotărâtă spre marea mulţumire a filosofului, trebuia celebrată imediat ce Kin-Fo, după ce dăduse la Shang-Hai dispoziţiile necesare, avea să se întoarcă la Peking.

Nu se obişnuieşte, în Imperiul Celest, ca văduvele să se recăsătorească. Nu pentru că ele nu şi-ar dori, tot atât ca văduvele din ţările occidentale, ci pentru că nu prea au cu cine. Dacă Kin-Fo făcea excepţie de la regulă, asta se datora faptului că era un original. Le-U, o dată recăsătorită, nu ar mai fi avut dreptul să treacă pe sub „pae-lus”, arcuri comemorative pe care împăratul le ridică uneori în cinstea femeilor celebre prin fidelitatea lor faţă de soţul defunct. De exemplu, văduva lui Sung, care nu a mai părăsit niciodată mormântul soţului ei, văduva Kung-Kiang, care şi-a tăiat o mână, văduva Yen-Ciang, care s-a desfigurat ca semn al durerii conjugale. Dar Le-U credea că avea alte lucruri mai bune de făcut la cei douăzeci de ani ai ei. Urma să reia acea viaţă de supunere, singurul rol al femeii în familia chinezească, să renunţe la a mai vorbi despre lucruri din afara casei, să se conformeze preceptelor din cartea Li-nun despre virtuţile casnice şi a cărţii Nei-tso-pien despre obligaţiile conjugale, să regăsească acea consideraţie de care se bucură soţia care, în clasele elevate, nu mai este sclavă, aşa cum se crede, în general.

Astfel, Le-U, inteligentă şi instruită, înţelegea ce loc urma să aibă în viaţa bogatului plictisit şi se simţea atrasă de el prin dorinţa de a-i demonstra că fericirea exista aici, pe pământ, resemnându-se pe de-a-ntregul cu soarta ce-i era hărăzită.

La moartea lui, savantul nu-i lăsase prea multă avere tinerei văduve. Casa de pe bulevardul Cea-Cua era modestă. Insuportabila Nan era singura servitoare, dar Le-U se obişnuise cu manierele ei regretabile, care nu sunt specifice servitoarelor din Imperiul Florilor.

Tânăra stătea, de obicei, în budoarul ei. Mobila ar fi părut destul de simplă, dacă n-ar fi fost darurile scumpe sosite de la Shang-Hai de două luni încoace. Pe pereţi atârnau câteva tablouri, între altele şi o capodoperă a bătrânului pictor Huan-Tse-Nen, ce ar fi atras atenţia cunoscătorilor, în mijlocul acelor acuarele chinezeşti cu cai verzi, câini violeţi şi copaci albaştri, creaţiile unor artişti moderni.

Pe o masă lăcuită se desfăceau, precum nişte fluturi mari, cu aripile întinse, evantaie aduse de la vestita şcoală din Swatow. Pe o plafonieră de porţelan atârnau aranjamente elegante din flori artificiale, admirabil fabricate cu miez de Arabia papyrifera din insula Formosa, rivalizând cu nuferii albi, galbenele crizanteme sau crinii roşii din Japonia care se revărsau din jardieniere de lemn sculptat.

Acest ansamblu era slab luminat căci împletituri de bambus puse la ferestre nu lăsau să treacă decât o lumină dulce, filtrând razele de soare. Un paravan magnific, făcut din pene mari de uliu, ale căror pete, artistic dispuse, compuneau un bujor mare, emblema frumuseţii în Imperiul Florilor, alături de două colivii în formă de pagodă, adevărate caleidoscoape cu cele mai strălucite păsări din India, câteva „tiemaols” şcolăreşti, ale căror plăci de sticlă vibrau la adierea vântului, mii de alte obiecte completau curioasa ornamentaţie a acestui budoar.

— Nici o scrisoare încă, Nan?

— Nu, doamnă, încă nu!

Le-U era o tânără fermecătoare. Drăguţă, chiar şi pentru un european, cu tenul alb şi nu galben, avea ochi blânzi, ce urcau foarte puţin spre tâmple, păr negru, împodobit cu câteva flori de piersic fixate pe ace de jad verde, dinţi mici şi albi, sprâncene abia conturate cu o tuşă fină de cerneală de China.

Nu-şi dădea cu cremă cu miere sau cu fard alb de Spania pe obraji, cum fac, de obicei, frumuseţile din Imperiul Celest, nici nu-şi rotunjea cu carmin buza inferioară, nici nu folosea alte farduri, pentru care curtea imperială cheltuie anual zece milioane de monede de aramă. Tânăra văduvă nu avea nevoie de aceste ingrediente artificiale. Ea ieşea puţin din casa ei de pe Cea-Cua şi nici atunci nu folosea asemenea măşti, pe care chinezoaicele le utilizează deseori în oraş.

Cât despre toaleta lui Le-U, nimic mai simplu şi mai elegant. O rochie lungă cu patru cute, tivită cu un şiret brodat, sub aceasta o jupă plisată, apoi un pieptar ornamentat cu şnururi în filigran de aur, pantaloni prinşi pe talie cu o centură şi înnodaţi pe şosetele de mătase nanchin, papuci frumoşi, ornaţi cu perle. Nu-i mai trebuia nimic tinerei văduve pentru a fi fermecătoare, dacă mai adăugăm că mâinile ei erau fine şi că îşi păstra unghiile, lungi şi roz, în mici teci de argint, rafinat cizelate.

Iar picioarele ei? Ei, bine, picioarele îi erau micuţe, nu datorită obiceiului barbar de a le deforma, obicei care, din fericire, tinde să dispară, ci pentru că natura i le făcuse astfel. Această „modă” durează de şapte sute de ani şi se datorează, probabil, unei prinţese schilodite. Aplicarea ei cea mai simplă constă în îndoirea degetelor spre talpă, lăsând călcâiul intact, ceea ce face piciorul să pară un fel de trunchi de con, încurcă mult mersul, predispune la anemie şi nu are ca scop, aşa cum s-a crezut, gelozia soţilor.

Aşa este tradiţia, de la cucerirea tătară. Acum nu se mai numără nici trei chinezoaice din zece care să se supună, de la o vârstă fragedă, acestei suite de operaţiuni dureroase, ce duc la deformarea piciorului.

— Nu se poate să nu fi venit o scrisoare azi! zise iar Le-U. Uită-te, bătrână mamă!

— M-am tot uitat! răspunse, cu obrăznicie, doamna Nan, care ieşi din cameră bodogănind.

Le-U vru atunci să lucreze ceva, ca să se mai gândească şi în altă parte. Astfel se gândi la Kin-Fo, pentru că îi broda o pereche de pantofi din stofă, a căror realizare este exclusiv rezervată femeilor din gospodăriile chinezeşti, indiferent de rangul social. Dar, curând, se opri.

Se ridică, luă dintr-o bombonieră câteva seminţe de pepene verde, care trosniră în dinţii ei micuţi, deschise o carte, Nushun, un cod de instrucţiuni din care orice soţie cinstită trebuie să citească.

La fel cum primăvara este pentru muncă anotimpul favorabil, la fel sunt zorii momentul cel mai propice al zilei.

Treziţi-vă dimineaţa, nu vă lăsaţi copleşite de dulceaţa somnului, îngrijiţi dudul şi cânepa. Toarceţi cu zel mătasea şi bumbacul. Virtutea femeilor este activitatea şi economia. Vecinii vă vor lăuda… Cartea se închise curând. Tandra Le-U nici măcar nu se gândea la ceea ce citea. „Unde e?” se întrebă ea. „A trebuit să meargă la Canton: S-a întors la Shang-Hai? Când va veni la Peking? Marea i-a fost favorabilă? Fie ca zeiţa Koanin să-1 ajute!”

Aşa spunea neliniştita tânără. Ochii îi căzură, neatenţi, asupra unei feţe de masă, artistic realizată, din mii de bucăţele, un fel de mozaic de stofă, după moda portugheză, unde era desenată raţa mandarină şi familia ei, simbol al fidelităţii. Apoi se apropie de o jardinieră şi culese o floare, la întâmplare.

— Vai! zise ea. Nu e floarea de salcie verde, emblema primăverii, a tinereţii şi a bucuriei! E crizantema galbenă, semnul toamnei şi al tristeţii!

Vru să lupte împotriva neliniştii ce pusese cu totul stăpânire pe ea. Lăuta ei era acolo. Degetele ei făcură să răsune corzile. Buzele tinerei murmurară primele cuvinte din cântecul Mâini unite, dar nu mai putu continua.

„Scrisorile lui nu întârziau altă dată”, murmură ea. „Le citeam cu sufletul la gură. Sau, în locul rândurilor scrise, puteam să-i ascult vocea. Acest aparat îmi vorbea ca şi cum el ar fi fost lângă mine.”

Şi Le-U se uită la un fonograf din apropiere, aşezat pe un gheridon* lăcuit, asemănător celui de care Kin-Fo se servea la Shang-Hai. Cei doi puteau astfel să-şi asculte vocile, în ciuda distanţei ce-i separa… Dar astăzi, ca de altfel de câteva zile, aparatul rămase mut şi nu mai spunea nimic despre gândurile celui absent.

În acel moment intră bătrâna mamă.

— Iată-ţi scrisoarea! zise ea.

Şi Nan ieşi, după ce îi dădu lui Le-U un plic cu timbru de Shang-Hai.

Buzele tinerei schiţară un zâmbet. Ochii ei străluciră mai intens. Rupse repede plicul, fără a mai pierde timpul să-1 contemple, cum avea obiceiul să facă…

Respectivul plic nu conţinea o scrisoare, ci una dintre acele hârtii cu striaţii ce, potrivite în aparatul fonografic, reproduc toate inflexiunile vocii omeneşti.

— Vai! Aşa îmi place şi mai mult! strigă Le-U, veselă. Cel puţin, îl voi auzi. Hârtia fu plasată pe rola fonografului, ce începu să se învârtească cu ajutorul mecanismului cu ceas. Apropiindu-se cu urechea de el, Le-U auzi un glas binecunoscut, ce-i spunea: „Surioară, ruina mi-a spulberat bogăţiile precum vântul de la răsărit spulberă frunzele galbene toamna! Nu vreau să te fac tovarăşă a mizeriei mele! Uită-1 pe cel lovit de zece mii de nenorociri!

Disperatul tău Kin-Fo!”

Ce lovitură pentru tânăra femeie! O viaţă mai amară decât amara genţiană o aştepta acum. Da! Vântul spulberase speranţele sale o dată cu averea celui iubit! Dragostea pe care Kin-Fo o nutrea pentru ea se risipise pentru totdeauna. Prietenul ei nu credea decât în fericirea oferită de bogăţie. Vai! Biata Le-U! Acum părea un zmeu al cărui fir s-a rupt şi care se prăbuşeşte pe pământ…

Chemată, Nan intră, ridică din umeri şi îşi conduse stăpâna în dormitor. Dai*, chiar dacă avea un pat încălzit artificial, cât de friguros i se păru culcuşul bietei Le-U! Iar cele cinci perioade de veghe ale nopţii nedormite i s-au părut îngrozitor de lungi…