IX

— Ei, bine, Craig-Fry? îi întrebă a doua zi onorabilul William J. Bidulph pe cei doi agenţi special însărcinaţi cu supravegherea noului client al Centenarului.

— Ei bine, răspunse Craig, l-am urmărit ieri în timpul unei lungi plimbări pe care a făcut-o pe şesul din jurul Shang-Haiului.

— Şi nu părea omul care să se gândească să se sinucidă, adăugă Fry.

— La căderea nopţii l-am însoţit până la poarta casei sale.

— Din nefericire, nu i-am putut trece pragul.

— Iar azi dimineaţă? întrebă William J. Bidulph.

— Am aflat, răspunse Craig, că se simţea…

—. tare ca podul clin Palikao, adăugă Fry.

Agenţii Craig şi Fry, americani pur sânge, doi veri aflaţi în slujba Centenarului, formau o singură fiinţă, deşi erau două persoane diferite. Unul termina, întotdeauna, frazele pe care le începea celălalt, într-atât de mult se identificau unul cu celălalt.

Acelaşi creier, aceleaşi gânduri, aceeaşi inimă, acelaşi stomac, acelaşi fel de a acţiona în toate situaţiile. Patru mâini, patru braţe, patru picioare şi două trupuri unite. Într-un cuvânt, parcă erau doi fraţi siamezi, despărţiţi de un chirurg îndrăzneţ.

— Deci, întrebă William J. Bidulph, încă n-aţi putut intra în casa lui.

— Nu…, zise Craig. —- încă, spuse Fry.

— Vei fi greu, zise agentul principal. însă va trebui. Pentru Centenarul nu e doar vorba de a câştiga o primă enormă, ci mai ales de a nu pierde două sute de mii de dolari! Urmează două luni de supraveghere, ba poate chiar mai mult, dacă noul client îşi reînnoieşte poliţa.

— Există un servitor…, zise Craig.

—. ce ar putea fi al nostru…, spuse Fry.

—. ca să ştim tot ce se întâmplă acolo…, continuă Craig. —… adică în casa din Shang-Hai, termină Fry.

— Poate, făcu William J. Bidulph. Atrageţi-1 pe servitor de partea noastră. Cumpăraţi-1! Trebuie să fie sensibil la sunetul banilor. Iar monedele nu vă vor lipsi. Chiar clacă va trebui să epuizaţi cele trei mii de formule de politeţe pe care le cere eticheta chinezească, epuizaţi-le. Nu veţi regreta efortul.

— Aşa vom…, începu Craig

—. face, încheie Fry.

Iată principalele motive pentru care Craig şi Fry încercară să intre în legătură cu Sun. Sun nu era omul care să reziste la momeala monedelor, nici la câteva pahare cu băuturi americane.

Craig-Fry aflară astfel, de la Sun, tot ce voiau să ştie, adică:

Kin-Fo îşi schimbase în vreun fel modul de viaţă?

Nu, în afară de faptul că îşi pedepsea mai puţin servitorul fidel, foarfecă şoma, în avantajul cozii sale, iar nuiaua îi gâdila mai rar umerii. Avea la dispoziţie Kin-Fo vreo armă?

Nu, căci nu făcea parte din respectabila categorie a celor amatori de obiecte ucigaşe.

Ce mânca la masă?

Doar nişte feluri de mâncare simple, ce nu aminteau deloc de fantezia culinară a celeştilor.

La ce oră se trezea?

Pe la a cincea veghe, când zorii, la strigătul cocoşilor, luminau orizontul.

Se culca devreme?

La a doua veghe, cum făcea întotdeauna, de când îl cunoscuse Sun. Părea trist, gânditor, plictisit, obosit de viaţă?

Nu era deloc un om vesel. Totuşi, de câteva zile, parcă mai prinsese gustul lucrurilor de pe lumea asta. Da, Sun îl găsea chiar mai puţin indiferent, ca un om ce aştepta… ce anume? Nu putea spune.

În sfârşit, stăpânul lui avea vreo substanţă veninoasă, de care s-ar fi putut folosi?

Nu mai avea căci, chiar în acea dimineaţă, fuseseră aruncate în apele râului Huang-Pu o duzină de mici globule ce făceau parte dintre substanţele dăunătoare.

Într-adevăr, nimic din toate acestea nu era de natură a-1 alarma pe agentul principal al Centenarului. Nu! Niciodată bogatul Kin-Fo, a cărui situaţie nu o cunoştea nimeni, cu excepţia lui Wang, nu păruse mai fericit că trăia.

Oricum ar fi fost, Craig şi Fry trebuiau să continue să se intereseze de tot ce făcea clientul lor, să-1 urmărească la plimbare, căci era posibil să nu vrea să atenteze la propria sa persoană chiar în casa lui.

Aşa făcură cei doi nedespărţiţi. Iar Sun continuă să vorbească, cu atât mai mult cu cât câştiga din discuţia cu oameni atât de binevoitori.

Ar fi prea mult să spunem că eroul poveştii noastre ţinea mai mult la viaţa lui de când se hotărâse să moară. Dar, aşa cum socotise el, cel puţin în primele zile, emoţiile nu lipsiră. îşi pusese o sabie a lui Damocles deasupra capului şi aceasta trebuia să cadă, într-o zi. Azi, mâine, dimineaţa, seara? Nu ştia şi de aceea bătăile inimii i se înteţiră, lucru nou pentru el.

De altfel, de la acel schimb de cuvinte între el şi Wang, de abia se mai vedeau. Sau filosoful pleca de acasă mai des ca înainte sau rămânea închis în camera lui. Kin-Fo nu se ducea să-1 caute, nu trebuia să o facă, şi nu ştia nici măcar cu ce se ocupa Wang în vremea asta. Poate că îi pregătea o capcană! Un fost tai-ping se pricepea să ucidă un om în mai multe feluri… De aici rezulta curiozitatea şi, ca urmare, un nou element de interes.

Totuşi, maestrul şi elevul se întâlneau, aproape zilnic, la aceeaşi masă. E de la sine înţeles că nu pomeneau nimic despre viitoarea lor situaţie de asasin şi victimă. Vorbeau puţin, despre lucruri diverse. Wang, mai serios ca de obicei, rotindu-şi ochii pe care ochelarii nu reuşeau să-i ascundă bine, părea mereu preocupat. El, de obicei bine dispus şi comunicativ, devenise trist şi îngândurat.

Mare mâncău altă dată, ca orice filosof dotat cu un stomac bun, nu mai era tentat de mâncărurile fine, iar vinul de Ceao-Cini îl lăsa visător.

În orice caz, Kin-Fo încerca să-1 facă să se simtă în largul său. Gusta primul toate felurile de mâncare şi simţea că era obligaţia lui să o facă. De aici rezulta că el mânca mai mult ca de obicei, parcă regăsise plăcerea gustului, înfuleca cu multă poftă şi digera remarcabil. în mod cert, otrava nu se dovedea arma aleasă de fostul ucigaş al regelui rebelilor, dar victima lui nu trebuia să neglijeze nimic.

În rest, orice facilitate îi era oferită lui Wang ca să-şi îndeplinească misiunea. Uşa camerei lui Kin-Fo rămânea mereu deschisă. Filosoful putea intra acolo zi şi noapte, ca să-1 lovească când era treaz sau în somn. Kin-Fo nu aştepta decât un singur lucru, ca mâna lui să fie rapidă şi să-1 nimerească în inimă.

Astfel Kin-Fo avusese parte de ceva emoţii şi, chiar după primele nopţi, se obişnuise atât de bine să aştepte lovitura fatală, că dormea dus şi se trezea în fiecare dimineaţă odihnit şi bine dispus. Lucrurile nu puteau continua astfel.

Atunci se gândi că lui Wang nu i-ar fi plăcut să-1 lovească în casa aceea, unde fusese primit cu atâta ospitalitate. Se hotărî să-i vină în ajutor viitorului ucigaş. Iată-1 deci umblând pe la ţară, căutând locuri izolate, întârziind până la cea de-a patra veghe prin cele mai rău famate cartiere din Shang-Hai, printre cuţitari, unde crimele se înfăptuiau zilnic, într-o siguranţă perfectă.

Rătăcea pe străzi înguste şi întunecate, se izbea de beţivi de toate naţionalităţile, rămânând singur la ore târzii în noapte, până când vânzătorul de plăcinte striga: „Mantu! Mantu!” şi suna din clopoţel ca să-i prevină pe fumătorii întârziaţi. Nu se întorcea acasă decât la primele licăriri ale zilei, sănătos şi întreg, fără măcar să-i fi zărit pe cei doi inseparabili Craig şi Fry, care-1 urmăreau cu încăpăţânare, gata oricând să-i sară în ajutor.

Dacă lucrurile continuau astfel, Kin-Fo avea să se obişnuiască cu această nouă existenţă şi, în curând, plictiseala avea să-1 cuprindă din nou.

Câte ore trecuseră deja, fără să se gândească că era condamnat la moarte!

Totuşi, într-o zi, pe 12 mai, avu, din întâmplare, o emoţie. Intrând uşor în camera filosofului, îl văzu încercând cu vârful degetului tăişul ascuţit al unui pumnal, pe care-1 înmuie apoi într-un flacon din sticlă albastră, ce părea suspect.

Wang nu-1 auzise intrând pe elevul său. Apucând pumnalul, îl ridică de mai multe ori, asigurându-se că-1 ţinea bine în mână. Chipul lui nu mai părea demn de încredere. în clipele acelea, ochii îi erau însângeraţi!

„Înseamnă că mă va ucide azi”, îşi zise Kin-Fo.

Apoi se retrase discret, fără să fie văzut sau auzit.

Kin-Fo nu ieşi din camera lui întreaga zi… Nici filosoful nu se ivi.

Kin-Fo se culcă. Dar, a doua zi, se trezi întreg, ca orice om sănătos.

Atâtea emoţii degeaba! Situaţia devenea agasantă!

Deja trecuseră zece zile! E drept că Wang avea aproape două luni la dispoziţie ca să-şi îndeplinească sarcina.

„Hotărât lucru, pierde vremea! I-am dat prea mult timp”, îşi spuse Kin-Fo.

Şi se gândi că fostul tai-ping se înmuiase puţin din pricina vieţii uşoare din Shang-Hai.

Totuşi, din acea zi, Wang păru mai îngrijorat, mai agitat. Ieşea şi intra în yamen ca un om ce nu putea sta locului. Kin-Fo observă chiar că filosoful făcea vizite repetate în salonul înaintaşilor, unde se găsea preţiosul sicriu venit de la Liao-Ceu. Află de la Sun, cu interes, că Wang ceruse ca acesta să fie periat, frecat, şters de praf.

— Ce bine va dormi acolo stăpânul meu! adăugă chiar fidelul servitor. Parcă-ţi face poftă să-1 încerci!

Observaţie ce îi aduse lui Sun un mic gest de prietenie. Trecură zilele de 13,14 şi 15 mai. Nu se întâmplă nimic deosebit.

Wang dorea deci să se scurgă întreaga perioadă convenită, ca să-şi îndeplinească sarcina, precum un comerciant ce-şi plăteşte datoria la scadenţă, nu în avans? Dar astfel nu mai exista surpriza, deci nici emoţiile!

Totuşi, un fapt foarte semnificativ îi fu adus la cunoştinţă lui Kin-Fo în dimineaţa de 15 mai, în momentul de „mao-şe”, adică pe la şase dimineaţa.

Noaptea fusese rea, iar Kin-Fo, trezindu-se, se găsea încă sub influenţa unui vis urât. Prinţul Ien, judecătorul suveran al infernului chinezesc, îi ceruse să apară înaintea lui când cea de-a o mie două suta lună avea să se ridice deasupra Celestului Imperiu. încă un secol de trăit, un secol întreg!

Kin-Fo era foarte prost dispus, fiindcă i se părea că există o conspiraţie împotriva lui.

În această stare îl primi pe Sun, când acesta veni să-1 ajute să-şi facă toaleta de dimineaţă.

— Dute la dracu'! strigă el. Să ţi se dea zece mii de lovituri de picior, animalule!

— Dar, stăpâne…

— Dispari de aici!

— Ei bine, nu. Cel puţin nu înainte să aflaţi că…

— Ce să aflu?

Că domnul Wang…

— Wang? Ce-a făcut? întrebă imediat Kin-Fo, apucându-1 pe Sun de coadă. Ce-a făcut?

— Stăpâne! răspunse Sun, care se zvârcolea ca un vierme, ne-a dat poruncă să ducem sicriul domnului în Pavilionul Vieţii îndelungate şi…

— A făcut el asta! strigă Kin-Fo, bucuros. Pleacă, Sun, pleacă prietene! Ia şi zece monede. Ai grijă să se execute tot ce spune Wang!

Sun plecă, năucit, repetând pentru sine:

— Stăpânul meu a înnebunit dar, cel puţin, nebunia lui se dovedeşte generoasă.

De data asta, Kin-Fo nu se mai îndoia. Fostul tai-ping voia să-1 lovească în Pavilionul Vieţii îndelungate, unde se hotărâse chiar el să se sinucidă. Parcă i se dădea o întâlnire acolo. Catastrofa era iminentă.

Ce lungă i se păru ziua aceea lui Kin-Fo!

În sfârşit, prima veghe făcu soarele să dispară sub orizont, iar noaptea se lăsă treptat în jurul yamenului.

Kin-Fo se duse şi se instala în pavilionul din care nu mai spera să iasă viu. Se întinse pe un divan moale, ce părea făcut pentru somnul cel lung, şi aşteptă.

Atunci, amintiri din existenţa lui inutilă îi trecură prin minte, adică plictiseala, dezgustul, tot ceea ce bogăţia lui nu putuse învinge, ceea ce sărăcia ar fi accentuat!

O singură licărire îi lumina viaţa pe care n-o preţuise deloc în perioada ei de opulenţă, şi anume dragostea lui pentru tânăra văduvă. Sentimentul acela avea să-i înmoaie inima, până în clipa în care avea să-i bată pentru ultima dată. Dar să o ţină în mizerie pe biata Le-U, alături de el, asta niciodată!

A patra veghe, cea care precede ivirea zorilor şi în cursul căreia viaţa de pretutindeni pare absentă, îi aduse lui Kin-Fo cele mai vii emoţii. Asculta cu nelinişte. Privirile îi scotoceau prin umbră. încerca să surprindă cele mai mici zgomote. Nu doar o dată crezu că aude uşa scârţâind, împinsă de o mână prudentă. Fără îndoială că Wang spera să-1 găsească dormind şi să-1 lovească prin somn.

Atunci, în mintea lui avu loc o luptă. Se temea dar, în acelaşi timp, dorea să apară tai-pingul.

Zorii luminară cerul în a cincea veghe. Ziua venea fără grabă.

Brusc, se deschise uşa salonului.

Kin-Fo se ridică. în secunda aceea, ultima, trăi mai mult decât în toată viaţa sa! Sun apăru înaintea lui, cu o scrisoare în mână.

— O urgenţă, spuse el cu simplitate.

Kin-Fo avu un fel de presentiment. Apucă scrisoarea, ce purta un timbru din San Francisco, rupse plicul, o citi repede şi, ieşind din Pavilionul Vieţii îndelungate, strigă:

— Wang! Wang!

Într-o clipă ajunse la camera filosofului şi deschise brusc uşa. Wang nu se mai afla acolo. Nu dormise în acea locuinţă. La strigătele lui Kin-Fo, oamenii scotociră yamenul. Era evident că Wang dispăruse fără urmă.

X

— Da, domnule Bidulph. O răsturnare de situaţie la Bursă, apărută pe neaşteptate! îi zise Kin-Fo agentului de la compania de asigurări.

Onorabilul William J. Bidulph zâmbi ca un cunoscător.

— Toată lumea a fost păcălită, zise el.

— Chiar şi corespondentul meu, răspunse Kin-Fo. Falsă încetare de plăţi, domnule, fals faliment, veste falsă! După opt zile, se făceau plăţi la toate ghişeele. Treaba se încheiase. Acţiunile, depreciate cu optzeci la sută, fuseseră răscumpărate la cel mai mic preţ de Banca Centrală şi, când directorul fu întrebat ce se va întâmpla cu ele după faliment: „vor ajunge să crească cu o sută şaptezeci şi cinci la sută!” a răspuns el, cu amabilitate. Iată ce mi-a scris corespondentul meu, iar scrisoarea a sosit chiar azi-dimineaţă, în momentul în care, crezându-mă ruinat complet…

— Aţi fi atentat la propria dumneavoastră viaţă? strigă William J. Bidulph.

— Nu, răspunse Kin-Fo, dar probabil că aş fi fost asasinat.

— Asasinat?

— Cu autorizaţia mea scrisă, asasinare convenită, jurată, ce v-ar fi costat…

— Două sute de mii de dolari, răspunse William J. Bidulph, pentru că orice caz de moarte era asigurat. Vai! Cât am fi regretat asta, dragă domnule!

— Din pricina sumei?

— Şi a dobânzilor.

William J. Bidulph îi strânse mâna clientului său, prieteneşte, cum fac americanii.

— Totuşi, nu înţeleg nimic, zise el.

— Veţi pricepe imediat, răspunse Kin-Fo.

Şi îi destăinui ce fel de angajament îşi luase faţă de el un om în care trebuia să aibă încredere deplină. Cită chiar termenii scrisorii pe care omul acela o avea în buzunar şi care îl despovăra de orice urmărire şi îi garanta nevinovăţia. Dar, ceea ce era mai grav, promisiunea făcută avea să fie îndeplinită, cuvântul dat avea să fie ţinut, nimeni nu se îndoia de asta.

— Omul acela vă este prieten? întrebă agentul principal.

— Da, răspunse Kin-Fo.

— Şi atunci, din prietenie?

— Din prietenie şi cine ştie? Poate că şi dintr-o socoteală. Dacă mor eu, el primeşte o despăgubire de cincizeci de mii de dolari.

— Cincizeci de mii de dolari! strigă William J. Bidulph. Deci e vorba de domnul Wang?

— Chiar el.

— Un filosof? Niciodată n-ar consimţi aşa ceva… Kin-Fo i-ar fi răspuns: „Acest filosof este un fost tai-ping. în timpul primei jumătăţi a vieţii sale a comis mai multe crime decât ar fi trebuit pentru a ruina Centenarul, dacă cei loviţi de el i-ar fi fost clienţi! Timp de optsprezece ani, a ştiut să-şi înfrâneze instinctele sălbatice. Dar azi, când i s-a oferit ocazia, când mă crede ruinat şi hotărât să mor, când ştie, pe de altă parte, că va câştiga din moartea mea o mică avere, nu va ezita defel…”

Dar Kin-Fo nu spuse nimic din toate acestea, L-ar fi compromis pe Wang, pe care William J. Bidulph n-ar fi ezitat să-1 denunţe guvernatorului provinciei ca pe un fost tai-ping. Asta l-ar fi salvat pe Kin-Fo, fără îndoială, dar l-ar fi pierdut pe filosof!

— Ei bine, zise agentul companiei de asigurări, e foarte simplu ce avem de făcut!

— Ce anume?

— Să-1 prevenim pe domnul Wang că înţelegerea nu mai e valabilă şi să-i luăm scrisoarea compromiţătoare care…

— E mai uşor de spus decât de făcut, răspunse Kin-Fo. Wang a dispărut de ieri şi nimerii nu ştie unde s-a dus.

— Alia! făcu agentul principal, pe un ton ce îi trăda surprinderea. Se uita atent la clientul său.

— Iar acum, dragă domnule, nu mai aveţi chef să muriţi? îl întrebă el.

— Nu, pe onoarea mea! răspunse Kin-Fo. Cele întâmplate la Banca Centrală Californiană aproape că mi-au dublat averea. în plus, mă voi căsători! Dar n-o voi face decât după ce îl voi regăsi pe Wang sau după ce termenul convenit va expira.

— Şi când expiră?

— Pe 25 iunie, acest an. Până atunci, Centenarul riscă foarte mult. Va trebui deci să ia măsuri în consecinţă.

— Şi să-1 găsească pe filosof, răspunse onorabilul William J. Bidulph. Agentul se plimbă câteva clipe, cu mâinile la spate, apoi zise:

— Ei bine, îl vom găsi pe prietenul dumneavoastră, chiar dacă va trebui să-1 căutăm în măruntaiele pământului! Dar, până atunci, domnule, vă vom apăra de orice tentativă de asasinat, cum v-am apărat deja de orice tentativă de sinucidere!

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Kin-Fo.

— Că, de pe 30 aprilie, zi în care aţi semnat poliţa de asigurare, doi dintre agenţii mei v-au urmărit, v-au observat demersurile, v-au spionat acţiunile!

— Nici nu i-am remarcat…

— Pentru că sunt oameni discreţi! Vă cer permisiunea de a vi-i prezenta, acum, căci nu mai trebuie să se ascundă de dumneavoastră.

— Cu plăcere, acceptă Kin-Fo.

— Craig-Fry trebuie să fie prin apropiere, pentru că şi dumneavoastră sunteţi aici!

Şi William J. Bidulph strigă:

— Craig? Fry?

Cei doi se aflau, într-adevăr, dincolo de uşa cabinetului particular. îşi urmăriseră clientul până la intrarea în biroul Centenarului şi îl aşteptau la ieşire.

— Craig-Fry, zise atunci agentul principal, cât va dura poliţa dumnealui de asigurare, nu-1 veţi mai apăra pe preţiosul nostru client de el însuşi, ci de unul dintre proprii lui prieteni, filosoful Wang, care s-a angajat să-1 asasineze!

Şi cei doi inseparabili fură informaţi despre noua situaţie. O înţeleseră şi o acceptară. Bogatul Kin-Fo le aparţinea. Nu ar fi putut avea apărători mai devotaţi. Dar acum, de unde să înceapă?

Aveau de ales între două variante, le atrase atenţia agentul principal: sau supravegheau cu mare atenţie casa din Shang-Hai, astfel încât Wang să nu poată intra fără ca ei să afle sau să acţioneze astfel încât să-1 găsească pe Wang, apoi să-i ia scrisoarea, ce trebuia anulată.

— Prima variantă nu merge, zise Kin-Fo. Wang ştie cum să ajungă până la mine fără să fie văzut, pentru că locuinţa mea este şi a lui. Trebuie deci să-1 găsim, cu orice preţ!

— Aveţi dreptate, domnule, răspunse William J. Bidulph. Cel mai sigur este să-1 găsim pe acest Wang şi aşa vom face!

— Mort sau…, spuse Craig.

—.viu, completă Fry.

— Nu, viu! strigă Kin-Fo. Nu vreau ca Wang să se afle în primejdie nici o clipă din pricina mea!

— Craig şi Fry, adăugă William J. Bidulph, veţi răspunde de clientul nostru timp de încă patruzeci şi şapte de zile. Până pe 30 iunie, domnul valorează pentru noi două sute de mii de dolari.

După aceea, clientul şi agentul principal al Centenarului se despărţiră. Zece minute mai târziu, Kin-Fo, escortat de cei doi paznici ai săi, ce nu trebuiau să-1 mai lase singur, intră în yamen.

Când Sun îi văzu pe Craig şi pe Fry instalaţi oficial în casă, îi cam păru rău. Nu i se mai puneau întrebări, nu mai răspundea, nu mai primea bani! în plus, stăpânul său, prinzând poftă de viaţă, reîncepuse să-şi pedepsească valetul neîndemânatic şi leneş. Nefericitul Sun! Ce-ar fi zis dacă ar fi ştiut ce-i rezerva viitorul!

Prima grijă a lui Kin-Fo fu să „fonografieze” la Peking, pe bulevardul Cea-Cua, schimbarea sorţii sale, prin care devenea mai bogat decât înainte. Tânăra femeie auzi glasul celui pe care-1 crezuse pierdut definitiv, adresându-i vorbe mai tandre ca oricând.

Avea să o revadă pe surioara lui. Cea de-a şaptea lună a anului nu se va scurge fără ca el să nu fie aproape de ea pentru a nu o mai părăsi niciodată. Dar, după ce refuzase să o sărăcească, acum nu voia să rişte să o lase văduvă pentru a doua oară.

Le-U nu pricepu ce însemna acea a doua frază. înţelese doar un lucru, că logodnicul ei se întorcea. în mai puţin de două luni aveau să fie împreună.

Şi, în ziua aceea, nu exista femeie mai fericită ca tânăra văduvă, în tot Imperiul Celest.

De fapt, o schimbare radicală se produsese în ideile lui Kin-Fo,.care avea acum patru milioane de dolari, mulţumită operaţiei fructuoase de la Banca Centrală Californiană. Voia să trăiască şi încă bine. Douăzeci de zile de emoţii îl schimbaseră. Nici mandarinul Pao-Sen, nici negustorul Yin-Pang, nici Tim petrecăreţul, nici Hual literatul n-ar fi recunoscut în el pe amfitrionul indiferent de la care îşi luaseră rămas bun pe un vas de pe râul Perlelor. Wang nu şi-ar fi crezut ochilor, dacă ar fi fost acolo. Dar el dispăruse fără urmă. Nu se mai întorcea la casa din Shang-Hai, ceea ce provocase îngrijorare adâncă lui Kin-Fo şi teamă permanentă celor doi paznici ai săi.

Opt zile mai târziu, pe 24 mai, nici o veste de la filosof şi, în consecinţă, nici o posibilitate de a porni în căutarea lui. în zadar Kin-Fo, Craig şi Fry scotociseră teritoriile concesionate, bazarele, cartierele suspecte, împrejurimile Shang-Haiului. în zadar cei mai abili agenţi ai poliţiei erau în alertă. Filosoful era de negăsit.

În acest timp, Craig şi Fry, din ce în ce mai neliniştiţi, îşi înmulţeau precauţiile. Nu-şi părăseau clientul nici noaptea, nici ziua, mâncau la masa lui, se culcau în camera lui. Vrură chiar să-1 facă să poarte o tunică de oţel, care să-1 apere de loviturile de pumnal, şi să nu mănânce decât ouă fierte, pentru că nu puteau fi otrăvite.

Trebuie spus însă că Kin-Fo îi trimitea la plimbare. De ce să nu-1 încuie timp de două luni în seiful Centenarului, sub pretext că valora două sute de mii de dolari?

Atunci, William J. Bidulph, practic ca întotdeauna, îi propuse clientului său să-i restituie prima vărsată şi să rupă poliţa de asigurare.

— Îmi pare rău, îi răspunse tranşant Kin-Fo, dar afacerea s-a încheiat şi veţi suporta consecinţele.

— Fie, replică agentul principal. Aveţi dreptate. Oricum, nimeni nu vă poate păzi mai bine ca noi!

— Mai ales că aveţi pentru ce! răspunse Kin-Fo.