XI.

Totuşi, Wang nu era de găsit. Kin-Fo începea să se înfurie că nu putea face nimic, că nu putea măcar să-1 caute pe filosof. Şi ce-ar fi putut să facă, dacă Wang dispăruse fără urmă?

Această încurcătură nu-1 liniştea nici pe agentul principal al Centenarului. După ce crezuse, mai întâi, că nu poate fi ceva serios, că Wang nu-şi va pune în practică promisiunea şi că nici chiar m excentrica Americă nu se petreceau asemenea trăsnăi, îşi zise că nimic nu e imposibil în ciudata ţară denumită Imperiul Celest.

Curând, îi dădu dreptate lui Kin-Fo. Dacă nu reuşeau să-1 găsească pe filosof, acesta se va ţine de cuvânt. „Dispariţia lui indica chiar că voia să acţioneze în clipa în care elevul lui se aştepta mai puţin, ca un trăsnet, şi să-1 lovească drept în inimă cu mâna rapidă şi sigură. Apoi, după ce avea să pună scrisoarea pe trupul victimei, va veni liniştit la biroul Centenarului spre a-şi încasa partea din capitalul asigurat.

Trebuia să-1 prevină pe Wang. însă nu putea să o facă în mod direct.

Astfel, onorabilul William J. Bidulph fu nevoit a utiliza mijloace indirecte, pe calea presei. în câteva zile, fură trimise anunţuri gazetelor chinezeşti, şi câteva telegrame ziarelor străine, din cele două lumi.

Cing-Pao, jurnalul oficial din Peking, gazetele în limba chineză din Shang-Hai şi din Hong-Kong, cele mai importante ziare din Europa şi din cele două Americi, reproduseră anunţul următor: „Domnul Wang, din Shang-Hai, este rugat să considere ca nevalabilă convenţia încheiată între el şi domnul Kin-Fo, pe data de 2 mai anul acesta, domnul Kin-Fo nemaiavând decât o singură dorinţă, aceea de a muri centenar.”

Ciudatul anunţ fu urmat, la scurtă vreme, de altul, mult mai pragmatic: „Se oferă două mii de dolari sau o mie trei sute de taeli celui care îi va spune lui William J. Bidulph, agent principal al Centenarului, din Shang-Hai, care este reşedinţa actuală a domnului Wang.”

Nu se gândea nimeni că filosoful ar fi cutreierat lumea în intervalul de cincizeci şi cinci de zile, ce-i fusese dat ca să-şi îndeplinească promisiunea. Mai degrabă s-ar fi ascuns în împrejurimile Shang-Haiului, ca să profite de ocaziile ce apăreau. Dar onorabilul William J. Bidulph îşi zicea că nu era rău să ia toate măsurile posibile.

Trecură mai multe zile. Situaţia nu se schimba. însă acele anunţuri, reluate de mai multe ori, sub o formă familiară americanilor: WANG! WANG! WANG! pe de o parte şi KIN-FO! KIN-FO! KIN-FO! de cealaltă, atraseră atenţia publicului şi produseră ilaritate generală.

Se râse, din acest motiv, până şi în provinciile cele mai îndepărtate ale Chinei.

— Unde e Wang?

— Cine 1-a văzut pe Wang?

— Unde locuieşte Wang?

— Ce face Wang?

— Wang! Wang! Wang! strigau copiii chinezi pe străzi, întrebările acestea fură, curând, pe toate buzele.

Iar Kin-Fo, demnul celest a cărui „cea mai vie dorinţă era să devină centenar”, care pretindea că îl concurează în longevitate pe celebrul elefant aflat în Grajdurile din Peking, şi care împlinea o sută de ani, ajunse să fie foarte cunoscut.

— Ei bine, a mai îmbătrânit Kin-Fo?

— Ce mai face?

— Mănâncă bine?

— Îl vom vedea purtând roba galbenă a bătrânilor?

Cu aceste cuvinte zeflemitoare se întâmpinau mandarinii civili sau militari, negociatorii de la bursă, negustorii pe la tejghelele lor, oamenii obişnuiţi pe străzi şi în pieţe, luntraşii prin oraşele lor plutitoare.

Chinezii sunt foarte ironici, chiar caustici, şi trebuie recunoscut că subiectul avea ceva comic. Astfel că apăreau tot felul de glume şi chiar caricaturi ce acopereau zidurile.

Kin-Fo, spre marea lui neplăcere, fu obligat să suporte inconvenientele acestei celebrităţi neobişnuite. Se merse până acolo încât apăru un cântec despre el pe melodia Manciang-Hung, vântul ce suflă printre sălcii. Era un fel de baladă numită Cele cinci veghi ale centenarului. Ce nume îmbietor şi ce vânzare făcea la preţul de trei monede exemplarul.

Dacă Kin-Fo se necăjea de zarva făcută în jurul numelui său, William J. Bidulph era foarte încântat. Dar Wang rămânea tot ascuns.

Ori, dacă lucrurile mergeau atât de departe, Kin-Fo nu mai reuşea să le facă faţă. Cum mai putea ieşi din casă? Un alai de chinezi, indiferent de vârstă, de sex, îl însoţea pe străzi, pe chei, chiar pe teritoriile concesionate, până în câmpie, ba chiar şi acolo. Cum să se mai întoarcă? O mulţime de glumeţi de cea mai rea speţă se aduna la uşa yamenului său.

În fiecare zi, trebuia să apară în balconul camerei sale ca să le arate că oamenii săi nu-1 culcaseră prematur în coşciugul din Pavilionul Vieţii îndelungate. Gazetele publicau, în zeflemea, un buletin despre starea sănătăţii sale, cu comentariile ironice de rigoare, ca şi cum ar fi făcut parte din dinastia domnitoare Tsing. în concluzie, se făcuse de râs peste tot.

Veni astfel ziua de 21 mai, când supăratul Kin-Fo se duse la onorabilul William J. Bidulph să-1 înştiinţeze că avea să plece de îndată. Se săturase de Shang-Hai şi de locuitorii acestui oraş!

— Dar aşa veţi risca mai mult, îi atrase atenţia agentul principal.

UIMITOARELE AVENTURI ALE UNUI CHINEZ

— Nu-mi pasă! răspunse Kin-Fo. Luaţi măsuri corespunzătoare!

— Dar unde vă duceţi?

— Unde văd cu ochii!

— Unde vă veţi opri?

— Nicăieri!

— Când vă veţi întoarce?

— Niciodată!

— Dacă voi avea veşti despre Wang?

— Puţin îmi pasă de Wang! Ce prostie am făcut că i-am dat scrisoarea aceea absurdă!

De fapt, Kin-Fo dorea foarte mult să-1 găsească pe filosof. Viaţa lui se afla în mâinile altuia şi această idee începea să-1 irite profund.

Ajunsese o obsesie! Avea de aşteptat încă o lună în asemenea condiţii şi nu mai suporta. Mielul turbase!

— Foarte bine, plecaţi, zise William J. Bidulph. Craig şi Fry vă vor însoţi pretutindeni.

— Cum vreţi, răspunse Kin-Fo, dar vă avertizez că vor avea de alergat.

— Vor alerga, dragul meu domn, şi nu sunt ei oamenii care să-şi cruţe picioarele.

Kin-Fo se întoarse la yamen şi, fără a mai pierde o clipă, începu pregătirile de plecare.

Sun, spre marele lui necaz, căci nu-i plăceau deplasările, trebuia să-şi urmeze stăpânul. Dar nu se aventură să facă vreo observaţie căci, cu siguranţă, l-ar fi costat o bucată din coada sa.

Cât despre Craig-Fry, americani adevăraţi, erau oricând gata de plecare, chiar dacă ar fi pornit spre capătul lumii. Nu puseră decât o singură întrebare:

— Unde merge…, zise Craig.

—.domnul? adăugă Fry.

— La Nan-King mai întâi, apoi la naiba!

Câte un zâmbet se ivi, în aceeaşi clipă, pe buzele celor doi. Amândoi erau încântaţi! La naiba! Nimic nu le plăcea mai mult… Le trebuia doar un timp scurt, să-şi ia rămas bun de la onorabilul William J. Bidulph şi să îmbrace costume chinezeşti ce ar fi atras mai puţin atenţia asupra lor în călătoria prin Imperiul Celest.

După un ceas, Craig şi Fry, cu câte o traistă în spate şi pistoale la brâu, reveneau la yamen.

La căderea nopţii, Kin-Fo şi tovarăşii săi părăsiră cu discreţie portul concesiunii americane şi se îmbarcară pe un vapor cu aburi pe ruta Shang-Hai – Nan-King.

Călătoria aceasta nu era decât o plimbare. în mai puţin de douăsprezece ore, un vaporul cu aburi, profitând de refluxul mării, poate urca pe Fluviul Albastru până la fosta capitală a Chinei meridionale.

În timpul acestei scurte traversări, Craig-Fry se îngrijiră de preţiosul lor Kin-Fo, după ce, în prealabil, cercetară cu atenţie chipurile tuturor călătorilor. îl cunoşteau pe filosof. De fapt, care locuitor al celor trei concesiuni nu cunoştea acea figură blândă şi simpatică? Se asigurară astfel că nu-i urmase la bordul navei. După ce aceste măsuri de precauţie fură luate, îl vegheară permanent şi foarte atent pe preţiosul client al Centenarului! încercau balustradele de care se sprijinea, testau cu piciorul pasarelele pe care avea să calce, îl îndepărtau de cazane, căci fochiştii li se păreau suspecţi, nu-1 lăsau să stea în vântul rece al serii, vegheau să nu răcească de la umezeala nopţii.

Verificau ca hublourile cabinei sale să fie închise ermetic, îl certau pe Sun, valetul neglijent ce nu era niciodată acolo atunci când stăpânul său îl chema, îl înlocuiau, la nevoie, pentru a servi ceaiul şi prăjiturile din timpul primei veghi, în sfârşit, se culcau la uşa lui Kin-Fo, îmbrăcaţi complet şi cu colacele de salvare pe şolduri, gata să-i sară în ajutor dacă steamerul s-ar fi scufundat în apele adânci ale fluviului, în urma unei explozii sau a unei coliziuni.

Nu se produse însă nici un accident care să pună cu adevărat la încercare devotamentul nelimitat al perechii Craig-Fry. Vasul cu aburi coborâse rapid pe cursul râului Wusung, trecuse în Yang-Tse-Kiang sau Fluviul Albastru, ajunsese la insula Tsong-Ming, lăsase în urmă farurile de la U-Seng şi de la Langcean, traversase, o dată cu mareea, provincia Kiang-Su şi, pe 22 dimineaţa, pasagerii debarcaseră, sănătoşi şi întregi, pe cheiurile fostei cetăţi imperiale.

Graţie celor doi paznici, coada lui Sun rămăsese neatinsă în timpul călătoriei. Leneşul nu avea deci de ce să se plângă.

Nu degeaba Kin-Fo, plecând din Shang-Hai, se îndreptase către Nan-King. Spera că aici avea şanse să-1 găsească pe filosof.

De fapt, Wang putea să fi fost atras de amintiri în acest oraş nefericit, ce constituise principalul centru al rebeliunii Ceang-Mao. Nu fusese acesta ocupat şi apărat de acel modest învăţător, temutul Rong-Sieu-Tsien, ce devenise împăratul tai-pingilor şi ţinuse atâta vreme în şah autoritatea manciuriană? Nu aici proclamase Era Nouă a Marii Păci? Nu aici se otrăvise pentru a nu fi prins viu de către duşmani? Nu din fostul palat al împăraţilor scăpase tânărul său fiu, pe care manciurienii urmau să-1 prindă spre a-i tăia capul? Nu în mijlocul ruinelor oraşului incendiat osemintele sale fuseseră scoase din pământ şi date hrană animalelor? Nu în această provincie o sută de mii de foşti tovarăşi ai lui Wang fuseseră masacraţi în numai trei zile?

Se putea deci ca filosoful, devenit nostalgic după schimbarea produsă în existenţa lui, să se fi refugiat în aceste locuri, pline de amintiri personale. De aici se putea întoarce la Shang-Hai doar în câteva ore, pentru a lovi…

Iată de ce Kin-Fo se îndreptase mai întâi către Nan-King şi alesese să se oprească aici, ca o primă etapă a călătoriei sale. Dacă-1 reîntâlnea pe Wang, lucrurile se limpezeau şi se încheia această situaţie absurdă. Dacă Wang nu apărea, îşi va continua peregrinările prin Imperiul Celest până când, trecând data fatală, nu mai avea de ce să se teamă de fostul său maestru şi prieten.

Kin-Fo, însoţit de Craig şi Fry, urmat de Sun, se cază la un hotel situat într-unui dintre acele cartiere pe jumătate nepopulate, în jurul cărora se întind, ca un pustiu, trei sferturi din fosta capitală.

— Călătoresc sub numele Ki-Nan, se mulţumi să le spună Kin-Fo tovarăşilor săi. Nu vreau să-mi pronunţaţi vreodată numele adevărat, sub nici un pretext!

— Ki…, făcu Craig.

— Nan, încheie Fry.

— Ki-Nan, repetă Sun.

Se înţelege că Kin-Fo, care fugea de inconvenientele celebrităţii din Shang-Hai, nu dorea să dea peste acestea la Nan-King. Meticuloşii agenţi au adoptat o mulţime de măsuri de prevedere justificate de valoarea pecuniară a clientului lor, dar care l-au plictisit pe acesta. De fapt, chiar dacă ar fi călătorit printr-un ţinut periculos cu un milion la ei, nu s-ar fi arătat mai prudenţi. In fond, Centenarul nu le încredinţase chiar un milion, pe care-1 păzeau?

Întreaga zi se scurse vizitând cartierele, locurile, străzile din Nan-King. De la poarta apuseană la cea răsăriteană, de la nord la sud, oraşul, lipsit de fosta strălucire, fu parcurs cu repeziciune. Kin-Fo mergea iute, vorbea puţin, privea mult.

Nici un chip suspect nu se arătă, nici prin locurile frecventate de grosul populaţiei, nici pe străzile pavate, pierdute printre dărâmături şi invadate deja de plante sălbatice. Nu văzură vreun străin rătăcind printre coloanele de marmură albă, pe jumătate distruse, pe lângă pereţii calcinaţi, care marcau locul Palatului Imperial, teatru al acelei lupte supreme în care Wang rezistase, fără îndoială, până în ultima clipă.

Nimeni nu încercă să se ferească de ochii vizitatorilor, nici în jurul yamenu-lui misionarilor catolici, pe care locuitorii oraşului vruseseră să-i masacreze în 1870, nici în jurul fabricii de arme, reconstruită cu cărămizi indistructibile şi cu vestitul turn din porţelan pe care tai-pingii îl dărâmaseră.

Kin-Fo, ce părea neobosit, mergea fără oprire. Trăgându-i după el pe cei doi agenţi, ce nu slăbeau ritmul, distanţându-se de nefericitul Sun, puţin obişnuit cu un exerciţiu de acest fel, ieşi pe poarta răsăriteană şi se aventură pe câmpul pustiu.

La mică distanţă de zidul ce înconjura oraşul se deschidea o alee nesfârşită, mărginită cu uriaşe animale din granit. Kin-Fo porni mai grăbit ca oricând.

În capătul aleii se afla un mic templu. în spate se ridica un tumul, înalt ca o colină. Sub acesta se odihnea Rong-U, preotul budist devenit împărat, unul dintre marii patrioţi care, cu cinci secole înainte, luptase împotriva dominaţiei străine. Nu cumva filosoful venise să-şi reîmprospăteze glorioasele amintiri chiar la mormântul unde se odihnea întemeietorul dinastiei Ming?

Movila era pustie, templul abandonat. Nu existau alţi paznici decât coloşii sculptaţi în marmură, aceste animale fantastice, singurele ce populau aleea.

Dar, pe uşa templului, Kin-Fo văzu, nu fără emoţie, câteva semne gravate. Se apropie şi citi trei litere:

W. K.-F.

Wang! Kin-Fo! Fără îndoială că filosoful trecuse de curând pe acolo! Fără să zică nimic, Kin-Fo se uita, căuta… Dar nu era nimeni. Seara, Kin-Fo, Craig, Fry şi Sun, care abia se tara, se întoarseră la hotel şi, în dimineaţa următoare, plecau din Nan-King.