VII.

Orice ar fi putut crede şi zice onorabilul William J. Bidulph, seiful Centenarului era foarte serios ameninţat. De fapt, planul lui Kin-Fo nu era dintre cele care nu se pun niciodată în aplicare. Complet ruinat, elevul lui Wang se hotărâse să termine cu o existenţă ce, chiar pe timpul când era bogat, nu-i oferea decât tristeţe şi plictiseală.

Scrisoarea adusă de Sun, după opt zile de când sosise, venea de la San Francisco. Ea anunţa că Banca Centrală Californiană era în încetare de plăţi. Ori averea lui Kin-Fo se compunea aproape în totalitate, după cum se ştie, din acţiuni la această bancă vestită, atât de solidă până atunci. Dar nu avea de ce să se îndoiască. Pe cât de neobişnuită părea vestea aceasta, din nefericire era foarte adevărată. Suspendarea plăţilor de către Banca Centrală Californiană fusese confirmată de curând de către ziarele venite la Shang-Hai. Falimentul fusese pronunţat şi Kin-Fo era ruinat complet.

De fapt, în afară de acţiunile la banca respectivă, ce-i mai rămânea? Nimic sau aproape nimic. Locuinţa lui din Shang-Hai, a cărei vânzare, aproape imposibilă, nu i-ar fi adus prea mulţi bani. Cei opt mii de dolari vărsaţi ca primă în seiful Centenarului, câteva acţiuni la compania de nave din Tien-Tsin care, vândute chiar în ziua aceea, nu-i aduceau mai mult decât acoperirea nevoilor zilnice, iată acum întreaga lui avere.

Un occidental, un francez, un englez ar fi interpretat, probabil, în mod filosofic situaţia respectivă şi ar fi încercat să-şi refacă averea prin muncă. Un celest însă trebuie să creadă şi să acţioneze altfel. Doar moartea voluntară, ca un chinez adevărat, îl putea scoate din încurcături pe Kin-Fo, fără mustrări de conştiinţă, ba chiar cu indiferenţa tipică şi caracteristică rasei galbene.

Chinezul nu are decât un curaj pasiv, dar la cel mai înalt nivel. Indiferenţa lui faţă de moarte e ceva de-a dreptul extraordinar. Bolnav, o vede apropiindu-se de el fără să tresară. Condamnat, aflat deja în mâinile călăului, nu arată nici o teamă. Execuţiile publice atât de frecvente, vederea oribilelor torturi pe care le implică pedepsele penale în Imperiul Celest, îi familiarizează de la o vârstă fragedă pe fiii cerului cu ideea de a pleca fără regrete din lumea asta.

De aceea, nu trebuie să ne mirăm că, în toate familiile lor, gândul morţii este în ordinea firească a lucrurilor şi constituie deseori subiectul discuţiilor.

Moartea nu lipseşte din niciuna dintre faptele cele mai obişnuite din viaţă. Cultulinaintaşilor se regăseşte chiar şi la oamenii cei mai săraci. Nu există nici o locuinţă bogată în care să nu le fie rezervat un fel de sanctuar, nici o colibă săracă în care să nu se păstreze un colţişor pentru relicvele strămoşilor, a căror sărbătorire are loc în a doua lună a anului. Iată de ce se vând, chiar în magazinul unde se găsesc pătuţuri pentru copii şi daruri de nuntă, un sortiment variat de coşciuge, un articol foarte des întâlnit în comerţul chinezesc.

De fapt, cumpărarea unui coşciug este una dintre preocupările constante ale celeştilor. Mobilierul ar fî incomplet dacă ar lipsi coşciugul din casa părintească. Fiul are datoria de a i-1 oferi tatălui său, din câştigul propriu. Aceasta este o dovadă grăitoare de tandreţe.

Coşciugul se depune într-o cameră specială. Este împodobit, întreţinut şi adesea, după ce a primit rămăşiţele pământeşti, este păstrat încă mulţi ani, cu o grijă pioasă. în fine, respectul pentru morţi este baza religiei chinezilor şi contribuie la strângerea relaţiilor de familie.

De aceea Kin-Fo, mai mult ca oricine, din cauza temperamentului său, trebuia să se gândească senin la a-şi pune capăt zilelor. Le asigurase soarta celor la care ţinea. Ce mai putea regreta acum? Nimic. Sinuciderea nu trebuia să-i provoace nici o remuşcare. Ceea ce este o crimă în ţările civilizate ale Occidentului nu este altceva decât un act legitim, ca să spunem aşa, în mijlocul acestei civilizaţii bizare din Asia răsăriteană.

Hotărârea lui Kin-Fo era deci luată şi nici o altă influenţă n-ar fi putut să-1 împiedice să-şi pună în aplicare planul, nici măcar intervenţia filosofului Wang.

În plus, acesta nu ştia nimic despre deciziile elevului său. Sun nu ştia nimic mai mult şi nu observase decât un singur lucru, şi anume că, de la întoarcerea sa, Kin-Fo se arăta mai îndurător cu prostiile lui zilnice.

Sun îşi spunea, în sinea lui, că n-ar fi putut găsi un stăpân mai bun şi acum coada lui se legăna pe spate într-o siguranţă reconfortantă.

Un proverb chinezesc spune: „Pentru a fi fericit pe pământ, trebuie să trăieşti la Canton şi să mori la Liao-Ceu.”

Asta pentru că la Canton se găsesc toate opulenţele vieţii şi la Liao-Ceu se fabrică cele mai bune coşciuge.

Kin-Fo nu putea uita să-şi comande coşciugul la cea mai renumită firmă, astfel ca ultimul său pat de odihnă să sosească la timp. A fi culcat în condiţii bune pentru somnul din urmă este preocuparea constantă a oricărui celest ce ştie să trăiască.

În acelaşi timp, Kin-Fo ceru să i se cumpere un cocoş alb, a cărui menire este, cum se ştie, să se încarneze în el spiritele ce zboară şi prind, în trecere, unul dintre cele şapte elemente din care se compune sufletul unui chinez.

Iată deci că, dacă elevul filosofului Wang se arăta nepăsător faţă de viaţă, nu la fel se comporta faţă de moarte.

După ce a pus la punct toate aceste detalii, nu-i mai rămăsese decât să întocmească programul funeraliilor sale. Deci, chiar în aceeaşi zi, o foaie de hârtie, zisă hârtie de orez, dar în confecţionarea căreia orezul nu are nici o legătură, a primit ultimele dorinţe ale lui Kin-Fo.

După ce a lăsat prin testament tinerei văduve casa lui din Shang-Hai şi lui Wang un portret al împăratului tai-ping, la care filosoful se uita mereu cu plăcere, totul fără a prejudicia capitalurile asigurate de Centenarul, Kin-Fo a trasat cu o mână fermă ordinea şi mersul personajelor ce trebuiau să asiste la funeralii.

Mai întâi, în lipsa părinţilor, care nu mai trăiau, o parte dintre prietenii pe care îi mai avea trebuiau să figureze în fruntea cortegiului, îmbrăcaţi în alb, culoare de doliu în Imperiul Celest. De-a lungul străzilor, până la mormântul ridicat de multă vreme pe câmpul din apropierea Shang-Haiului, se desfăşurau două rânduri de valeţi funerari, purtând diverse simboluri – umbrele albastre, halebarde, paravane de mătase, anunţuri cu detalii ale ceremoniei. Aceşti valeţi erau îmbrăcaţi cu tunică neagră, având centură albă şi pălărie neagră.

În spatele primului grup de prieteni urma să meargă o călăuză, îmbrăcată în roşu aprins din cap până în picioare, ce bătea gongul şi preceda portretul răposatului, culcat într-un fel de raclă bogat decorată. Venea apoi al doilea grup de prieteni, cei care trebuiau să leşine la intervale egale de timp, căzând pe perne pregătite dinainte pentru această situaţie. La sfârşit venea un grup de tineri, adăpostiţi sub un baldachin bleu-auriu, ce aruncau pe drum bucăţele de hârtie albă, găurite, destinate să distragă spiritele rele ce ar fi fost tentate să se alăture convoiului.

Apoi avea să se arate catafalcul, o litieră enormă tapetată cu mătase violetă brodată cu dragoni de aur, pe care cincizeci de valeţi urmau să-1 poarte pe umeri, în mijlocul unui şir dublu de preoţi budişti. Aceştia, îmbrăcaţi în robe cenuşii, galbene şi roşii, recitau ultimele rugăciuni, alternând cu bătăile gongurilor, plânsul fluierelor şi strălucita fanfară de trompete lungi de şase picioare.

La sfârşit veneau trăsurile de doliu, drapate în alb, ce încheiau acest somptuos convoi, al cărui cost trebuia să absoarbă ultimele resurse ale opulentului defunct.

În concluzie, programul nu oferea nimic extraordinar. Multe înmormântări de acest fel se vedeau pe străzile Cantonului, Shang-Haiului sau ale Pekingului şi celeştii considerau că astfel i se aducea un omagiu firesc defunctului.

Curând, o ladă, expediată de la Liao-Ceu, sosi pe adresa lui Kin-Fo, în locuinţa sa din Shang-Hai. Conţinea, ambalat cu grijă, coşciugul comandat pentru respectiva împrejurare. Nici Wang, nici Sun, niciunul dintre servitorii de la yamen n-a părut mirat de aşa ceva. Repetăm, nu există nici un chinez care să nu-şi procure în timpul vieţii patul pe care va dormi pentru eternitate.

Coşciugul, o capodoperă a fabricantului de la Liao-Ceu, fu plasat în camera strămoşilor. Acolo, periat, cer uit şi lustruit, ar fi aşteptat multă vreme, fireşte, până ce l-ar fi folosit elevul filosofului Wang.

Dar nu aşa stăteau lucrurile. Zilele lui Kin-Fo erau numărate şi clipa care avea să-1 ducă între înaintaşii familiei sale se apropia.

De fapt, chiar în seara aceea hotărâse Kin-Fo să părăsească lumea.

În timpul zilei venise o scrisoare de la neîmpăcata Le-U.

Tânăra văduvă punea la dispoziţia lui Kin-Fo puţinul pe care îl avea. Bogăţia nu însemna nimic pentru ea! Va şti să se lipsească de aceasta! Ea îl iubea. Ce-i mai trebuia lui în plus? Nu puteau să fie fericiţi cu o situaţie materială mai modestă?

Această scrisoare, mărturie a celei mai sincere afecţiuni, nu putu modifica hotărârea lui Kin-Fo.

„Doar moartea mea o va îmbogăţi”, se gândi el.

Rămânând să hotărască unde şi cum avea să se împlinească actul suprem, Kin-Fo arăta un fel de plăcere în a pune la punct detaliile respective. El spera totuşi că în ultima clipă, o emoţie, oricât de trecătoare ar fi fost, avea să facă să-i tresalte inima!

În incinta yamenului se înălţau patru chioşcuri frumoase, decorate cu imaginaţie. Purtau denumiri semnificative: Pavilionul Fericirii, unde Kin-Fo nu intra niciodată, Pavilionul Bogăţiei, la care se uita cu un adânc dispreţ, Pavilionul Plăcerii, ale cărui uşi se închiseseră de mult pentru el, Pavilionul Vieţii îndelungate, pe care se hotărâse să-1 dărâme!

Pe acesta îl alesese din instinct. Se decise să se închidă acolo în noaptea ce urma. Acolo aveau să-1 găsească mâine, fericit în moarte.

Această hotărâre luată, cum avea să moară? Să îşi despice burta ca un japonez, să se spânzure cu centura de mătase ca un mandarin sau să-şi taie venele într-o baie parfumată ca un epicurian din Roma antică.

Nu. Toate aceste procedee ar fi părut brutale, respingătoare, prietenilor şi servitorilor săi. Un dram de opiu amestecat cu o otravă subtilă ar fi fost deajuns să-1 treacă dintr-o lume în cealaltă, fără să îşi dea măcar seama, poate prin unul din acele vise ce transformă somnul obişnuit în cel etern.

Soarele începea deja să coboare la orizont. Kin-Fo nu mai avea de trăit decât câteva ore. Vru să revadă, într-o ultimă plimbare, câmpul din jurul Shang-Haiului şi malurile râului Juang-Pu pe care îşi plimbase plictiseala de atâtea ori. Singur, fără să-1 fi văzut măcar pe Wang în timpul zilei, părăsi yamenul în care va mai intra doar o dată pentru a nu mai ieşi niciodată.

Teritoriul englezesc, poduleţul aruncat peste apă, concesiunea franceză fură traversate de el cu paşi leneşi ce indicau că nici măcar nu se grăbea să ajungă în ora cea din urmă. Pe cheiul unde se află portul indigen, înconjură zidul Shang-Haiului până la catedrala romano-catolică, a cărei cupolă domină cartierul meridional. Apoi coti la dreapta şi urcă liniştit pe drumul ce ducea la pagoda clin Lung-Hao.

Câmpia era întinsă şi lipsită de denivelări, ajungând până la copacii înalţi ce mărginesc valea Minului, imense terenuri mlăştinoase pe care industria agricolă le transformase în orezarii. Ici şi colo, o încâlcire de canale ce se umpleau în timpul refluxului, câteva sate sărăcăcioase cu colibe din trestie şi lut gălbui, două sau trei loturi cu grâu, aflate pe parcele de pământ înălţate, ca să fie apărate de ape. De-a lungul cărărilor strâmte, un mare număr de câini, capre albe, raţe şi gâşte, fugeau cât de repede puteau când vreun trecător le tulbura forfota.

Câmpul acesta, cultivat din belşug, al cărui aspect nu l-ar fi mirat pe un indigen, ar fi atras totuşi atenţia şi ar fi provocat, poate, repulsie unui străin. De fapt, peste tot, sicriele se vedeau cu sutele. în afară de movilele de pământ ce acopereau morţii, nu se mai vedeau decât grămezi de lăzi alungite, piramide de coşciuge, etajate ca bârnele pe un şantier de construcţii.

Câmpia chineză din jurul unui oraş important este un imens cimitir. Morţii stăpânesc teritoriul, întocmai ca şi cei vii. Se pretinde că este interzis să se îngroape sicriele, cât timp aceeaşi dinastie ocupă tronul imperiului, dar o dinastie durează câteva secole!

Fie că interdicţia e adevărată sau nu, sigur este că toate cadavrele, culcate în sicrie, unele vopsite în culori vii, altele şterse şi modeste, unele noi şi îngrijite, altele afectate de vreme, aşteptau mulţi ani ziua îngropării.

Kin-Fo nu se mai mira de această stare de lucruri. De fapt, nici nu-1 interesa ce se întâmpla în jurul său. Doi străini, îmbrăcaţi ca europenii, care-1 urmăriseră încă ele la ieşirea din yamen, nici măcar nu fuseseră observaţi de el. Nu-i văzu, deşi ei nu-i pierdeau nici un gest.

Stăteau la o anumită distanţă, îl urmăreau pe Kin-Fo când acesta mergea, se opreau când el stătea. Uneori, schimbau între ei priviri, două sau trei vorbe şi, în mod cert, se aflau acolo ca să-1 spioneze. Nu prea înalţi, sub treizeci de ani, rapizi în mişcări, bine făcuţi, ar fi putut fi asemănaţi cu doi câini de vânătoare cu privirea ageră şi cu picioare iuţi.

După ce a umblat cam o leghe pe câmp, Kin-Fo s-a întors pe unde venise ajungând pe malurile râului Huang-Pu.

Cei doi urmăritori făcură la fel.

Întorcându-se, Kin-Fo se întâlni cu doi sau trei cerşetori ce arătau mizerabil şi le dădu ceva de pomană.

Ceva mai încolo, câteva chinezoaice creştine, dintre cele ce fuseseră pregătite pentru această meserie de devotament de către surorile de caritate franceze, apărură în calea lui. Ele veneau purtând în spate coşuri în care duceau spre creşă bieţi copii părăsiţi.

Kin-Fo îşi goli buzunarele în mâinile surorilor de caritate.

Cei doi străini se mirară de un asemenea gest făcut de un chinez. Se lăsa seara, iar Kin-Fo, întorcându-se la zidurile Shang-Haiului, mergea pe drumul de pe chei.

Populaţia navigantă nu dormea încă. Strigăte şi cântece se auzeau de peste tot. Kin-Fo ascultă. Voia să afle care vor fi ultimele cuvinte ce-i erau date să le audă. O tânără tankaderă, conducându-şi barca pe apele întunecate, cânta astfel:

Barca mea, în culori vii, E-mbrăcată în flori mii.

Îl aştept, cu sufletul fermecat Să revină, mâine pe-nserat.

Cerul să-1 apere! fie ca drumul lui lung Să pară cât mai scurt!

„Se va întoarce mâine! Iar eu unde voi fi mâine?” se gândi Kin-Fo, clătinând din cap.

Tânăra îşi reluă cântecul:

El a plecat departe, cred Până-n Manciuria, la zidul chinezesc!

Vai, adesea inima mea tresare Când vântul suflă nemilos de tare, Iar el s-a dus fără de teamă Că furtuna stă să-nceapă!

Kin-Fo asculta în continuare şi nu spunea nimic. Tankaderă termină astfel:

Ce nevoie am de avere? Iubitul meu departe piere! Trecut-au luni în număr trei, Hai vino la preot, dacă vrei Să ne unim, să fim iubiţi Ca doi fenicşi* nedespărţiţi. Revino! Te iubesc atât… Şi mă iubeşti la fel de mult.

„Poate că are dreptate”, murmură Kin-Fo, „bogăţia nu este totul pe lume. Dar nici viaţa nu înseamnă mare lucru!”

După o jumătate de oră, Kin-Fo se întorcea la locuinţa lui. Cei doi străini, care-1 urmăriseră până acolo, au fost nevoiţi să se oprească.

Liniştit, Kin-Fo se îndreptă către Pavilionul Vieţii îndelungate, deschise uşa acestuia, o închise în urma sa şi se trezi singur într-un mic salon abia luminat de o lampă.

Pe o masă făcută din jad, se găsea o cutiuţă ce conţinea câteva grăunţe de opiu, amestecate cu o otravă mortală, „un ultim refugiu” mereu la îndemâna bogatului cel plictisit.

Kin-Fo luă otrava, o introduse într-o pipă de lut roşu de care se folosesc, de obicei, fumătorii de opiu, apoi o aprinse.

— Vai! N-am nici o emoţie! murmură el. Nici măcar în clipa când voi adormi şi nu mă voi mai trezi!

Ezită o clipă.

— Nu! zise el, aruncând pipa care se sparse pe parchet. Vreau să am măcar o emoţie, chiar dacă va fi emoţia aşteptării! Vreau! Şi o voi avea!

Şi, ieşind din chioşc, Kin-Fo, mai grăbit ca de obicei, se îndreptă către camera lui Wang.