XII.

Cine este acest călător ce străbate marile căi fluviale sau terestre, canalele şi râurile Celestului Imperiu? Merge neîncetat, fără să ştie în ajun unde se va afla a doua zi. Trece prin oraşe fără să le vadă, stă la hoteluri sau hanuri doar câteva ore, ca să doarmă, nu se opreşte prin localuri decât să mănânce grăbit. Aruncă cu bani pentru a-şi continua călătoria.

Nu este un negustor ocupat cu afacerile sale. Nu este un mandarin însărcinat de ministru cu o misiune importantă şi urgentă. Nu e nici un artist în căutarea frumuseţilor naturii. Nu este un literat, un învăţat ce vrea să descopere documente antice ascunse prin mănăstirile vechii Chine. Nu este un student ce se duce la pagoda examenelor pentru a-şi cuceri titlurile universitare, nici un preot al lui Buddha plecat prin ţară ca să inspecteze micile altare câmpeneşti, ridicate între rădăcinile arborilor sacri sau vreun pelerin ce trebuie să îndeplinească un jurământ pe vreunul dintre cei cinci munţi sfinţi ai Imperiului Celest.

Este falsul Ki-Nan, însoţit de Fry-Craig, mereu bine dispuşi, urmat de Sun, din ce în ce mai obosit. E Kin-Fo, într-o dispoziţie sufletească bizară ce-1 face să alerge neîncetat şi să-1 caute, în acelaşi timp, pe Wang cel de negăsit. Este clientul Centenarului, care nu vrea decât ca, prin acest du-te-vino neîncetat, să-şi uite situaţia şi, poate, o garanţie împotriva pericolelor invizibile care-1 ameninţă. Cel mai bun trăgător poate să rateze o ţintă mişcătoare, iar Kin-Fo vrea să fie acea ţintă ce nu stă niciodată.

De la Nan-King, călătorii se urcaseră la bordul unui vas cu aburi american, rapid, vast hotel plutitor ce străbate Fluviul Albastru. După şaizeci de ore debarcau la Ran-Keu, fără să fi admirat măcar stânca bizară numită Micul Orfan, ce se înalţă în mijlocul curentului lui Yang-Tze-Kiang, şi pe a cărei creastă se află un templu budist.

La Ran-Keu, situat la confluenţa dintre Fluviul Albastru şi afluentul său important Ran-Kiang, rătăcitorul Kin-Fo se oprise doar pentru o jumătate de zi. Şi aici se găseau ruine ce aminteau de tai-pingi. Dar nici în oraşul acesta comercial, de fapt o anexă a prefecturii Ran-Yang-Fu, ridicată pe malul drept al afluentului, nici la U-Ceang-Fu, capitala provinciei Ru-Pe, construită pe malul drept al fluviului, Wang nu lăsase vreo urmă a trecerii sale. Kin-Fo nu mai regăsi nicăieri cele trei litere gravate pe mormântul preotului încoronat.

Dacă Fry şi Craig speraseră vreodată că, umblând prin China, aveau să cunoască obiceiurile şi oraşele, se înşelaseră. Nu aveau timp nici să ia notiţe, iar impresiile lor se reduceau doar la câteva denumiri de oraşe şi de târguri.

Dar ei nu erau nici curioşi, nici vorbăreţi. Nu vorbeau aproape niciodată între ei. De ce ar fi făcut-o? Ce gândea Craig, gândea şi Fry. Ar fi fost doar un monolog. Deci, ca şi clientul lor, nu observară două caracteristici comune majorităţii oraşelor chinezeşti şi anume că sunt aproape pustii în centru, dar foarte populate la periferii. Abia la Ran-Keu recunoscură cartierul european, cu străzi largi şi drepte, case elegante, şi cu locul de plimbare umbrit de arbori înalţi ce creşteau pe malul Fluviului Albastru. Nu se uitau decât după un singur om, dar acela rămânea invizibil.

Vasul cu aburi, datorită ridicării apelor râului Ran-Kiang, putea să urce pe acest afluent încă o sută treizeci de leghe, până la Lao-Ro-Keu.

Kin-Fo nu voia să abandoneze acest mijloc de locomoţie, care-i plăcea. Dimpotrivă, dorea să ajungă până în punctul unde Ran-Kiang înceta să mai fie navigabil. De acolo mai departe rămânea de văzut. Craig.şi Fry n-ar fi cerut decât ca respectiva călătorie să continue pe căi navigabile până la capăt.

Supravegherea era mai uşoară la bord, iar primejdiile nu chiar iminente. Mai târziu, pe drumurile nesigure ale Chinei centrale, lucrurile aveau să se schimbe.

Cât despre Sun, viaţa pe vas i se potrivea destul de bine. Nu mergea, nu făcea nimic, îl lăsa pe stăpânul său în mâinile lui Craig-Fry, nu se gândea decât să doarmă într-un colţ, după ce se hrănea conştiincios dimineaţa, la prânz şi seara, iar bucatele erau bune!

O modificare intervenită în alimentaţia de la bord câteva zile mai târziu, deşi nesesizată de majoritatea călătorilor, indica modificarea latitudinii în situarea geografică a călătorilor.

De fapt, în timpul mesei, grâul se substitui pe neaşteptate orezului, sub formă de pâine fără drojdie, destul de bună la gust, dacă era mâncată seara, imediat de fusese scoasă din cuptor.

Sun, ca un adevărat chinez din sud, regreta orezul de zi cu zi. El manevra cu îndemânare beţişoarele iar boabele din ceaşcă cădeau în gura sa mare şi înghiţea cantităţi uriaşe! Orez şi ceai, altceva nu-i trebuie unui Fiu al Cerului!

Vasul, urcând pe cursul râului Ran-Kiang, intrase în regiunea grâului. Acolo, relieful zonei deveni mai accidentat. La orizont se desenară câţiva munţi, încoronaţi de fortificaţii ridicate sub fosta dinastie Ming. Malurile abrupte, artificiale, ce închideau apele fluviului, făcură loc unora mai joase, lărgind albia în defavoarea adâncimii apei. Apăru apoi prefectura de la Guan-Lo-Fu.

Kin-Fo nici măcar nu debarcă în cele câteva ore în care se adusese combustibil la bord, în faţa clădirilor vamei. Ce să facă în oraşul acela unde nu prea avea ce vedea? Fiindcă nu-i dădea de urmă filosofului, nu avea decât o dorinţă: să pătrundă mai adânc în China centrală unde, dacă nu-1 putea găsi pe Wang, nici acesta nu-1 atingea.

După Guan-Lo-Fu urmară două oraşe clădite faţă în faţă, unul comercial, Fan-Ceng, pe malul stâng, şi prefectura Siang-Yang-Fu, pe malul drept. Primul, foarte populat şi agitat din pricina afacerilor. Al doilea, rezidenţă a autorităţilor, mai mult mort decât viu.

După Fan-Ceng, Ran-Kiang cotea brusc, urcând către nord şi era navigabil încă până la Lao-Ro-Keu. Acolo însă, din lipsa apei, vasul nu mai putea înainta.

De atunci, lucrurile se schimbară. începând cu acea ultimă etapă, condiţiile de călătorie au fost modificate. Aveau să abandoneze cursurile de apă, „aceste drumuri umblătoare”, şi să meargă pe jos sau să înlocuiască alunecarea uşoară a vaporului cu zdruncinăturile, zgâlţâiturile şi hopurile oferite de deplorabilul vehicul folosit în Imperiul Celest. Bietul Sun! Urmau necazuri, oboseală, reproşuri!

De fapt, oricine l-ar fi urmat pe Kin-Fo în această peregrinare fantezistă, dintr-o provincie în alta, n-ar fi dus-o uşor! Azi cu căruţa, dar ce căruţă! O ladă fixată grosolan, cu cuie mari din fier, pe osia cu două roţi, trasă de catâri încăpăţânaţi, acoperită cu o pânză prin care treceau şi razele soarelui, dar şi stropii de ploaie. Mâine aşezat într-un scaun pe spinarea catârilor, un fel de gheretă suspendată între două beţe lungi de bambus, supusă unor mişcări atât de violente la care n-ar fi rezistat nici o barcă!

În asemenea cazuri, Craig şi Fry încadrau pe laterale, ca doi aghiotanţi, pe doi măgari, mai zdruncinaţi decât în scaun. Cât despre Sun, în ocaziile în care mersul trebuia să fie ceva mai rapid, mergea pe jos, mormăind, înjurând, recon-fortându-se des cu câteva înghiţituri de rachiu. Prin urmare şi el era zdruncinat însă nu din cauza neregularităţilor drumului. în consecinţă, mica trupă n-ar fi fost mai zguduită nici dacă ar fi străbătut o mare învolburată.

În sfârşit, Kin-Fo şi tovarăşii săi intrară călărind – pe nişte cai amărâţi – În Şi-Gnan-Fu, fosta capitală a Imperiului de Mijloc, unde locuiau cândva împăraţii din dinastia Tang.

Dar, pentru a ajunge în acea provincie îndepărtată, Cen-Şi, pentru a traversa câmpiile interminabile, aride şi pustii, câtă oboseală aveau de înfruntat şi câte primejdii!

Soarele de mai, la o latitudine ca a Spaniei meridionale, arunca raze insuportabile, iar călătorii stârneau praful fin al drumurilor ce nu fuseseră niciodată pietruite. Din aceste vârtejuri îngălbenite, ce murdăreau aerul ca un fum nesănătos, ieşeai cenuşiu, din cap până-n picioare. Era ţinutul loessului, formaţiune geologică unică, specifică nordului Chinei, „care nu mai este ţărână, dar nici rocă sau, mai bine spus, o piatră ce n-a avut timp să se solidifice.”

Cât despre pericole, acestea erau reale, într-un ţinut în care poliţia se teme tare de loviturile de cuţit ale hoţilor. Dacă în oraşe poliţiştii lasă câmp liber răufăcătorilor, dacă în marile aşezări locuitorii nu se aventurează noaptea pe străzi, ce să mai spunem despre siguranţa drumurilor de ţară?

Deseori, cete suspecte se opreau la trecerea călătorilor când aceştia intrau în defileele înguste săpate în pereţii din loess. Doar prezenţa perechii Craig-Fry, cu pistoale la brâu, i-a ţinut departe pe tâlharii la drumul mare. Totuşi, agenţii Centenarului arătară* în destule ocazii, că se tem serios, dacă nu pentru ei, cel puţin pentru milionul viu pe care-1 însoţeau. Dacă Kin-Fo ar fi căzut sub pumnalul lui Wang sau al unui tâlhar, rezultatul era acelaşi. Caseria companiei suporta totul.

În acele împrejurări, Kin-Fo, la fel de bine înarmat, nu voia decât să se apere. Ţinea mai mult ca oricând la viaţa lui şi, după cum spuneau Craig-Fry, „s-ar fi lăsat ucis doar ca să trăiască.”

La Şi-Gnan-Fu nu sperau să dea de urma filosofului. Niciodată un fost tai-ping nu s-ar fi refugiat acolo. Este un oraş ale cărui ziduri puternice rebelii nu le-au trecut nici pe vremea răscoalei, şi acolo se află o puternică garnizoană man-ciuriană.

În afară de cazul în care ar fi avut un gust neobişnuit pentru curiozităţile arheologice, foarte numeroase în acel oraş, sau ar fi fost dornic să descifreze misterele inscripţiilor vechi pe care muzeul, denumit „pădurea de tăbliţe”, le adăposteşte ca pe o comoară nepreţuită, pentru ce ar fi venit Wang acolo?

Astfel că a doua zi de la sosire, Kin-Fo părăsea oraşul – un important centru de afaceri între Asia centrală, Tibet, Mongolia şi China – pornind către nord.

Urmară Kao-Lin-Sien, apoi Sing-Tong-Sien, drumul din valea Uei-Ro, cu ape îngălbenite din pricina loessului prin care şi-a croit albie, şi grupul ajunse la Rua-Ceu, locul unde izbucnise o puternică răscoală musulmană în 1860. Mai departe, călătoriră cu barca sau cu şareta şi poposiră, foarte obosiţi, la fortăreaţa Tong-Kuan, situată la confluenţa dintre Uei-Ro şi Ruang-Ro.

Ruang-Ro este vestitul Fluviu Galben. Coboară drept din nord pentru a ajunge, traversând provinciile răsăritene, să se verse în Marea Galbenă, care nu e mai galbenă decât este roşie Marea Roşie sau albă Marea Albă ori neagră Marea Neagră. Da! Fluviu vestit, de origine celestă, fără îndoială, deoarece are culoarea împăraţilor, Fii Cerului, dar şi „Spaima Chinei”, din pricina revărsărilor sale cumplite, ce au dus la imposibilitatea de a naviga pe canalul imperial.

La Tong-Kuan, călătorii ar fi fost în siguranţă, chiar şi noaptea. Nu e un oraş comercial, ci unul militar, unde manciurienii locuiesc în case, nu în corturi rătăcitoare. Iar aceşti militari formează categoria de elită a armatei chineze!

Poate Kin-Fo avea intenţia să se odihnească aici câteva zile. Poate că avea intenţia să caute, într-un hotel convenabil, o cameră bună, o masă bună, un pat bun, ceea ce nu le-ar fi displăcut perechii Craig-Fry şi, cu atât mai puţin lui Sun.

Numai că acest neîndemânatic, ce fu acum pedepsit cu tăierea unei bucăţi. de un deget din lungimea cozii sale, făcu imprudenţa să dea la vamă, în loc de numele de împrumut al lui Kin-Fo, pe cel adevărat. Uită că i se spunea Ki-Nan celui pe care avea onoarea de a-1 servi. Asta stârni furia stăpânului său şi îl determină să plece imediat din oraş. Numele acela îşi făcuse efectul. Vestitul Kin-Fo ajunsese la Tong-Kuan! Toţi voiau să-1 vadă pe acest om deosebit, a „cărui singură dorinţă era să devină centenar.”

Enervat la culme, Kin-Fo, urmat de cei doi paznici ai săi şi de valet, de abia avu timp să fugă printre grupurile de curioşi care-i ieşiseră în cale. Plecă pe jos de data aceasta, pe jos! Urcă pe malurile Fluviului Galben şi merse astfel până ce tovarăşii săi, ca şi el de altfel, căzură frânţi de oboseală într-un mic oraş, unde necunoaşterea numelui său i-ar fi asigurat câteva ore de linişte.

Sun, dezamăgit complet, nu mai îndrăznea să spună nici un cuvânt. La rândul lui, cu acea mică şi ridicolă coadă de şobolan care-i mai rămăsese, devenise subiectul celor mai dezagreabile glume! Copiii alergau după el şi-1 batjocoreau, cu mii de strigăte obraznice.

De aceea, de-abia aştepta să ajungă. Dar unde? Doar stăpânul său îi spusese lui William J. Bidulph că avea să umble mereu, încotro vedea cu ochii.

De această dată, la zece li de Tong-Huan, în orăşelul modest unde Kin-Fo îşi căutase refugiul nu aveau nici cai, nici măgari, nici şarete, nici lectici. Nu exista altă perspectivă decât aceea de a rămâne acolo sau de a merge mai departe pe jos. Acest.fapt nu-1 înveselea deloc pe elevul lui Wang, ce nu se arătă deloc filosof în situaţia de faţă.

El îi învinovăţi pe toţi, ba chiar şi pe el însuşi. Vai! Regreta vremea când trăise la voia întâmplării. Dacă pentru a cunoaşte fericirea trebuia să treacă prin necazuri, chinuri şi neplăceri, după cum spusese Wang, atunci le ştia deja!

În plus, călătorind astfel, întâlnise oameni de treabă ce trăiau fericiţi, fără să fi avut un ban în buzunar. Observase diferite forme ale fericirii rezultate din munca făcută cu veselie.

Aici vedea plugari aplecaţi peste brazdele lor, dincolo muncitori ce cântau mânuindu-şi uneltele. Oare nu faptului că nu muncea îi datora Kin-Fo absenţa dorinţelor şi, în consecinţă, lipsa fericirii? Iată că lecţia se încheiase! Cel puţin aşa credea. Nu, prietene Kin-Fo, încă nu se încheiase!

Între timp, căutând prin tot orăşelul, bătând pe la toate uşile, Craig şi Fry descoperiră un vehicul, însă unul singur! Nu putea transporta decât o persoană şi, ce era mai grav, îi lipsea mijlocul de tracţiune.

Era o roabă – roaba lui Pascal – dar inventată probabil înaintea lui de acei inventatori antici care au descoperit şi praful de puşcă, scrisul, busola şi zmeul. Numai că, în Imperiul Celest, roata acestui vehicul, cu un diametru destul de mare, nu este aşezată în faţă, ci la mijlocul lui şi trece chiar prin ladă. Astfel, lada este împărţită în două de-a lungul axei sale. într-o parte poate sta călătorul, în cealaltă bagajele sale.

Motorul respectivului vehicul nu poate fi decât un om, care împinge roaba înainte, nu o trage. Acesta stă în spatele călătorului, fără să-i ascundă priveliştea ca vizitiul unei trăsuri englezeşti. Când vântul e bun, adică suflă din spate, omul profită de acea forţă naturală, care nu îl costă nimic. Pune un mic catarg în partea din spate a roabei, desfăşoară o pânză şi, când briza este puternică, în loc să împingă roaba, el este dus cu viteză, uneori chiar mai repede decât îşi doreşte.

Vehiculul fu cumpărat cu toate accesoriile sale. Kin-Fo luă loc în el. Vântul era bun şi înălţară pânza.

— Să mergem, Sun! zise Kin-Fo.

Sun nu făcu decât să se întindă în al doilea compartiment al roabei.

— Treci şi împinge! îi strigă Kin-Fo pe un ton ce nu admitea replică.

— Dar… stăpâne… eu răspunse Sun, ale cărui picioare se înmuiară dinainte, precum cele ale unui cal foarte obosit.

— Din cauza ta s-a întâmplat totul, a limbii şi a prostiei tale!

— Hai, Sun! ziseră Fry-Craig.

— Împinge! repetă Kin-Fo, uitându-se la ceea ce mai rămăsese din coada bietului valet. împinge, animalule, şi vezi să nu mă răstorni, altfel… Arătătorul şi degetul mijlociu ale mâinii drepte a lui Kin-Fo se mişcară ca o foarfecă, completând atât de bine gândul său încât Sun trecu la locul lui, punându-şi cureaua peste umeri, iar în mâini apucând mânerele roabei. Fry-Craig se postară pe lateralele vehiculului şi, cu ajutorul vântului, ceata porni în pas alergător.

Nu are rost să descriem furia surdă şi neputincioasă a lui Sun, devenit cal! Totuşi, deseori Craig şi Fry treceau în locul lui. Din fericire, vântul dinspre sud le venea constant în ajutor şi le făcea treaba pe trei sferturi. Roaba se echilibra bine datorită roţii centrale, iar sarcina celui care împingea era asemănătoare cu aceea a cârmaciului unei nave: trebuia doar să o menţină pe direcţia cea bună.

Cu acest echipaj fu văzut Kin-Fo în provinciile septentrionale ale Chinei, mergând atunci când simţea nevoia să-şi dezmorţească picioarele, fiind purtat în roabă când se odihnea.

Astfel, după ce a evitat Huan-Fu şi Ca-Fong, el urcă pe malurile canalului imperial care, cu douăzeci de ani în urmă, înainte ca Fluviul Galben să-şi fi reluat albia veche, forma un drum navigabil ce lega Su-Ceu, ţinutul ceaiului, cu Pekingul, având o lungime de câteva sute de leghe.

Kin-Fo traversă regiunea Tsinan, apoi Ho-Kien şi pătrunse în provincia Pe-Ce-Li, unde se află Pekingul, de patru ori capitala Celestului Imperiu.

Trecu prin Tien-Tsin, ce era apărat de tranşee şi de două fortăreţe, un oraş mare, cu patru sute de mii de locuitori, al cărui port întins, format de joncţiunea lui Pei-Ho cu canalul imperial, constituie baza pentru importul textilelor de la Manchester, al ţesăturilor din lână, al aramei, fierului, chibritelor nemţeşti, lemnului de santal, cât şi pentru exportul de fructe tropicale, frunze de nufăr, tutun mongol.

Dar Kin-Fo nici măcar nu se gândi să viziteze, în ciudatul Tien-Tsin, celebra pagodă a supliciilor infernale. Nu parcurse, în cartierul răsăritean, amuzantele străzi ale Felinarelor şi Hainelor vechi. Nu mancă la restaurantul Armoniei şi Prieteniei, ţinut de musulmanul Leu-Lao-Ki, ale cărui vinuri sunt renumite, orice ar putea crede Mahomed. Nu-şi depuse, din motive întemeiate, marea sa carte roşie, la palatul lui Li-Ciong-Tang, vicerege al provinciei din 1870, membru al Consiliului privat, membru al Consiliului imperiului şi care poartă, o dată cu vesta lui galbenă, titlul de Fei-Te-Ceao-Pao.

Nu! Kin-Fo, stând mereu în roabă, Sun împingând-o, traversă cheiul pe care se depozitaseră munţi de saci cu sare. Trecu de suburbii, de concesiunile engleză şi americană, de câmpul pentru curse, de culturile de orz sau susan, de vii, de grădini de zarzavat, bogate în legume şi fructe; aici întâlniră iepuri, potâr-nichi, prepeliţe, ce erau vânate de şoimi şi de alte păsări de pradă.

Toţi patru urmau drumul pietruit, lung de douăzeci şi patru de leghe, ce ducea la Peking, printre arborii de diverse esenţe şi trestiile înalte de pe malul fluviului şi ajunseră astfel la Tong-Ceu, întregi şi sănătoşi, Kin-Fo valorând în continuare două sute de mii de dolari, Craig-Fry solizi ca la începutul călătoriei. Sun era şchiop, cu picioarele umflate, nemaiavând decât trei degete din coada de pe creştet!

Era 19 iunie. Termenul acordat lui Wang expira peste şase zile. Dar unde era Wang?