XIII

— Domnilor, le zise Kin-Fo celor doi paznici ai săi când roaba se opri la intrarea în mahalaua Tong-Ceu, nu ne mai aflăm decât la patruzeci de li de Peking, iar intenţia mea este de a mă opri aici până ce convenţia dintre mine şi Wang va înceta de drept. In acest oraş cu patru sute de mii de suflete îmi va fi uşor să rămân necunoscut, dacă Sun nu uită că se află în slujba lui Ki-Nan, negustor simplu din provincia Cen-Şi.

Sigur că Sun nu va mai uita! Din cauza aceasta a fost nevoit să facă timp de opt zile treaba unui cal şi spera din suflet ca domnul Kin-Fo…

— Ki…, începu Craig.

— Nan, adăugă Fry.

să nu-1 mai pună la treburi neobişnuite pentru el. Acum, dat fiind starea de oboseală în care se găsea, nu cerea decât permisiunea domnului Kin-Fo…

— Ki…, zise Craig.

— Nan! repetă Fry.

permisiunea de a dormi neîntrerupt patruzeci şi opt de ore.

— Şi opt zile, dacă vrei, răspunse Kin-Fo. Sunt sigur că, dacă dormi, nu pălăvrăgeşti!

Kin-Fo şi tovarăşii săi se ocupară apoi de căutarea unui hotel convenabil, de care Tong-Ceu nu ducea lipsă. Acest oraş vast, nu este, în realitate, decât un cartier mărginaş al Pekingului. Drumul pavat, care îl uneşte cu capitala, este mărginit pe întreaga lui lungime de case, ferme, morminte, mici pagode, pajişti. Pe această rută circulaţia trăsurilor, a călăreţilor şi a pietonilor este neîntreruptă.

Kin-Fo cunoştea oraşul şi se duse la Tae-Uang-Miao, „templul prinţilor suverani”. Este doar o mănăstire budistă, transformată în hotel, unde străinii se pot caza destul de confortabil.

Kin-Fo, Craig şi Fry se instalară acolo de îndată, cei doi agenţi într-o cameră alăturată celei a preţiosului lor client.

Cât despre Sun, el dispăru ca să doarmă într-un ungher, după care nimeni nu-1 mai văzu.

Un ceas mai târziu, Kin-Fo şi fidelii săi paznici îşi părăsiră camerele, mân-cară cu poftă şi se întrebară ce aveau de făcut.

— Ar trebui, răspunseră Craig-Fry, să citim Gazeta Oficială, ca să vedem dacă scrie ceva ce ar putea să ne intereseze.

— Aveţi dreptate, răspunse Kin-Fo. Poate vom afla ceva despre Wang.

Cei trei ieşiră din hotel. Prudenţi, cei doi paznici îl aveau între ei pe clientul lor, se uitau atenţi la chipurile trecătorilor şi nu lăsau pe nimeni să se apropie.

Umblară astfel pe străzile înguste ale oraşului şi ajunseră pe chei. Acolo cumpărară un exemplar al Gazetei Oficiale şi îl citiră pe nerăsuflate.

Nimic! Doar promisiunea celor două mii de dolari sau a o mie trei sute de taeli celui care-i va spune lui William J. Bidulph actuala reşedinţă a lui Wang, din Shang-Hai.

— Deci n-a reapărut! zise Kin-Fo.

— N-a citit anunţul dat pentru el, răspunse Craig.

— Înseamnă că păstrează termenii înţelegerii, adăugă Fry.

— Dar unde o fi? strigă Kin-Fo.

— Domnule, ziseră Craig-Fry, vă credeţi mai ameninţat în timpul ultimelor zile ale înţelegerii?

— Sigur că da, răspunse Kin-Fo. Dacă Wang nu cunoaşte schimbările intervenite în situaţia mea, ceea ce pare probabil, nu se va putea sustrage necesităţii de a-şi ţine promisiunea. Deci peste o zi, două sau trei voi fi mai ameninţat ca astăzi, iar peste şase, primejdia va creşte şi mai mult.

— Dar după trecerea termenului?

— Nu mai am de ce să mă tem.

— Ei, bine, domnule, nu există decât trei mijloace de a vă feri de orice pericol în aceste şase zile.

— Şi care-i primul? întrebă Kin-Fo.

— Cel de a ne întoarce la hotel, zise Craig, a vă închide în camera dumneavoastră şi a aştepta să treacă zilele.

— Iar al doilea?

— Să fiţi arestat ca răufăcător, răspunse Fry, pentru a sta în siguranţă la închisoarea din Tong-Ceu.

— Şi al treilea?

— De a trece drept mort, răspunseră Craig-Fry, şi de a nu învia până ce veţi fi în afara oricărui pericol.

— Nu-1 cunoaşteţi pe Wang! strigă Kin-Fo. Wang ar găsi o cale de a pătrunde în camera mea, în celula mea, în mormântul meu! Dacă n-a lovit pânăacum înseamnă că nu a vrut să o facă, a preferat să-mi lase plăcerea ori incertitudinea aşteptării. Cine ştie din ce motiv? Oricum, prefer să aştept în libertate.

— Să aşteptăm! zise Craig. Totuşi…

—.mi se pare că…, adăugă Fry.

— Domnilor, spuse Kin-Fo scurt, voi face ce voi dori. După toate, dacă sunt ucis înainte de 25 ale acestei luni, ce poate pierde firma dumneavoastră?

— Două sute de mii de dolari, răspunseră Craig-Fry, pe care va trebui să îi plătească celor numiţi de dumneavoastră.

— Iar eu întreaga mea avere, fără a socoti şi viaţa. Deci sunt mai interesat decât voi în afacerea asta.

— Adevărat.

— Corect.

— Continuaţi deci să mă supravegheaţi cât vreţi, dar voi face ceea ce vreau! Nu mai avea nici un rost să-i răspunzi.

Craig-Fry se mărginiră deci la a-şi urmări mai îndeaproape clientul şi a lua mai multe măsuri de prevedere. Dar, nu ascundeau asta, gravitatea situaţiei se accentua de la o zi la alta.

Tong-Ceu este unul dintre cele mai vechi oraşe din Imperiul Celest. Aşezat pe un braţ canalizat al lui Pei-Ho, la începutul unui alt canal ce îl uneşte cu Pekingul, în perimetrul acestuia se concentrează o activitate foarte intensă în domeniul afacerilor. Cartierele sale sunt foarte animate de mişcarea continuă a populaţiei.

Kin-Fo şi cei doi tovarăşi ai săi fură surprinşi de acea agitaţie atunci când ajunseră pe cheiul de care stăteau prinse jonci comerciale şi nave de mici dimensiuni, numite sampan.

În concluzie, Craig şi Fry, cântărind bine totul, se credeau mai în siguranţă în mijlocul mulţimii. Moartea clientului lor trebuia să se datoreze, aparent, unei sinucideri. Scrisoarea ce avea să se găsească asupra lui ar fi demonstrat, fără îndoială, acest fapt. De aceea, Wang nu avea interes să-1 lovească decât în anumite condiţii, ce nu erau îndeplinite în mijlocul străzilor aglomerate sau în piaţa oraşului.

În consecinţă, paznicii lui Kin-Fo nu se temeau de o lovitură apropiată. Ce trebuia să îi preocupe era dacă tai-pingul, cu o abilitate miraculoasă, nu se afla pe urmele lor, de când plecaseră din Shang-Hai. De aceea îşi foloseau ochii ca să vadă bine chipurile trecătorilor.

Deodată se pronunţă un nume ce-i făcu să ciulească urechile.

— Kin-Fo! Kin-Fo! strigau câţiva mici chinezi ţopăind şi bătând din palme în mijlocul mulţimii.

Fusese recunoscut Kin-Fo şi numele lui producea efectul obişnuit? Eroul se opri, în ciuda dorinţei lui.

Craig-Fry erau gata să-i facă, în orice caz, un scut viu din trupurile lor. Dar strigătele acelea nu i se adresau lui Kin-Fo. Nimeni nu părea să ştie că el era acolo.

Nu mai făcu deci nici o mişcare şi, curios să afle pentru ce fusese pronunţat numele lui, aşteptă.

Un grup de bărbaţi, femei, copii se adunaseră în jurul unui cântăreţ ambulant ce părea foarte apreciat de publicul de pe stradă. Oamenii strigau, aplaudau, dădeau din mâini.

Când se văzu în prezenţa unui auditoriu destul de numeros, cântăreţul scoase din haină un pachet de pancarde ilustrate în culori vii, apoi strigă, cu un glas sonor:

— Cele cinci veghi ale centenarului!

Era faimoasa baladă care cutreiera întreg Celestul Imperiu!

Craig-Fry vrură să-1 îndepărteze de acolo pe clientul lor. Dar, de data asta, Kin-Fo se încăpăţâna să rămână. Nimeni nu-1 cunoştea. Nu auzise niciodată balada care-i relata faptele şi gesturile. Voia să audă cântecul.

Interpretul începu astfel:

În prima veghe, luna străluceşte deasupra acoperişului ţuguiat al casei din Shang-Hai. Kin-Fo e tânăr. Are douăzeci de ani. Seamănă cu salcia căreia îi apar primele frunze, mici şi verzi.

În cea de-a doua veghe, luna străluceşte în partea răsăriteană a bogatului yamen. Kin-Fo are patruzeci de ani. Are mare reuşită în afaceri. Vecinii îl laudă mereu.

Cântăreţul îşi schimba fizionomia şi părea a îmbătrâni cu fiecare strofă. Fu aplaudat furtunos. Continuă:

La a treia veghe luna străluceşte pe cer. Kin-Fo are şaizeci de ani. După frunzele verzi ale verii vin crizantemele galbene de toamnă.

La a patra veghe, luna stă să apună. Kin-Fo are optzeci de ani. Trupul îi este chircit ca al unui crevet în apă fiartă. Apune o dată cu astrul nopţii!

La a cincea veghe, cocoşii salută zorii ce se ivesc. Kin-Fo are o sută de ani. Moare, iar cea mai fierbinte dorinţă a lui s-a îndeplinit. Dar prinţul Ien nu vrea să-1 primească. Mândrului prinţ Ien nu-i plac oamenii atât de bătrâni, care să flecărească în curtea sa. Bătrânul Kin-Fo, fără a putea să se odihnească niciodată, va rătăci neîncetat!

Mulţimea aplauda, iar cântăreţul îşi vindea balada în sute de exemplare, cu trei monede bucata.

De ce n-ar cumpăra şi Kin-Fo un exemplar? Scoase câteva monede din buzunar şi îşi întinse mâna plină peste rândurile de oameni din faţa lui.

Brusc, mâna i se deschise şi banii îi scăpară, căzând pe jos.

În faţa lui se găsea un bărbat. Se priviră unul pe celălalt.

— Ah! strigă Kin-Fo, care nu putu să reţină aceste sunete.

Craig-Fry îl înconjurară, crezând că fusese recunoscut, ameninţat, lovit, mort poate!

— Wang! strigă el.

— Wang! repetară Craig-Fry.

Era chiar Wang! Tocmai îl zărise pe fostul său elev. Dar, în loc să se repeadă la el, îi împinse pe cei din ultimele rânduri ale grupului şi fugi cât putea de repede. Iar picioarele lui erau lungi!

Kin-Fo nu ezită. Vru să încheie o dată pentru totdeauna situaţia lui de nesuportat, de aceea porni în urmărirea lui Wang, escortat de Craig-Fry, care nu voiau nici să-1 depăşească, dar nici să rămână în urmă.

Şi ei îl recunoscuseră pe filosoful cel de negăsit. Au înţeles, din surprinderea acestuia, că nu se aştepta să se întâlnească cu fostul său elev, dar nici Kin-Fo să dea peste maestrul său.

Acum, de ce fugea Wang? Era de neexplicat, dar fugea ca şi cum toată poliţia Imperiului Celest s-ar fi aflat pe urmele lui.

Fu o urmărire nebunească.

— Nu sunt ruinat! Wang! Wang! Nu-s ruinat! continua să strige Kin-Fo.

— Bogat! Bogat! repetau Craig-Fry.

Dar Wang rămânea la o distanţă prea mare ca să audă aceste cuvinte care l-ar fi oprit. Trecu astfel de chei, alergă de-a lungul canalului şi ajunse la intrarea în mahalaua apuseană.

Cei trei urmăritori zburau după el, dar nu micşorau defel distanţa dintre ei. Dimpotrivă, fugarul parcă se îndepărta.

Vreo şase chinezi i se alăturară lui Kin-Fo, fără a mai socoti două sau trei perechi de poliţişti, crezând că doar un răufăcător putea fugi atât de repede.

Ce spectacol curios oferea acest grup ce gâfâia, striga, urla, şi se mărea, pe măsură ce înainta. Lângă cântăreţ, oamenii auziseră cum Kin-Fo pronunţase numele lui Wang. Din fericire, filosoful nu ripostase cu cel al elevului său, căci tot oraşul ar fi urmărit un om atât de vestit.

Dar numele lui Wang fusese de ajuns. Wang era acel personaj enigmatic, a cărui descoperire aducea o recompensă uriaşă! Asta se ştia. Astfel că, dacă Kin-Fo alerga după cei opt sute de mii de dolari ai averii sale, Craig-Fry pentru cei două sute de mii ai poliţei de asigurare, ceilalţi fugeau pentru două mii de dolari ai recompensei promise şi pentru care merita să tragi din răsputeri.

— Wang! Wang! Sunt mai bogat ca oricând! spunea întruna Kin-Fo, cât îi permitea rapiditatea cursei.

— Nu-i ruinat! Nu-i ruinat! repetau Fry-Craig.

— Opriţi! Opriţi! strigau ceilalţi urmăritori, al căror număr creştea cu repeziciune.

Wang nu auzea nimic. Cu coatele lipite de piept, nu voia să se obosească răspunzând, nici să piardă din viteză întorcând capul.

Ieşiră din mahala. Wang porni pe drumul pavat aflat de-a lungul canalului. Pe acest drum, la ora aceea aproape pustiu, avea libertate în mişcări. Vivacitatea fugii sale crescu. Fireşte însă, eforturile urmăritorilor se dublară.

Acea cursă nebunească dură cam douăzeci de minute. Rezultatul nu putea fi prevăzut de nimeni. Totuşi, se părea că fugarul obosise puţin. Distanţa dintre el şi urmăritori se micşora.

Wang, simţind asta, coti şi dispăru după nişte tufe ce înconjurau o pagodă, pe dreapta drumului.

— Zece mii de tali celui care-1 va opri! strigă Kin-Fo.

— Da! Da! urlară cei din faţă.

Toţi porniră în dreapta, pe urmele filosofului, înconjurând zidul pagodei.

Wang reapăru. Urma o potecă transversală, de-a lungul unui canal de irigaţii. Pentru a-şi păcăli urmăritorii, făcu iar o cotitură, care-1 readuse pe drumul pavat.

Dar acolo văzură toţi că nu mai putea, căci îşi întoarcea capul din ce în ce mai des. Kin-Fo, Craig şi Fry nu obosiseră încă. Alergau, zburau şi niciunul dintre cei care fugeau după recompensă nu reuşea să îi depăşească.

Deci deznodământul se apropia. Era doar o problemă de timp relativ scurt, adică de minute.

Toţi, Wang, Kin-Fo, tovarăşii săi ajunseră în locul unde drumul trecea peste fluviul pe vestitul pod Palikao.

Cu optsprezece ani mai devreme, pe 21 septembrie 1860, n-ar fi avut libertate de acţiune în acest loc clin provincia Pe-Ce-Li. Podul era ocupat, atunci, de alt gen de fugari. Armata generalului San-Ko-Li-Tzin, unchiul împăratului, respinsă de batalioanele franceze, se oprise pe podul Palikao, magnifică operă de artă, cu balustrade de marmură albă, mărginită de două şiruri de lei gigantici. Aici tătarii manciurieni, viteji de neegalat din pricina fanatismului lor, fură zdrobiţi de ghiulele tunurilor europeene.

Dar acum, podul ce purta încă urmele bătăliei pe statuile sale ştirbite era liber.

Obosind, Wang porni peste pod. Kin-Fo şi ceilalţi, cu un mare efort, se apropiară de el. Se aflau la douăzeci de paşi, apoi la cincisprezece, la zece…

Nu mai încercau să-1 oprească pe Wang cu cuvinte inutile, pe care nu voia sau nu putea să le audă. Trebuia ajuns din urmă, prins, legat la nevoie… apoi veneau explicaţiile.

Wang pricepu că avea să fie prins şi, cu o încăpăţânare inexplicabilă, părea că se teme să ajungă faţă în faţă cu fostul său elev, de aceea merse până la a-şi risca viaţa ca să scape.

Astfel, cu un salt, Wang se aruncă peste balustradă şi căzu în apele fluviului Pei-Ho.

Kin-Fo se opri o clipă şi strigă:

— Wang! Wang!

Apoi, luându-şi elan, la rândul său:

— Îl voi prinde viu! strigă el, aruncându-se în fluviu.

— Craig? întrebă Fry.

— Fry! zise Craig.

Două sute de mii de dolari la apă!

Şi amândoi, sărind peste balustradă, se duseră să-1 ajute pe clientul Centenarului.

Câţiva voluntari îi urmară. Parcă o trupă de clovni sărea de la trambulină.

Dar zelul lor se dovedi inutil. Kin-Fo, Fry-Craig şi ceilalţi, atraşi de recompensă, scotociră mult apa râului Pei-Ho, fără a-1 găsi pe Wang. Dus de curent, fără îndoială, bietul filosof dispăruse.

Oare, aruncându-se în fluviu, Wang vrusese să scape de urmăritorii săi ori să îşi pună capăt zilelor? Nimeni nu putea spune.

După două ore, Kin-Fo, Craig şi Fry, dezamăgiţi, dar uscaţi, reconfortaţi, precum şi Sun, trezit din cel mai adânc somn şi bombănind, porniră spre Peking.