XIV.

Pe-Ce-Li, cea mai nordică din cele optsprezece provincii ale Chinei, este împărţita în nouă departamente. Unul dintre acestea are ca reşedinţă Ciun-Kin-Fo, adică „oraşul primului ordin de ascultare a cerului”. Este vorba de Peking.

Cititorul să-şi închipuie o măciucă cu o suprafaţă de şase mii de hectare, într-un perimetru de opt leghe, ale cărei părţi neregulate trebuie să umple exact un dreptunghi, acesta este misteriosul Kambalu, aşa cum îl descria Marco Polo pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, aceasta este capitala Imperiului Celest.

De fapt, Pekingul este alcătuit din două oraşe distincte, separate printr-un bulevard lat şi un zid fortificat: primul, un dreptunghi, cel chinezesc, celălalt, un pătrat aproape perfect, oraşul tătar. Cel din urmă cuprinde două alte oraşe: cel Galben, Hoang-Cing, şi Ten-Kin-Cing, oraşul interzis, sau cel Roşu.

Altădată, ansamblul acestor aşezări număra mai mult de două milioane de locuitori. Dar emigrarea, provocată de sărăcia lucie, a redus numărul la aproximativ un milion. Sunt tătari şi chinezi, la care trebuie adăugaţi cam zece mii de musulmani, mulţi mongoli şi tibetani, ce compun populaţia flotantă.

Şase leghe de incintă fortificată, înaltă şi lată de patruzeci până la cincizeci de paşi, cu cărămizi exterioare, apărată din două sute în două sute de metri de turnuri de veghe, înconjoară oraşul tătar reprezentând totodată şi o magnifică alee pavată pentru plimbare ce se sfârşeşte într-o platformă pătrată unde stau gărzile de corp.

După cum se vede, împăratul, Fiul Cerului, este bine păzit.

În centrul cetăţii tătare se află oraşul Galben, cu o suprafaţă de şase sute şaizeci de hectare, cu opt porţi, închizând un munte de cărbune înalt de trei sute de picioare, punct culminant al capitalei, un canal superb, denumit Marea din Mijloc, traversat de un pod din marmură, două mănăstiri budiste, o pagodă, Peri-Ta-Se, mănăstire construită pe o peninsulă, ce pare suspendată peste apele limpezi ale canalului, Pe-Tang, stabiliment al misionarilor catolici, pagoda imperială, având pe acoperiş clopote sonore şi ţiglă albastră, marele templu dedicat înaintaşilor dinastiei domnitoare, Templul Spiritelor, templul duhului vântului, cel al duhului fulgerului, Templul inventatorului mătăsii, cel al stăpânului cerului, cinci pavilioane ale Dragonului, Mănăstirea Veşnicii Odihne etc.

Ei bine, în centrul acestui patrulater se ascunde Oraşul Interzis, pe o suprafaţă de optzeci de hectare, înconjurat de un şanţ cu apă peste care trec şapte poduri de marmură. E de la sine înţeles că dinastia domnitoare fiind man-ciuriană, primul din cele trei oraşe este, în principal, locuit de o populaţie din aceeaşi rasă. Cât despre chinezi, ei au fost îndepărtaţi, locuind în exterior, în oraşul anex.

Întrând în Oraşul Interzis, care este înconjurat de ziduri din cărămizi roşii, încoronate cu capiteluri din ţigle aurii, ajungi în dreptul porţii sudice, cea a Marii Purităţi, care nu se deschide decât în faţa împăratului şi a soţiilor sale. Acolo se ridică templul înaintaşilor dinastiei tătare, având deasupra un acoperiş dublu de ţigle multicolore.

În continuare se văd templele Ce şi Ti, consacrate spiritelor terestre şi cereşti, Palatul Armoniei Suverane, rezervat ceremoniilor şi banchetelor oficiale, Palatul Armoniei Obişnuite, unde sunt expuse tablourile strămoşilor Fiului Cerului, apoi Palatul Armoniei Protectoare a cărui sală principală e ocupată de tronul imperial, pavilionul Nei-Ko, unde se ţine marele sfat al imperiului, prezidat de prinţul Kong, ministrul de externe, unchiul din partea tatălui al ultimului suveran chinez.

Urmează Pavilionul Florilor Literare, unde împăratul intră o dată pe an pentru a tălmăci cărţile sacre, Pavilionul Ciuan-Sin-Tien, în care se fac sacrificii în cinstea lui Confucius, biblioteca imperială, biroul istoriografilor, atelierele în care se confecţionează îmbrăcămintea curţii imperiale, Palatul Purităţii Cereşti, locul unde se discută problemele de familie.

În Palatul Elementelor Terestre Superioare stă tânăra împărăteasă. în cel al Meditaţiei se retrage suveranul, când nu se simte bine. Există trei palate unde sunt educaţi copiii împăratului şi un templu al morţilor. Patru palate au fost rezervate văduvei şi concubinelor lui Hien-Fong, decedat în 1861.

Ciu-Sieu-Kong este reşedinţa soţiilor împăratului, iar Palatul Bunătăţii Preferate este destinat recepţiilor oficiale ale doamnelor de la curte. Palatul Liniştii Generale reprezintă o şcoală pentru copiii ofiţerilor de rang înalt. Palatele Purificării şi Tinereţii şi al Purităţii Jadului sunt locuite de prinţi de sânge. Templul Zeului Protector al Oraşului se află lângă un alt templu cu arhitectură tibetană şi lângă magazinul coroanei.

Intendenţa curţii, Lao-Kong-Ciu, locuinţa eunucilor, dintre care nu mai puţin de cinci mii se află în Oraşul Roşu şi alte palate completează numărul celor patruzeci şi opt de asemenea clădiri din incinta reşedinţei imperiale, fără a socoti Ten-Kuang-Ko, Pavilionul Luminii Purpurii, situat pe malul lacului Cetăţii Galbene unde, pe 19 iunie 1873 au fost primiţi în prezenţa împăratului, cei cinci miniştri ai Statelor Unite, Rusiei, Olandei, Angliei şi Prusiei.

Ce forum antic a prezentat vreodată o asemenea aglomerare de edificii, atât de variate ca formă, atât de bogate în obiecte preţioase? Ce cetate, ce capitală a statelor europene ar putea oferi o asemenea diversitate de clădiri?

Şi, la această enumerare mai trebuie adăugat Uan-Ceu-Cian, palatul de vară, situat la două leghe de Peking. Distrus în 1860, de abia pot fi regăsite, în mijlocul ruinelor sale, grădinile O Claritate Perfectă şi O Claritate Liniştită, Colina Sursei Jadului, Muntele Celor Zece Mii de Longevităţi.

În jurul oraşului Galben se întinde oraşul tătar. Acolo se află legaţiile franceză, engleză şi rusă, spitalul misiunilor din Londra, misiunile catolice din răsărit şi din nord, fostele grajduri pentru elefanţi, în care nu mai trăieşte decât unul, chior şi centenar. Aici se înalţă Clopotniţa, cu acoperiş roşu încadrat de ţigle verzi, templul lui Confucius, pensionul călugăresc O Mie de Lama, templul Fa-Qua, vechiul Observator, cu marele lui turn pătrat, yamenul iezuiţilor şi cel al învăţaţilor, unde se dau examenele literare.

Acolo se înalţă arcurile de triumf răsăritean şi apusean, curg Marea Nordului şi Marea Trestiilor, cu numeroşi nuferi albaştri, ce vin de la palatul de vară ca să alimenteze canalul oraşului Galben. Acolo se văd palatele unde locuiesc prinţii de sânge, miniştrii de finanţe, de război, rituri, lucrări publice, relaţii externe. în apropiere se găsesc Curtea de Conturi, Tribunalul astronomic, Academia de Medicină. Totul pare amestecat, în mijlocul străzilor înguste, prăfuite vara, pline de apă iarna, mărginite de case mizerabile şi mici, între care se ridică reşedinţa vreunui mare demnitar, umbrită de copaci frumoşi.

Pe nenumăratele străduţe întâlneşti câini vagabonzi, cămile mongole încărcate cu cărbuni, lectici purtate de câte patru sau opt persoane, după rangul funcţionarului transportat, căruţe cu catâri şi mulţi săraci, care, după aprecierile domnului Choutzé, formează tagma cerşetorilor cu peste şaptezeci de mii de coate-goale. Pe aceste străduţe invadate de „un noroi urât mirositor şi negru, pline de bălţi în care te înfunzi până la jumătatea gambei nu rareori se întâmplă să se înece câte un cerşetor orb”, după spusele domnului P Arène.

Din multe puncte de vedere, oraşul chinezesc Peking, denumit Vai-Ceng, se aseamănă cu cel tătar, dar se şi deosebeşte în anumite privinţe.

Două temple vestite ocupă partea meridională, Templul Cerului şi cel al Agriculturii. La acestea trebuie adăugate templele zeiţei Koanin, al Duhului Pământului, al Purificării, al Dragonului Negru, al Spiritelor Cerului şi Pământului, iazurile cu Peşti de Aur, mănăstirea Fayuans, pieţe, teatre.

Acest dreptunghi este împărţit, de la nord la sud, de o arteră importantă, numită Marele Bulevard, ce ţine de la poarta Hung-Ting, în sud, până la poarta Tien, în nord. Transversal, este deservit de altă arteră, mai lungă, ce o taie pe prima într-un unghi drept şi merge de la poarta Cea-Cua, de la răsărit, până la poarta Kuan-Tu, la vest Se numeşte Bulevardul Cea-Cua şi, la o sută de paşi de punctul de intersecţie al acestuia cu Marele Bulevard locuia viitoarea doamnă Kin-Fo.

Vă amintiţi că, la câteva zile după ce a primit scrisoarea de la Kin-Fo ce-i anunţa ruina sa, tânăra văduvă o primise pe a doua, ce o anula pe prima şi îi spunea că a şaptea lună din an nu se va încheia fără ca „dragul ei frate mai mare” să nu se fi întors lângă ea.

De la acea dată, 17 mai, Le-U număra zilele şi orele. Dar Kin-Fo nu-i mai dăduse veşti de atunci, din cursul călătoriei sale nebuneşti, al cărui itinerar nu voia să-1 divulge, sub nici un pretext. Le-U scrisese la Shang-Hai. Scrisorile ei rămăseseră fără răspuns. Se înţelege deci cât era de neliniştită, fiindcă până pe 19 iunie nu mai primise nici o scrisoare.

De asemenea, în timpul acelor zile lungi de aşteptare, tânăra nu plecase de acasă. Aştepta, neliniştită. Neplăcuta Nan nu-i încânta prin nimic singurătatea. Această „bătrână mamă” devenise mai morocănoasă ca oricând şi merita dată afară pe uşă de o sută de ori pe lună.

Dar câte ore interminabile şi agitate mai erau încă până ce Kin-Fo va sosi la Peking! Le-U le număra, iar numărătoarea se dovedea tare lungă!

Dacă religia lui Lao-Ţe este cea mai veche din China, dacă doctrina lui Confucius, promulgată cam în aceeaşi epocă (cu 500 de ani înainte de Iisus Cristos), este urmată de împărat, învăţaţi şi înalţi mandarini, budismul sau religia lui Fo numără cel mai mare număr de credincioşi, aproape trei sute de milioane, pe suprafaţa globului.

Budismul are două secte distincte, una având bonzi, îmbrăcaţi în cenuşiu şi cu bonete roşii, cealaltă, lama, îmbrăcaţi în galben, cu tichii de aceeaşi culoare.

Le-U era o budistă din prima sectă. Bonzii o vedeau venind deseori la templul de la Koan-Ti-Mao, consacrat zeiţei Koanin. Acolo, ea se ruga pentru prietenul ei şi ardea beţişoare parfumate, cu fruntea lipită pe podeaua templului.

În acea zi, ea se gândea să se ducă s-o implore pe zeiţa Koanin şi să-i adreseze cele mai ardente rugi. O presimţire îi spunea că îl ameninţa ceva grav pe cel pe care-1 aştepta ea cu legitimă nerăbdare.

Le-U o chemă deci pe bătrâna mamă şi îi dădu ordin să caute o lectică la intersecţia cu Marele Bulevard.

Nan ridică din umeri, conform detestabilului ei obicei şi ieşi să execute ordinul primit.

În vremea asta, tânăra văduvă, singură în dormitor, se uita cu tristeţe la fonograful mut, ce n-o mai făcea să audă vocea îndepărtată a celui absent.

— Vai! zise ea, trebuie să ştie măcar că n-am încetat să mă gândesc la el şi vreau să i-o spun cu glasul meu!

Şi Le-U, apăsând resortul ce punea în mişcare rola fonografică, pronunţă cu voce tare cele mai dulci fraze pe care inima ei i le inspira. Intrând brusc, Nan întrerupse acel tandru monolog.

— Lectica aşteaptă, doamnă, dar mai bine aţi rămâne acasă.

Le-U nu o băgă în seamă. Ieşi de îndată, lăsând-o pe „bătrâna mamă” să murmure în voie, iar ea se instala în vehicul, după care dădu ordin să fie dusă la Kuan-Ti-Miao.

Drumul până acolo era simplu. Nu trebuia decât să mergi pe bulevardul Cea-Cua, iar la intersecţie să urci pe Marele Bulevard până la poarta Tien.

Dar lectica nu înainta fără dificultate. De fapt, oamenii încă mai încheiau afaceri la ora aceea şi aglomeraţia se dovedea considerabilă în acest cartier, unul dintre cele mai populate ale capitalei. Pe şosea, barăcile negustorilor dădeau arterei aspectul unui târg cu multă mişcare şi zarvă.

Apoi, oratori care vorbeau cât puteau de tare, ghicitori, fotografi, caricaturişti, destul de puţin respectuoşi faţă de autoritatea mandarină, ţipau contribuind şi ei la hărmălaia generală. Uneori trecea câte un cortegiu funerar cu multă pompă, ce strangula circulaţia, alteori, câte o nuntă, poate mai puţin veselă ca înmormântarea, dar la fel de stânjenitoare.

Un grup de oameni se strânsese în faţa yamenului unui magistrat. Cineva bătuse în toba plângerilor, ca să i se facă dreptate. Pe piatra Leu-Ping stătea în genunchi un răufăcător, ce fusese bătut cu bastoanele şi era păzit de poliţiştii ce purtau bonetă manciuriană cu ciucuri roşii, suliţă scurtă şi două săbii în aceeaşi teacă.

Mai încolo, câţiva chinezi recalcitranţi, legaţi la un loc cu propriile lor cozi, erau conduşi la postul de poliţie. Ceva mai departe, un amărât, cu mâna stângă şi piciorul drept prinse prin două găuri într-o scândură, mergea şchiopătând, ca un animal ciudat. Un hoţ, băgat într-o cuşcă de lemn, cu capul ieşindu-i prin plafon, fusese lăsat la mila publică. Alţii purtau jugul, ca boii. Nefericiţii căutau, evident, locuri frecventate, în speranţa de a strânge mai mulţi bani, speculând mila trecătorilor, în detrimentul cerşetorilor de tot felul, şchiopilor, ciungilor, paraliticilor, orbilor, miilor de infirmi adevăraţi sau prefăcuţi ce mişună prin oraşele Imperiului Florilor.

Lectica înainta deci foarte încet. Aglomeraţia era cu atât mai mare cu cât se apropiau de bulevard. Ajunse totuşi şi se opri în interiorul bastionului ce păzeşte poarta, lângă templul zeiţei Koanin.

Le-U coborî din lectică, intră în templu, îngenunche mai întâi, apoi se prosternă înaintea statuii zeiţei. După care se îndreptă către un dispozitiv religios denumit „moara de rugăciuni”.

Era un fel de vârtelniţă cu opt braţe ce aveau prinse la extremităţi mici banderole cu propoziţii sacre.

Un bonz aştepta, cu gravitate, lângă aparat, să vină credincioşii şi, mai ales, să plătească.

Le-U îi dădu servitorului lui Buddha câţiva taeli, destinaţi a subvenţiona cultul. Apoi, cu mâna dreaptă, apucă manivela vârtelniţei şi îi imprimă o mişcare uşoară de rotaţie, după care îşi puse mâna stângă pe inimă. Fără îndoială, vârtelniţa nu se învârti destul de repede pentru ca ruga ei să fie eficace.

— Mai cu putere! îi zise bonzul, încurajând-o cu gestul.

Şi tânăra îl ascultă.

Asta dură cam un sfert de oră, după care bonzul afirmă că dorinţele ei vor fi îndeplinite.

Le-U se prosternă iar înaintea statuii zeiţei Koanin, ieşi din templu şi se urcă în lectică, pentru a se întoarce acasă.

Dar, când să intre pe Marele Bulevard, purtătorii lecticei fură nevoiţi să se retragă repede. Soldaţii îndepărtau populaţia cu brutalitate. Prăvăliile se închideau la ordin. Străzile laterale erau barate cu parapete albastre, fiind păzite de poliţişti.

Un cortegiu numeros ocupa o parte a bulevardului şi înainta cu zgomot.

Era împăratul Koang-Sin, al cărui nume înseamnă Continuarea Gloriei, care se întorcea în oraşul tătar şi în faţa căruia urma să se deschidă poarta centrală.

În spatele celor două persoane ce mergeau în fruntea alaiului venea un pluton de cercetaşi, urmat de un pluton de suliţaşi.

După ei, un grup de ofiţeri de rang înalt purtau o umbrelă galbenă, ornamentată cu un dragon care este emblema împăratului, aşa cum fenixul este a împărătesei.

Lectica apăru imediat, cu husa de mătase galbenă ridicată, susţinută de şaisprezece purtători cu robe roşii, ornamentate cu trandafiri albi, şi având veste de mătase. Prinţii de sânge, demnitarii, pe cai cu harnaşamente din mătase galbenă, semn de mare nobleţe, escortau vehiculul imperial.

În lectică, pe jumătate culcat, stătea Fiul Cerului, vărul împăratului Tong-Ce şi nepotul prinţului Kong.

După lectică veneau rândaşii şi purtătorii de rezervă pentru vehicul. Tot cortegiul trecu pe sub poarta Tien, spre satisfacţia negustorilor, cerşetorilor şi a celorlalţi care şi-au putut relua activitatea.

Lectica lui Le-U îşi reluă deci drumul şi o duse până acasă, de unde lipsise două ore.

Ah, dar ce surpriză pregătise zeiţa Koanin pentru tânăra femeie! în momentul în care lectica se opri, o căruţă prăfuită, trasă de doi catâri, tocmai se oprise în faţa porţii. Kin-Fo, urmat de Craig-Fry şi de Sun, cobora…

— Tu! Tu! strigă Le-U, care nu-şi putea crede ochilor.

— Draga mea soră mai mică! răspunse Kin-Fo. Nu te poţi îndoi de întoarcerea mea.

Le-U nu răspunse. îl prinse de mână pe prietenul ei şi îl trase în budoar, în faţa micului aparat fonografic, discret confident al chinurilor ei.

— N-am încetat nici o clipă să te aştept, inimă dragă, împodobită cu flori de mătase, zise ea.

Şi apăsă resortul, ce puse în mişcare rola fonografului. Atunci Kin-Fo putu să-i audă vocea plăcută ce-i repeta ceea ce tandra Le-U spusese cu câteva ore înainte.

— Întoarce-te, micul meu frate iubit! întoarce-te la mine! Inimile noastre să nu mai fie despărţite precum steaua Păstorului şi cea a Lirei. Nu mă gândesc decât la întoarcerea ta!

Aparatul tăcu o secundă… Apoi începu iar, cu o voce ţipătoare:

— Parcă nu-i de-ajuns o stăpână în casă, trebuie şi un stăpân! Fie ca prinţul Ien să-i aranjeze pe amândoi.

Acest al doilea glas, uşor de recunoscut, era al lui Nan. Neplăcuta „bătrână mamă” continuase să vorbească după plecarea lui Le-U, în timp ce aparatul mai funcţiona încă, înregistrându-i astfel, fără ca ea să ştie, cuvintele imprudente.

Servitori şi servitoare, feriţi-vă de aceste aparate!

În aceeaşi zi Nan a fost concediată şi dată afară pe uşă fără a mai aştepta sfârşitul lunii.