XV.

Nimic nu se mai opunea acum căsătoriei dintre bogatul Kin-Fo, din Shang-Hai şi frumoasa Le-U, din Peking. Mai erau şase zile până la expirarea termenului dat lui Wang pentru a se ţine de promisiune. Dar bietul filosof plătise cu viaţa fuga sa inexplicabilă. De acum nu mai exista nici o ameninţare. Deci căsătoria putea avea loc. Fu hotărâtă şi fixată pentru a douăzeci şi cincea zi din iunie, pe care Kin-Fo o dorise ultima din viaţa lui.

Tânăra femeie fu pusă la curent cu întreaga situaţie. Ea află prin ce stări diferite trecuse cel care, refuzând iniţial să o facă părtaşă la sărăcia lui şi apoi să o lase văduvă, se întorcea la ea, liber să o facă fericită.

Dar, aflând despre moartea filosofului, nu putu să nu verse câteva lacrimi, îl cunoştea, ţinuse la el, fusese primul confident al sentimentului ei pentru Kin-Fo.

— Bietul Wang! zise ea. Va lipsi la nunta noastră!

— Da, bietul Wang! spuse şi Kin-Fo, care-şi regreta prietenul, pe care-1 cunoştea de mulţi ani. Totuşi, m-ar fi lovit, aşa cum a jurat că va face.

— Nu, nu! zise Le-U, scuturându-şi capul. Poate că de asta s-a înecat în apele Pei-Ho-ului, ca să nu se ţină de cuvânt!

Vai! Ipoteza aceea era foarte posibilă. Wang se înecase ca să scape de îndeplinirea obligaţiilor sale. în privinţa asta, Kin-Fo gândea ca ea. Existau deci două suflete care vor păstra mereu imaginea filosofului.

E de la sine înţeles că după nenorocirea de la podul Palikao gazetele chinezeşti nu mai publicară anunţurile ridicole ale onorabilului William J. Bidulph, astfel că supărătoarea celebritate a lui Kin-Fo dispăru cu aceeaşi iuţeală cu care apăruse.

Şi acum, ce se va întâmpla cu Craig şi Fry? Trebuiau să apere interesele Centenarului până pe 30 iunie, adică încă zece zile, dar Kin-Fo nu mai avea nevoie de serviciile lor. Mai putea atenta Wang la viaţa lui? Nu, fiindcă murise. Se putea sinucide clientul lor? Nu, căci Kin-Fo voia acum să trăiască din plin, cât mai mult posibil. Deci, Craig şi Fry nu mai aveau de ce să-1 urmărească neîncetat.

Dar, înainte de orice, cei doi originali erau oameni dintr-o bucată. Devotamentul lor se adresa clientului Centenarului, iar ei se dovedeau nişte agenţi serioşi. Kin-Fo le ceru deci să asiste la ceremoniile de nuntă, ceea ce ei acceptară cu plăcere.

— De altfel, glumi Fry, adresându-i-se lui Craig, căsătoria e, uneori, sinucidere;

— Îţi dai viaţa, păstrându-ţi-o, în acelaşi timp, răspunse Craig cu un zâmbet amabil.

Chiar de a doua zi, Nan fu înlocuită în casa de pe bulevardul Cea-Cua de un personal mai amabil. O mătuşă a lui Le-U, doamna Lutalu, veni să-i ţină loc de mamă până la celebrarea căsătoriei. Doamna Lutalu, soţia unui mandarin de rangul al patrulea, clasa a doua, cu nasture albastru, fost lector imperial şi membru al Academiei din Han-Lin, avea toate calităţile fizice şi morale cerute pentru îndeplinirea acestor sarcini importante.

Cât despre Kin-Fo, el se gândea să plece din Peking după nuntă, nefiind unul dintre celeşti căruia să-i placă să stea în vecinătatea curţii imperiale. Nu ar fi fost cu adevărat fericit decât după ce şi-ar fi văzut tânăra soţie instalată în bogatul yamen de la Shang-Hai.

Kin-Fo alese un apartament la Tien-Fu-Tang, Templul Fericirii Celeste, hotel cu restaurant, foarte confortabil, aflat lângă bulevardul Tien-Men, între oraşele tătar şi chinez. Acolo fură găzduiţi şi Craig-Fry care, din obişnuinţă, nu stăteau departe de clientul lor. Cât despre Sun, el îşi reluase serviciul, bombănind mereu, dar ferindu-se de indiscretul fonograf. Păţania lui Nan îl făcuse mai prudent.

Kin-Fo avu plăcerea să-i regăsească la Peking pe doi dintre prietenii săi din Canton, negustorul Yin-Pang şi învăţatul Hual. Pe de altă parte, cunoştea câţiva funcţionari şi comercianţi din capitală şi toţi se angajară să asiste la căsătoria celor doi.

Era cu adevărat fericit acum acest indiferent de altă dată, impasibilul elev al lui Wang. Două luni de griji, de nelinişte, de necazuri, această perioadă tumultoasă îi fusese de ajuns ca să înţeleagă ce înseamnă fericirea. Da, filosoful cel înţelept avusese dreptate! De ce nu era de faţă, să constate personal valabilitatea doctrinei sale?

Kin-Fo petrecea cu tânăra femeie aproape tot timpul dedicat pregătirilor pentru ceremonie. Le-U se bucura că prietenul ei îi era aproape. Ce nevoie avea să umble prin cele mai bogate magazine ca să o copleşească cu daruri minunate? Ea nu se gândea decât la el şi îi repeta maximele celebre ale vestitului Pan-Hoei-Pan:

Dacă o femeie are un bărbat după cum vrea inima ei, atunci îl păstrează întreaga viaţă.

Femeia trebuie să aibă un respect nelimitat pentru cel al cărui nume îl poartă şi să se îngrijească întotdeauna.

În casă, femeia trebuie să fíe ca o umbră şi ca un ecou. Soţul este cerul soţiei sale.

Pregătirile pentru nunta, pe care Kin-Fo o voia nemaipomenită, avansau.

Cele treizeci de perechi de pantofi brodaţi, care compun trusoul unei chinezoaice, erau deja aranjate în casa de pe bulevardul Cea-Cua. Dulciuri produse de firma Sinuyan, dulceţuri, fructe uscate, praline, acadelele, siropuri de portocale, ghimbir, grepfrut, precum şi superbe stofe de mătase, bijuterii cu nestemate şi din aur fin prelucrat, inele, brăţări, mici teci pentru unghii, ace de păr, toate creaţiile încântătoare ale giuvaergiilor din Peking se îngrămădeau în budoarul lui Le-U.

În acest ciudat Imperiu de Mijloc, când o tânără se căsătoreşte, nu aduce nici o zestre. Este cumpărată de părinţii soţului sau chiar de viitorul bărbat. în lipsa fraţilor, ea nu poate moşteni decât o mică parte din averea tatălui ei şi doar dacă acesta face o declaraţie specială în acest sens. Condiţiile căsătoriei sunt puse la punct, în mod normal, de intermediari denumiţi mei-jin, iar nunta se hotărăşte după o clară înţelegere prealabilă.

Tânăra logodnică e prezentată apoi părinţilor băiatului. Acesta nu o vede. Nu o va vedea decât atunci când ea va veni, într-o lectică închisă, la casa conjugală. Atunci i se dă soţului cheia lecticii. El deschide uşa acesteia. Dacă logodnica îi place, îi dă mana. Dacă nu, închide brusc uşa şi înţelegerea se strică.

Aşa ceva nu se putea întâmpla la nunta lui Kin-Fo. El o cunoştea pe tânără şi n-o cumpăra de la nimeni. Asta simplifica mult lucrurile.

Veni ziua de 25 iunie. Totul era gata.

De trei zile, după obicei, casa tinerei Le-U rămăsese luminată. Timp de trei nopţi, doamna Lutalu, ce reprezenta familia miresei, nu dormise deloc, ca să-şi arate astfel tristeţea pentru că fata părăsea casa părintească.

Dacă Kin-Fo ar mai fi avut părinţi, casa lor ar fi fost, de asemenea, luminată în semn de doliu, căci „căsătoria fiului e privită precum moartea tatălui, iar fiul este, de atunci încolo, succesorul acestuia”, după cum spune Hao-Kieu-Ciuen.

Dacă aceste obiceiuri nu se puteau aplica în cazul celor doi soţi, erau însă altele, de care trebuia să se ţină cont.

Astfel, niciuna dintre formalităţile astrologice nu fusese neglijată. Horoscoapele, făcute după toate regulile, arătau o perfectă compatibilitate a destinelor şi a firilor. Perioada anului, evoluţia lunii se dovedeau favorabile. Nici o altă nuntă nu se desfăşurase sub auspicii mai bune.

Primirea soţiei avea să se facă la ora opt seara la Hotelul Fericirea Celestă, adică tânăra avea să fie condusă cu mare pompă la casa soţului. In China, nu trebuie să te prezinţi pentru cununie nici în faţa unui magistrat civil, nici înaintea unui preot, lama, bonz ori altceva.

La ora şapte, Kin-Fo, însoţit de Craig şi Fry, care radiau asemeni martorilor unei nunţi europene, îşi primea prietenii în pragul apartamentului său.

Câte politeţuri! Importantele personaje fuseseră invitate prin nişte hârtiuţe roşii, pe care scria, cu litere microscopice:

Domnul Kin-Fo, din Shang-Hai, vă salută cu umilinţă, domnule… şi vă roagă cu şi mai multă umilinţă, să veniU la umila ceremonie etc…

Toţi veniseră ca să-i cinstească pe cei doi soţi şi să ia parte la minunatul ospăţ rezervat bărbaţilor, în timp ce femeile se reuneau la o masă pregătită special pentru ele.

Veniseră negustorul Yin-Pang şi învăţatul Hual, câţiva mandarini care purtau la pălărie un ciucure roşu, mare cât un ou de porumbel, ce arăta că făceau parte din primele trei ordine. Alţii, de categorie inferioară, nu aveau decât nasturi opaci albaştri sau albi. Majoritatea erau funcţionari civili de origine chineză, cum trebuiau să fie prietenii unui cetăţean din Shang-Hai, ostil rasei tătare. Toţi purtau veşminte frumoase, robe strălucitoare, pălării de sărbătoare şi formau un alai încântător.

Kin-Fo – aşa cum cerea eticheta – îi aştepta chiar la intrarea în hotel. De îndată ce soseau îi conducea în salonul unde urma să fie recepţia, rugându-i insistent să intre înaintea lui pe fiecare uşă pe care le-o deschideau valeţii în haine de gală. Kin-Fo îi apela cu „nobilul lor nume”, îi întreba despre sănătate şi despre „nobilele lor familii”. Nici cel mai fin observator n-ar fi descoperit, în comportarea lui, vreo abatere de la legile politeţei chinezeşti.

Craig şi Fry îi admirau politeţea. Dar, cu toate acestea, nu-1 scăpau nici o clipă clin priviri.

Aceeaşi idee le venise amândorura, în acelaşi timp. Dacă Wang nu murise, aşa cum se credea, în apele fluviului? Dacă se furişase printre invitaţi? Cea de-a douăzeci şi patra oră a celei de-a douăzeci şi cincea zile din iunie nu venise încă. Mâna tai-pingului purta încă armă. Dacă, în ultima clipă…

Nu era verosimil, dar totuşi, era posibil. Astfel, păstrând o anumită prudenţă, Craig şi Fry se uitau atenţi la toată lumea. Nu văzură însă nici un chip suspect.

În acest timp, viitoarea soţiei pleca din casa ei de pe bulevardul Cea-Cua, într-o lectică închisă.

Dacă Kin-Fo nu îmbrăcase costumul de mandarin pe care orice mire are dreptul să-1 îmbrace – în semn de omagiu pentru instituţia căsătoriei pe care vechii legiuitori o respectau foarte mult – Le-U se conformase regulilor înaltei societăţi. Cu toaleta sa roşie în întregime, făcută dintr-o admirabilă stofă din mătase brodată, strălucea pur şi simplu.

Chipul său era ascuns sub un voal fin din perle, iar o bogată diademă din aur îi strălucea pe frunte. Pietre preţioase şi flori artificiale meşteşugite îi împodobeau cozile lungi şi negre. Kin-Fo o va găsi mai frumoasă ca oricând, atunci când va coborî din lectica deschisă chiar de mâna lui.

Alaiul porni la drum. Coti la intersecţie pentru a ajunge pe Marele Bulevard şi pentru a continua apoi pe bulevardul Tien-Men. Fără îndoială, ar fi fost mai interesant dacă ar fi fost vorba de o înmormântare, nu de o nuntă, dar, oricum, trecătorii se opreau să se uite la convoi.

Prietenele, tovarăşele lui Le-U veneau în urma lecticei, purtând cu mare pompă piesele de trusou. Douăzeci de muzicanţi mergeau înainte făcând zgomot mare cu instrumentele lor de alamă, mai ales cu sonorul gong. în jurul lecticei se învârteau o mulţime de purtători de torţe şi de felinare în mii de culori. Viitoarea soţie rămânea ascunsă privirii mulţimii. Conform tradiţiei primul trebuia să o vadă soţul ei.

În aceste condiţii, în mijlocul unei mulţimi gălăgioase, cortegiul sosi, pe la opt, la Hotelul Fericirea Cerească.

Kin-Fo stătea la intrarea bogat decorată. Aştepta sosirea lecticei pentru a-i deschide uşa, după care trebuia să o ajute pe viitoarea lui soţie să coboare şi să o conducă în apartamentul rezervat, unde amândoi aveau să salute de patru ori cerul.

Apoi, amândoi vor merge la ospăţul de nuntă. Viitoarea soţie va face patru plecăciuni înaintea bărbatului ei. El, la rândul lui, se va înclina de două ori în faţa ei. Vor vărsa două sau trei picături de vin sub formă de libaţiuni. Vor oferi câteva alimente spiritelor intermediare. Li se vor aduce două cupe pline. Le vor goli pe jumătate, iar restul îl vor pune într-una singură, pe care o vor bea unul după celălalt. Unirea devenea astfel sacră.

Lectica sosise. Kin-Fo înainta. Şeful de ceremonie îi înmâna cheia. O luă, deschise uşa, îi întinse mâna frumoasei Le-U, care era foarte emoţionată.

Viitoarea soţie coborî uşor şi trecu printre invitaţi, care se înclinară respectuos, cu mâna la piept.

În momentul în care tânăra femeie se pregătea să treacă pragul hotelului, se dădu un semnal. Uriaşe zmeie luminoase se ridicară în văzduh şi se balansau în vânt cu imaginile lor multicolore de dragoni, fenicşi ori alte simboluri ale căsniciei. Porumbei, dotaţi cu un mic aparat sonor, ataşat de coadă, zburară şi umplură spaţiul cu o armonie cerească. Rachete cu mii de culori se ridicau şuierând, iar explozia lor aducea o ploaie de aur.

Deodată, un zgomot îndepărtat se auzi dinspre bulevardul Tien-Men. Erau strigăte amestecate cu sunetul clar al unei trompete. Apoi se făcu linişte şi zgomotul reîncepu după câteva clipe.

Larma aceea se apropia şi avea să ajungă curând în locul unde se oprise cortegiul.

Kin-Fo asculta. Prietenii săi aşteptară ca tânăra femeie să intre în hotel. Dar, aproape imediat, pe stradă se produse o agitaţie aparte. Trompeta se auzea din ce în ce mai tare, pe măsură ce se apropia.

— Ce se întâmplă? întrebă Kin-Fo.

Chipul lui Le-U se crispa. O tainică presimţire îi grăbi bătăile inimii.

Brusc, mulţimea năvăli pe stradă. înconjura un crainic îmbrăcat în haine imperiale, escortat de mai mulţi poliţişti.

Acest crainic, în mijlocul liniştii generale, spuse doar cuvintele următoare, cărora le răspunse un murmur surd: „Moartea împărătesei văduve! Interdicţie! Interdicţie!”

Kin-Fo înţelesese. Lovitura aceea îl atingea direct. Nu-şi putu reţine un gest ele furie.

Tocmai se decretase doliu imperial din cauza morţii văduvei ultimului împărat. într-un interval de timp fixat prin lege, i se interzicea oricui să se radă pe cap, să dea petreceri, să meargă la reprezentaţii de teatru, să se judece la tribunal, să participe la cununii.

Le-U, dezolată, dar fără să-şi piardă curajul, ca să nu-1 mai supere în plus pe logodnicul ei, nu păru necăjită. îl luă de mână pe dragul ei Kin-Fo:

— Să aşteptăm, îi zise ea cu un glas ce încerca să ascundă emoţia puternică. Şi lectica plecă împreună cu tânăra către casa de pe bulevardul Cea-Cua, iar festivităţile au fost suspendate, mesele strânse, orchestrele concediate, iar prietenii necăjitului Kin-Fo plecară, după ce şi-au exprimat părerea de rău.

Nimeni nu trebuia să rişte să încalce decretul de doliu imperial!

Hotărât lucru, ghinionul continua să-1 urmărească pe Kin-Fo. încă o ocazie pentru a valorifica lecţiile de filosofie predate de fostul lui maestru.

Kin-Fo rămase cu Craig şi Fry în apartamentul pustiu de la Hotelul Fericirea Celestă, a cărei denumire părea acum de un sarcasm amar. Termenul de interdicţie putea fi prelungit oricât de către Fiul Cerului! Iar Kin-Fo socotise că se putea întoarce imediat la Shang-Hai, ca s-o instaleze pe tânăra lui soţie în bogatul lui yamen şi să înceapă astfel o viaţă nouă, în condiţii noi…

După un ceas, intră un servitor şi îi aduse o scrisoare, pe care tocmai o primise de la un mesager.

De îndată ce Kin-Fo recunoscu scrisul de pe plic, abia îşi reţinu un strigăt. Scrisoarea era de la Wang şi iată ce conţinea: „Prietene, n-am murit încă, dar când vei primi scrisoarea asta voi G mort.

Mor Gindcă nu am curajul de a-mi ţine promisiunea. Fii însă liniştit, m-am gândit la toate.

Lao-Sen, un fost şef tai-ping, vechiul meu tovarăş, a primit scrisoarea ta. Va avea braţul şi inima mai ferme pentru a îndeplini oribila misiune pe care m-ai făcut să o accept. Lui îi va reveni deci capitalul din asigurarea ta de viaţă, căci l-am delegat pe el şi el va lua banii după ce vei muri.

Adio! Mor înaintea ta! Pe curând, prietene. Adio!

Wang”