XIX.

Aparatura căpitanului Boyton constă într-un costum din cauciuc, adică un pantalon, o jachetă şi o glugă. Materialul din care este confecţionat e impermeabil. Impermeabil la apă, nu la frigul rezultat dintr-o imersie prelungită. De aceea, îmbrăcămintea respectivă este făcută din două straturi suprapuse, între care se insuflă o anumită cantitate de aer.

Aerul are ca scop să menţină aparatura la suprafaţă şi să o izoleze termic de apă, deci să împiedice răcirea. îmbrăcat astfel, un om poate rezista oricât în mediul lichid.

E de la sine înţeles că etanşeitatea echipamentului e perfectă. Pantalonul, în prelungirea căruia există nişte tălpi imense, se prinde de mijloc printr-o centură metalică destul de largă ca să lase o anumită libertate mişcărilor trupului. Jacheta, prinsă de această centură, se unea cu un colier solid, de care se lega gluga. Aceasta, înconjurând capul, se aplica ermetic pe frunte, pe obraji, bărbie, cu o margine elastică. Din chip nu se vedeau decât nasul, ochii şi gura.

De jachetă se prindeau mai multe furtune de cauciuc, ce foloseau la introducerea aerului şi permiteau reglarea densităţii. Se putea deci, după voie, să fii scufundat în apă până la gât ori până la jumătatea corpului, ba chiar şi să pluteşti în poziţie orizontală. în concluzie, libertate totală de acţiune şi de mişcare, securitate garantată şi absolută.

Aceasta este aparatura ce i-a adus succesul curajosului său inventator şi a cărei utilitate practică s-a demonstrat în numeroase accidente pe mare. Diverse accesorii o completau: un sac impermeabil, conţinând ustensile, ţinut la şold, un băţ solid, fixat de picior, o mică pânză, o mică vâslă, ce servea ca ramă sau cârmă, după împrejurări.

Kin-Fo, Craig, Fry, Sun, astfel echipaţi, pluteau acum peste valuri. Sun, împins de unul dintre agenţi, nu se opunea şi, după câteva lovituri de vâslă, toţi patru se îndepărtară de joncă.

Noaptea, încă foarte întunecată, favoriza această manevră. în cazul în care căpitanul Yin sau alţi marinari de-ai săi ar fi urcat pe punte, n-ar fi zărit fugarii. Nimeni, de altfel, n-ar fi bănuit că părăsiseră nava în asemenea condiţii. Bandiţii din cală vor afla în ultimul moment.

— La a doua veghe, spusese falsul mort din ultimul sicriu, ceea ce însemna pe la miezul nopţii.

Kin-Fo şi tovarăşii lui aveau astfel la dispoziţie câteva ore ca să fugă şi, în acest timp, ei sperau să se îndepărteze la cel puţin o milă de Sam-Yep. O briză uşoară începea să încreţească oglinda apei. însă era atât de slabă că doar cu vâsla se puteau îndepărta de navă.

În câteva minute, Kin-Fo, Craig şi Fry se obişnuiseră atât de bine cu echipamentul că îl manevrau instinctiv, fără a ezita. Chiar şi Sun, care-şi venise în fire, se simţea mai în largul lui decât la bordul joncii. Răul lui de mare încetase brusc.

Asta din pricină că a fi supus la tangaj sau la ruliu pe o ambarcaţiune este diferit de a suporta legănarea hulei atunci când eşti pe jumătate scufundat în apă, iar el constata acest lucru cu satisfacţie.

Dar, dacă Sun nu mai era bolnav, se temea îngrozitor. Se gândea că rechinii poate că nu se culcaseră încă şi, din instinct, îşi strângea sub el picioarele, ca şi cum s-ar fi ferit să fie apucat. Desigur că teama lui nu era neîntemeiată, în împrejurările de faţă.

Astfel se deplasară Kin-Fo şi tovarăşii săi, pe care neşansa continua să-i arunce în situaţii anormale. Vâslind, ei stăteau aproape orizontal. Când rămâneau pe loc, reveneau la poziţia verticală.

La un ceas după ce plecaseră de pe vas, Sam-Yep rămăsese la o jumătate de milă în urmă. Se opriră atunci, se proptiră pe vâsle şi se sfătuiră, având grijă să nu vorbească decât în şoaptă.

— Ce căpitan ticălos! zise Craig, ca să înceapă discuţia.

— Ce bandit Lao-Sen! ripostă Fry.

— Vă miră? zise Kin-Fo, ca un om pe care nimic nu-1 mai surprindea.

— Da, răspunse Craig, căci nu pot înţelege cum au aflat mizerabilii aceştia că vom urca la bordul joncii.

— Adevărat, e de neînţeles, adăugă Fry.

— Ce contează? întrebă Kin-Fo. Ei au ştiut, dar noi am scăpat.

— Am scăpat? zise Craig. Nu! Cât timp ne pot vedea de pe navă, încă n-am scăpat.

— Şi ce-i de făcut? întrebă Kin-Fo.

— Să căpătăm puteri, răspunse Fry şi să ne îndepărtăm suficient de mult ca să nu mai putem fi zăriţi în zori.

Fry, suflând o anumită cantitate de aer în echipamentul lui, urcă la suprafaţă până la jumătatea corpului. îşi aduse apoi sacul până la piept, îl deschise şi scoase din el o sticluţă şi un păhărel, pe care-1 umplu cu rachiu întăritor şi i-1 dădu clientului lor.

Kin-Fo nu se lăsă rugat, ci goli păhărelul. Fry-Craig îl imitară şi nici Sun nu fu uitat.

— Cum e? întrebă Craig.

— Mai bine! răspunse Sun, după ce bău. Dacă am putea mânca o bucăţică…

— Mâine, în zori, vom gusta ceva şi vom bea câteva ceşti de ceai…

— Rece! strigă Sun, strâmbându-se.

— Cald! răspunse Craig.

— Veţi face focul?

— Voi face.

— De ce aşteptăm până mâine? întrebă Sun.

— Vreţi ca focul nostru să-i arate căpitanului Yin şi complicilor săi poziţia noastră?

— Nu, nu!

— Atunci, pe mâine!

Într-adevăr, aceşti oameni îndrăzneţi vorbeau de parcă erau la ei acasă. Doar valurile uşoare le imprimau o mişcare în sus şi în jos, ce avea ceva tare comic. Urcau şi coborau, pe rând, precum clapele unui pian atinse de mâna unui pianist.

— Briza începe să se intensifice, observă Kin-Fo.

— Să ne apucăm de treabă! ziseră Craig-Fry.

Şi se pregătiră să aşeze băţul pentru a ridica pe el pânza mică, când Sun ţipă speriat.

— Taci, imbecilule! îi zise stăpânul lui. Vrei să ne descopere?

— Dar… parcă am simţit…, continuă Sun.

— Ce?

— Un animal enorm! Se apropia! Vreun rechin!

— Greşeşti, Sun! zise Craig, după ce cercetă cu atenţie suprafaţa mării.

— Dar… cred că am simţit…, reluă Sun.

— Taci, nemernicule! spuse Kin-Fo, punând mâna pe umărul servitorului său. Chiar şi când te va apuca de picior, îţi interzic să strigi, altfel…

— Altfel, adăugă Fry, o lovitură de cuţit în echipamentul lui şi îl trimitem la fund, unde poate să zbiere cât vrea.

Bietul Sun, din câte se vede, nu ajunsese la capătul încercărilor sale. Ii era tare frică, dar nu îndrăznea să mai scoată o vorbă. Dacă încă nu regreta jonca şi răul de mare, şi nici pasagerii din cală, curând avea să o facă.

După cum observase Kin-Fo, briza se înteţea. Dar putea să fie una dintre acele brize uşoare şi trecătoare care dispar la răsăritul soarelui. Fără îndoială, trebuiau să profite de fenomen, ca să se îndepărteze cât mai mult de Sam-Yep. Când tovarăşii lui Lao-Sen nu aveau să-1 mai găsească pe Kin-Fo în cabină, fireşte că aveau să pornească în căutarea lui şi, dacă-i vedeau, piroga le-ar fi oferit un avantaj net pentru a-i prinde. Deci, cu orice preţ, trebuiau să se îndepărteze până în zori.

Briza sufla dinspre răsărit. Oricare ar fi fost locul unde uraganul ar fi împins jonca, într-un punct al golfului Leao-Tong, al golfului Pe-Ce-Li sau chiar al Mării Galbene, trebuia mers către apus pentru a ajunge pe litoral. Acolo puteau întâlni vreun vas comercial ce navighează pe la gurile de vărsare ale fluviului Pei-Ho.

În zona respectivă, bărcile pescarilor umblă zi şi noapte prin apropierea uscatului. Şansele de a fi găsiţi creşteau astfel foarte mult. Dacă, dimpotrivă, vântul suflase dinspre apus şi Sam-Yep fusese dusă mai la sud de litoralul Coreei, Kin-Fo şi însoţitorii săi nu aveau nici o şansă de scăpare. Înaintea lor s-ar fi întins imensa mare şi, dacă ar fi ajuns vreodată pe coastele Japoniei, ar fi fost deja cadavre,.plutind în echipamentul lor nescufundabil de cauciuc.

Dar, după cum s-a spus, briza continua să sufle şi trebuia folosită pentru a ieşi, cu prudenţă, din câmpul vizual al celor de pe joncă.

Era cam zece seara. Luna urma să apară deasupra orizontului puţin înainte de miezul nopţii. Nu aveau deci nici o clipă de pierdut.

— Întindeţi pânzele! ziseră Craig-Fry.

Ceea ce şi făcură. Nimic mai uşor decât să îndoi genunchiul, şi în locul special conceput să fixezi apoi echipamentul pentru velă.

Kin-Fo, Sun şi cei doi agenţi se întinseră mai întâi pe spate. Apoi îşi îndoiră genunchii şi fixară băţul ce servea drept catarg. Când reveniră la poziţia orizontală, băţul făcea un unghi de nouăzeci de grade cu linia trupului, ridicân-du-se vertical.

— Ridicaţi pânzele! ziseră Craig-Fry.

Fiecare ridică o pânză triunghiulară. O prinseră şi de centura metalică. Apoi briza, suflând în pânze, duse de acolo mica flotă de scafandri.

Aceşti „oameni-barcă” erau impropriu numiţi scafandri, dar meritau să li se spună astfel mai mult decât lucrătorilor submarini.

După zece minute, fiecare dintre ei manevra cu abilitate şi siguranţă deplină. Navigau grupat, fără să se îndepărteze unul de celălalt. S-ar fi zis că erau un stol de pescăruşi uriaşi, care, cu aripile deschise, alunecau cu uşurinţă la suprafaţa apei. Navigarea lor era, fireşte, favorizată de starea mării. Nici un val nu tulbura ondulaţia lentă a suprafeţei apei.

Doar de două sau trei ori, neîndemânaticul Sun, uitând recomandările lui Craig şi Fry, îşi întoarse capul şi înghiţi câteva guri din lichidul sărat. Dar nu se alese decât cu o uşoară senzaţie de greaţă. însă altceva îl neliniştea: să nu întâlnească nişte rechini fioroşi! Totuşi, înţelese de la ceilalţi că risca mai puţin stând orizontal decât vertical.

De fapt, poziţia gurii sale îl obligă pe rechin să se întoarcă pentru a-şi apuca prada şi mişcarea aceea nu este uşoară când vrea să apuce un obiect ce pluteşte orizontal. In plus, s-a observat că dacă aceste animale fioroase se aruncă asupra trupurilor inerte, ele ezită în faţa celor care se mişcă. Sun trebuia deci să se mişte neîncetat, ceea ce şi făcu.

Scafandrii navigară astfel circa o oră. Era exact cât le trebuia lui Kin-Fo şi tovarăşilor săi. Mai puţin timp, nu s-ar fi îndepărtat destul de repede de joncă. Mai mult, ar fi obosit datorită tensiunii exercitate de mica lor pânză.

Craig-Fry comandară atunci să se oprească, ceea ce şi făcură.

— Cinci minute odihnă, domnule, dacă vreţi, zise Craig, adresându-i-se lui Kin-Fo.

— Desigur.

Toţi, în afară de Sun, ce vru să rămână întins „din prudenţă” şi continuă să se mişte, reveniră la poziţia verticală.

— Al doilea păhărel de rachiu? întrebă Fry.

— Cu plăcere, răspunse Kin-Fo.

Câteva înghiţituri din lichidul întăritor fură servite de îndată. Nici nu trebuia mai mult. Foamea încă nu-i chinuia. Mâncaseră cu un ceas înainte de a părăsi jonca şi rezistau până în zori. Cât pentru încălzire, nu era cazul. Saltelele de aer, dispuse între apă şi trupurile lor, îi fereau de frig. Temperatura obişnuită a trupurilor lor nu scăzuse nici măcar cu un grad de când plecaseră. Se mai vedea Sam-Yep?

Craig şi Fry se întoarseră. Fry îşi scoase din sac un binoclu pentru noapte şi îl plimbă cu grijă peste orizont, la răsărit.

Nimic! Nici măcar umbra, foarte slabă, pe care o descrie o navă pe fondul întunecat al cerului. De altfel, noaptea era tare întunecoasă, fără stele, înceţoşată. Aştrii nu formau decât un fel de nebuloasă în văzduh. Dar, probabil luna, ce nu avea să întârzie să-şi arate jumătatea de disc, avea să risipească ceţurile şi să lumineze cerul.

— Jonca e departe! zise Fry.

— Ticăloşii dorm încă, răspunse Craig. N-au profitat de briză!

— Plecăm? întrebă Kin-Fo, care-şi pregătise deja echipamentul, întinzân-du-şi pânza în vânt.

Tovarăşii săi îl imitară. Porniră la început în direcţia în care-i împingea briza.

Se deplasau spre vest. în consecinţă luna, ridicându-se de la răsărit, nu le strălucea drept în ochi. Ea lumină, cu primele ei raze, orizontul opus lor. De fapt, chiar voiau să cerceteze cu atenţie zona aceea. Poate că, în locul unei linii circulare, trasată clar între cer şi apă, s-ar fi prezentat un profil accidentat, trădat de lucirile lunii.

Scafandrii nu se înşelau. Trebuia să fie litoralul Imperiului Celest. Oriunde ar fi tras la ţărm, erau salvaţi! Uscatul nu era prea stâncos, iar valuri nu existau. Nu riscau nimic pentru a ajunge pe pământ. După aceea, aveau să vadă ce mai rămânea de făcut.

Pe la doisprezece fără un sfert, nişte pete albicioase se zăriră vag printre ceţurile zenitului. Luna începea să se ivească din ape.

Nici Kin-Fo, nici altul dintre tovarăşii săi nu se întoarseră. Briza, mai intensă, îi împingea cu o oarecare viteză. Dar simţeau că spaţiul din jurul lor se lumina, treptat.

În acelaşi timp, constelaţiile se vedeau mai bine. Vântul ce se înteţea curăţa ceţurile.

Discul lunii, trecut de la roşu arămiu la alb argintiu, lumină curând tot cerul. Brusc, o înjurătură sănătoasă, de-a americanilor, ieşi din gura lui Craig.

— Jonca! zise el. Se opriră toţi.

— Jos pânzele! strigă Fry.

Imediat velele fură coborâte, iar beţele scoase din dispozitiv. Kin-Fo şi tovarăşii săi, revenind la poziţia verticală, se uitară în urma lor. Sam-Yep era acolo, la mai puţin de o milă, profilându-se întunecat peste orizontul luminat, cu toate pânzele ridicate.

Era jonca într-adevăr! îşi ridicase pânzele şi acum profita de briză. Căpitanul Yin, fără îndoială, îşi dăduse seama de dispariţia lui Kin-Fo fără să înţeleagă cum reuşise să fugă. Pornise să-1 caute, la întâmplare, înţeles cu complicii săi din cală. Şi într-un sfert de oră, fugarii aveau să cadă iar în mâinile lor!

Dar fuseseră ei văzuţi în mijlocul razelor cu care luna scălda suprafaţa mării? Poate că nu!

— Jos capul! zise Craig, care se agăţa de această speranţă.

Fu înţeles. Furtunele eliberaseră o cantitate de aer din costume şi cei patru scafandri se scufundară astfel încât deasupra apei le rămăseseră numai capetele. Nu trebuia decât să aştepte astfel în linişte, fără să facă vreo mişcare.

Jonca se apropia cu rapiditate. Pânzele ei înalte desenau două mari umbre peste ape.

După cinci minute, Sam-Yep se afla la o jumătate de milă de ei. Deasupra bastingajelor, mateloţii umblau încoace şi încolo. În spate, căpitanul era la cârmă.

Manevra el pentru a-i ajunge pe fugari? Se menţinea doar pe direcţia vântului? Nu se ştia.

Deodată se auziră nişte strigăte. O mulţime de oameni se iviră pe puntea vasului Sam-Yep. Larma se înteţi.

Evident, marinarii se luptau cu falşii morţi, ieşiţi din cală.

Dar de ce se băteau? Toţi tâlharii aceia, marinari şi piraţi, nu se înţeleseseră?

Kin-Fo şi tovarăşii săi auzeau foarte clar: de o parte vociferări ameninţătoare, de cealaltă strigăte de durere şi disperare, ce se stinseră în mai puţin de câteva minute.

Apoi clipocitul repetat al apei arăta că, de-a lungul joncii, cadavre erau aruncate în mare.

Nu! Căpitanul Yin şi marinarii săi nu erau complicii bandiţilor lui Lao-Sen! Dimpotrivă, bieţii oameni fuseseră luaţi prin surprindere şi masacraţi. Ticăloşii ascunşi la bord, fără îndoială cu ajutorul încărcătorilor din Taku, nu aveau alt scop decât acela de a pune mâna pe joncă pentru tai-ping şi probabil că nici nu ştiau de prezenţa pe navă a lui Kin-Fo.

Dar, dacă acesta era văzut, dacă era prins, nici el şi nici Craig, Fry sau Sun nu se puteau aştepta la milă din partea acelor nemernici.

Jonca înainta în continuare. Ea ajunse în dreptul lor, dar, printr-un noroc nesperat, aruncă asupra lor umbra pânzelor ei.

O clipă, fugarii se scufundară.

Când reapărură la suprafaţa apei, jonca trecuse de ei, fără să-i vadă şi era dusă acum de vântul înteţit.

Un cadavru plutea în spatele ei. Apele îl aduseră lângă scafandri.

Era leşul căpitanului, cu un pumnal înfipt între coaste. Pliurile largi ale robei sale încă îl susţineau la suprafaţă.

Apoi se scufundă şi dispăru în adâncul mării…

Astfel pieri veselul căpitan Yin, comandantul joncii Sam-Yep!

Zece minute mai târziu, nava dispăruse spre apus, iar Kin-Fo, Fry-Craig şi Sun rămaseră singuri la suprafaţa apei.

XX.

După trei ore, primii zori se zăreau la orizont. Curând se făcu zi şi marea putu fi observată pe întreaga ei întindere.

Jonca nu se mai vedea. Se îndepărtase mult de scafandri, care nu se puteau întrece cu ea. Ei urmaseră aceeaşi rută, spre vest, duşi de aceeaşi briză, dar Sam-Yep trebuia să se afle cu cel puţin trei leghe înaintea lor. Deci, nu aveau de ce să se teamă de cei de la bordul ei.

Totuşi, fiindcă scăpaseră de această primejdie, nu însemna că situaţia era mai puţin gravă.

De fapt, marea se dovedea pustie. Nu se vedea nici o navă, nici o barcă de pescari. Nu se zărea pământ nici la nord, nici la răsărit. Nimic nu indica apropierea litoralului. Se găseau în apele golfului Pe-Ce-Li sau în cele ale Mării Galbene? Nu puteau şti…

Vântul încă mai sufla la suprafaţa apei. Trebuiau să profite. Direcţia urmată de joncă arăta că pământul se găsea, mai aproape ori mai departe, spre apus şi că, în orice caz, acolo trebuiau să-1 caute.

Hotărâră deci să înalţe iar pânzele, dar după ce recăpătau puteri. Stomacurile lor îşi cereau tributul după acea călătorie de zece ore, în asemenea condiţii.

— Să mâncăm, zise Craig.

—. pe săturate, adăugă Fry.

Kin-Fo făcu semn că era de acord. Sun clănţăni din dinţi, gest ce nu te putea înşela. în clipa aceea, înfometatul nu se mai gândea la primejdia de a fi devorat pe loc, ci la cu totul altceva.

Sacul impermeabil fu deci deschis. Fry scoase din el diferite alimente de calitate, pâine, conserve, ustensile pentru masă, tot ceea ce putea să astâmpere foamea sau setea cuiva. Din cele o sută de feluri de mâncare ce figurează pe lista de bucate obişnuită a unui dineu chinezesc lipseau vreo nouăzeci şi opt, dar rămânea destul ca să sature patru oameni, şi cu siguranţă nu era cazul să facă mofturi.

Mâncară deci, cu mare poftă. Sacul conţinea provizii pentru două zile. Ori, dacă în două zile nu aveau să se afle pe uscat, nu aveau să mai ajungă niciodată.

— Dar noi sperăm că totul va fi bine, zise Craig.

— De ce speraţi asta? întrebă Kin-Fo, cam ironic.

— Pentru că şansa s-a întors de partea noastră, răspunse Fry.

— Credeţi?

— Fără îndoială, răspunse Craig. Pericolul cel mare era pe joncă şi am scăpat de el.

— Niciodată, domnule, de când avem onoarea să vă protejăm n-aţi fost mai în siguranţă ca aici, adăugă Fry.

— Toţi tai-pingii din lume…, spuse Craig. —… nu vă pot atinge aici…, grăi Fry.

— Şi plutiţi tare frumos…, adăugă Craig.

—. pentru cineva care valorează două sute de mii de dolari, încheie Fry. Kin-Fo zâmbi.

— Dacă plutesc, zise el, e meritul dumneavoastră, domnilor. Fără ajutorul vostru, aş fi acum alături de bietul căpitan Yin.

— Şi noi, replicară Fry-Craig.

— Ca şi mine, de altfel, zise Sun, care mesteca, nu fără oarecare dificultate, o bucată enormă de pâine.

— Oricum, ştiu ce vă datorez, reluă Kin-Fo.

— Nu ne datoraţi nimic, răspunse Fry, pentru că sunteţi clientul Centenarului…

—. companie de asigurări pe viaţă…

—. capital garantat: douăzeci de milioane de dolari…

— Şi sperăm…

—. că nu vă va datora nimic!

De fapt, Kin-Fo era foarte mişcat de devotamentul celor doi agenţi demonstrat faţă de el, indiferent care era motivul. De aceea nu-şi ascunse sentimentele privitoare la ei.

— Vom mai vorbi despre asta, le spuse el, după ce Lao-Sen îmi va da scrisoarea de care Wang s-a descotorosit în acest neplăcut mod.

Craig şi Fry se priviră. Un zâmbet li se schiţă pe buze. Aveau, evident, acelaşi gând.

— Sun? zise Kin-Fo.

— Domnule?

— Ceaiul?

— Iată-1! răspunse Fry.

Şi Fry avea motiv să răspundă, căci, după Sun, a face ceai în asemenea condiţii ar fi fost imposibil.

Dar să crezi că aceşti doi agenţi ar fi avut probleme pentru atât de puţin ar însemna să nu-i cunoşti.

Fry scoase deci din sac o mică ustensilă, ce este complet indispensabilă echipamentului Boyton. De fapt, poate servi drept felinar în timpul nopţii, de vatră când e frig, de plită dacă trebuie obţinută o băutură caldă.

Nimic mai simplu. Un furtun lung de şase degete, prins de un recipient metalic, dotat cu un robinet superior şi cu unul inferior, totul încastrat într-o placă de plută, precum termometrele plutitoare folosite în băile comune, iată dispozitivul de care vorbim.

Fry îl puse pe suprafaţa apei. Cu o mână deschise robinetul superior, cu cealaltă pe cel inferior, adaptat recipientului scufundat. Imediat o flacără vioaie se ivi la extremitate, degajând o căldură apreciabilă.

— Iată plita, zise Fry. Sun nu-şi credea ochilor.

— Aţi făcut foc cu apă? strigă el.

— Cu apă şi cu fosfură de calciu, răspunse Craig.

De fapt, aparatul fusese construit astfel încât să utilizeze o proprietate unică a fosfurii de calciu, acest compus al fosforului ce produce, în contact cu apa, hidrogen sulfurat. Iar acest gaz arde spontan în aer şi nici vântul, nici ploaia, nici marea nu-1 pot stinge. De aceea e folosit pentru luminarea colacelor de salvare. Aruncând colacul în apă, aceasta intră în contact cu fosfura de calciu rezultând imediat o flacără înaltă care permite fie omului căzut în mare să regăsească colacul, fie marinarilor să-i găsească pe naufragiaţi şi să vină în ajutorul lor.

În timp ce hidrogenul ardea în capătul tubului, Craig ţinea deasupra lui un vas umplut cu apă dulce pe care o scosese dintr-un butoiaş aflat în sacul său.

După câteva minute, lichidul fu adus în stare de fierbere. Craig îl vărsă într-un ceainic, ce conţinea o cantitate mică dintr-un excelent ceai. De această dată, Kin-Fo şi Sun îl băură ca americanii, adică pe fugă, dar nu se plânseră.

Băutura caldă încheie în mod convenabil masa servită la suprafaţa mării, la nu se ştie ce latitudine sau longitudine. Ca să afle la ce latitudine şi longitudine se găseau, le-ar fi trebuit un sextant şi un cronometru. Probabil că aceste instrumente vor completa într-o zi sacul echipamentului Boyton, iar naufragiaţii nu vor mai risca să se rătăcească pe ocean.

Kin-Fo şi tovarăşii săi, odihniţi, refăcuţi, întinseră micile lor pânze şi îşi relu-ară navigaţia către vest, după acea întrerupere plăcută prilejuită de micul dejun.

Briza se menţinu încă douăsprezece ore, iar scafandrii parcurseră o distanţă importantă, împinşi din spate de vânt. Schimbau rareori direcţia, foarte puţin, vâslind. în acea poziţie orizontală, legănaţi uşor de apă şi împinşi cu blândeţe de vânt, ar fi putut adormi.

Încercau însă să reziste în faţa somnului, ce ar fi fost foarte inoportun în aceste împrejurări. Craig şi Fry, ca să nu adoarmă, îşi aprinseseră câte o ţigară şi fumau asemeni tinerilor americani elevi ai şcolilor de nataţie.

În rest, de mai multe ori, scafandrii fură deranjaţi de zbenguiala unor animale marine, ce-i cauzară nefericitului Sun o spaimă straşnică.

Din fericire, nu erau decât marsuini inofensivi. Aceşti clovni ai mării veneau să vadă ce fiinţe pluteau în mediul lor, mamifere ca şi ei, dar nu marine.

Curios spectacol! Marsuinii se apropiau în grupuri. Treceau ca nişte săgeţi, nuanţând straturile de apă cu culorea lor de smarald. Ţâşneau la cinci-şase picioare peste suprafaţa mării, făcând un fel de salt periculos ce demonstra supleţea şi vigoarea muşchilor lor.

Ah! Dacă scafandrii ar fi putut despica apele cu asemenea rapiditate, superioară oricărei nave, ar fi ajuns foarte iute la ţărm. Le trecu prin minte să se prindă de câte un asemenea animal şi de a se lăsa purtaţi de el. Dar ce răsuciri şi ce plonjoane făceau marsuinii! Mai bine lăsau briza să-i ducă cu o viteză care, deşi era tare mică, se dovedea mult mai practică.

Totuşi, pe la prânz, vântul încetă să mai sufle. Briza se încheie prin nişte rafale slabe şi capricioase, care când umflau pânzele, când le lăsau inerte. Scota nu mai asculta de mâna ce o ţinea.

— Lucrurile se complică…, zise Craig.

—. grav! încheie Fry.

Se opriră o clipă. Catargele fură date jos, pânzele strânse. Se aşezară vertical şi cercetară orizontul.

Marea rămăsese pustie. Nu se vedea nici o pânză, nici un fum de vapor. Soarele arzător absorbise ceţurile, rarefiase curenţii atmosferici. Apa le-ar fi părut călduţă chiar şi unor oameni care nu erau dotaţi cu costume de cauciuc termoizolante.

Totuşi, oricât de siguri se arătaseră Craig şi Fry asupra sfârşitului aventurii, erau acum neliniştiţi. Distanţa parcursă în decursul celor şaisprezece ore nu putea fi estimată, şi nimic nu indica apropierea litoralului, nici o navă comercială, nici o barcă de pescuit, iată ce devenea din ce în ce mai inexplicabil.

Din fericire, Kin-Fo, Craig şi Fry nu erau oameni care să dispere înainte de ora fatală, dacă această oră ar fi venit vreodată pentru ei. Aveau încă provizii pentru o zi şi nu se vedeau semne că vremea s-ar înrăutăţi.

— Să vâslim! zise Kin-Fo.

Fu semnalul de plecare. Când pe spate, când pe burtă, scafandrii îşi reluară drumul spre vest.

Nu înaintau prea repede. Vâslitul le obosea braţele neobişnuite cu efort. Trebuiau să se oprească des pentru a-1 aştepta pe Sun, ce rămânea în urmă şi începea să se văicărească. Stăpânul lui ţipa la el, îl ameninţa, dar Sun nu se mai temea pentru restul lui de coadă, protejat de gluga de cauciuc. însă, teama că-1 vor părăsi era suficientă pentru a nu rămâne prea mult în urma celorlalţi.

Pe la ora două, câteva păsări se arătară. Erau pescăruşi. Dar aceste zburătoare se aventurează foarte departe de ţărm. Nu se putea deci deduce că prezenţa lor însemna că ţărmul era aproape. Totuşi, considerară că este un indiciu favorabil.

După un ceas, scafandrii dădură peste o reţea de sargase, din care se eliberară destul de greu. Păreau nişte peşti prinşi în năvod. A fost nevoie să-şi folosească cuţitele pentru a tăia plantele marine. Pierdură astfel cel puţin o jumătate de oră şi obosiră.

Pe la patru, mica trupă plutitoare se opri iar, de oboseală. Se pornise o briză destul de puternică, dar sufla dinspre sud. Asta îi neliniştea. Scafandrii nu puteau să navigheze sub vânt ca o ambarcaţiune pe care chila ar fi protejat-o împotriva derivei. Dacă şi-ar fi întins pânzele, ar fi fost duşi spre nord. Ar fi pierdut o parte din distanţa parcursă către vest. în plus, hula se accentua, iar valurile de fund clipoceau agitând suprafaţa apei. Acest lucru îngreuna substanţial situaţia.

Halta fu, deci, destul de lungă. Fu folosită nu doar pentru odihnă, dar şi pentru recuperarea puterilor, atacând din nou proviziile. Dar cina fu mai puţin veselă ca micul dejun. Noaptea avea să revină peste câteva ore. Vântul bătea. Ce să facă?

Kin-Fo, ţinându-se de vâslă, încruntat, mai enervat decât neliniştit de ghinionul ce-1 însoţea pretutindeni, nu pronunţă nici un cuvânt. Sun se văicărea continuu şi strănuta ca şi cum ar fi fost ameninţat de o gripă.

Craig şi Fry se simţeau întrebaţi în gând de ceilalţi doi tovarăşi ai lor, dar nu ştiau ce să răspundă!

În sfârşit, o întâmplare fericită le dădu un răspuns.

Puţin înainte de ora cinci, Craig şi Fry, ţinând, în acelaşi timp, mâna întinsă către sud, strigară:

— Pânză!

De fapt, la trei mile pe direcţia vântului, se arăta o ambarcaţiune cu pânze care continuând să se deplaseze în acelaşi fel, ar fi ajuns, sub acţiunea vântului, în apropiere de locul unde se opriseră Kin-Fo şi tovarăşii săi.

Nu le rămânea de făcut decât un singur lucru: să-i taie calea, înaintând perpendicular pe traiectoria ei.

Scafandrii executară de îndată manevrele necesare în acest scop. Prinseseră iar puteri. Acum că salvarea lor se afla, ca să spunem aşa, chiar în mâinile lor, nu voiau să piardă şansa oferită.

Direcţia vântului nu mai permitea folosirea pânzelor. Dar vâslele le erau de ajuns, distanţa de parcurs fiind relativ mică.

Vedeau ambarcaţiunea mărindu-se rapid, sub acţiunea brizei, ce se intensifica. Era o barcă de pescuit. Prezenţa ei arăta că ţărmul era prin apropiere, căci pescarii chinezi rareori se avântă în larg.

— Curaj! strigară Craig-Fry, vâslind cu vigoare.

Nu trebuia să-i îndemne prea mult pe tovarăşii lor. Kin-Fo, lungit pe suprafaţa apei, se deplasa ca un skiff de curse. Cât despre Sun, el se autodepăşea, fiind primul, într-atât se temea să rămână la urmă!

Mai aveau o jumătate de milă până la barcă. De altfel, era încă zi şi, chiar dacă nu vor reuşi să se facă văzuţi, cu siguranţă scafandrii vor izbuti să se facă auziţi. Dar pescarii, văzând acele animale ciudate, care îi strigau, nu aveau să fugă? Iată o eventualitate destul de gravă.

Oricum ar fi fost, nu trebuia pierdută nici o clipă. Braţele se mişcau, vâslele băteau cu iuţeală crestele înspumate ale micilor valuri, distanţa se diminua văzând cu ochii, când Sun, aflat înaintea lor, scoase un urlet de groază:

— Un rechin! Un rechin!

De data aceasta Sun nu se înşela.

La o distanţă de douăzeci de picioare se vedeau ieşind din apă două apendice. Erau înotătoarele unui animal fioros, specific acelor mări, rechinul-tigru, care-şi merită numele, căci natura 1-a dotat cu ferocitatea dublă, a fiarei şi a răpitorului de apă.

— Cuţitele! strigară Craig-Fry.

Erau singurele arme pe care le aveau la dispoziţie, insuficiente poate!

Sigur că Sun se oprise brusc şi se întorsese repede.

Rechinul văzuse scafandrii şi se îndrepta către ei. O clipă mai târziu, corpul său uriaş apăru prin apele transparente, dungat şi pătat cu verde. Măsura cam optsprezece picioare lungime! un monstru!

Se aruncă mai întâi asupra lui Kin-Fo, întorcându-se pe jumătate ca să-1 apuce.

Kin-Fo nu-şi pierdu sângele rece. în clipa în care rechinul era să-1 apuce, îi propti vâsla în spate şi, împingând viguros, se feri imediat.

Craig şi Fry se apropiaseră, gata de atac, gata de apărare.

Rechinul se scufundă o clipă, apoi urcă iar la suprafaţă. Venea cu gura imensă deschisă, în care se vedeau patru şiruri de dinţi ascuţiţi.

Kin-Fo vru să repete manevra care îi reuşise. Dar vâsla lui nimeri în falca monstrului, care i-o reteză imediat.

Rechinul, pe jumătate culcat pe o parte, se aruncă asupra prăzii sale.

Deodată, valuri de sânge ţâşniră şi marea se coloră în roşu.

Craig şi Fry tocmai atacaseră monstrul cu lovituri puternice, şi, oricât de groasă era pielea rechinului, cuţitele americane cu lamă lungă reuşiseră să o străpungă.

Gura rechinului se deschise şi se închise cu mare zgomot, în timp ce înotătoarea lui codală bătea apa cu o forţă formidabilă. Fry fu lovit de aceasta şi aruncat la zece picioare mai încolo.

— Fry! strigă Craig, în glasul lui simţindu-se cea mai vie durere, ca şi cum ar fi fost lovit chiar el.

— Ura! strigă Fry, revenind în atac.

Nu fusese rănit. Costumul de cauciuc amortizase violenta lovitură de coadă.

Rechinul fu atacat iar, cu multă furie. Se învârtea, se răsucea. Kin-Fo reuşi să-i înfigă în ochi restul vâslei sale rupte şi încerca, riscând să fie despicat în două, să-1 ţină la distanţă, în vreme ce Craig şi Fry căutau să-1 înjunghie în inimă.

Probabil că agenţii reuşiră, căci monstrul, după ce se mai zbătu o dată, se scufundă în mijlocul valurilor însângerate.

— Ura! Ura! Ura! strigară Craig-Fry într-un glas, agitându-şi cuţitele.

— Vă mulţumesc! le zise, simplu, Kin-Fo.

— N-aveţi pentru ce! răspunse Craig. Peştele ăsta voia o înghiţitură de două sute de mii de dolari.

Dar Sun? Unde era Sun? De data asta, era înaintea lor, foarte aproape de barcă. Nemernicul fugise vâslind. însă fuga i-ar fi putut aduce nenorocirea.

Pescarii îl zăriseră. Dar nu-şi imaginau că sub aspectul unui câine de mare se ascundea o fiinţă omenească. Se pregătiră deci să-1 pescuiască, cum ar fi făcut cu un delfin sau cu o focă. Astfel, de îndată ce respectivul animal ajunse în apropiere, o frânghie lungă, dotată cu un cârlig impunător, fu aruncată peste bord.

Cârligul se agăţă deasupra centurii de la costumul lui Sun şi, alunecând, îi despică echipamentul de pe spate până la ceafă.

Sun, care nu mai era susţinut la suprafaţă decât de aerul conţinut între straturile de cauciuc ale pantalonilor săi, se răsuci şi ajunse cu capul în apă şi cu picioarele în aer.

Kin-Fo, Craig şi Fry, ajungând acolo, îi strigară pe pescari în chinezeşte.

Cât se speriară bieţii oameni! Foci care le vorbeau! Voiau să ridice pânzele şi să fugă cât mai repede!

Dar Kin-Fo îi linişti, le arătă că erau oameni, chinezi ca şi ei!

O clipă mai târziu, cele trei mamifere terestre se aflau la bord.

Mai rămăsese Sun. îl traseră cu o cange, îi ridicară capul deasupra apei. Unul dintre pescari îl apucă de coadă şi îl ridică.

Coada lui Sun îi rămase în mână şi bietul nefericit căzu iar în apă.

Pescarii îl prinseră atunci cu o frânghie şi, cu greu, îl urcară în barcă.

De abia ajunsese pe punte şi scuipa apa înghiţită, că stăpânul său se apropie şi-1 întrebă cu severitate:

— Coada era falsă?

— Fără aşa ceva, răspunse Sun, oare m-aş fi încumetat eu, ştiindu-vă obiceiurile, să intru în slujbă la dumneavoastră?

Spuse asta aşa de comic, încât toţi izbucniră în râs.

Pescarii erau din Fu-Ning. La mai puţin de două leghe se găsea portul unde voia să ajungă Kin-Fo.

În aceeaşi seară, pe la ora opt, debarcă acolo împreună cu tovarăşii săi şi, scăpând de echipamentul căpitanului Boyton, îşi recăpătară înfăţişarea omenească.