XVIII

— Unde suntem, căpitane Yin? întrebă Kin-Fo după ce trecu pericolul.

— Nu pot şti exact, răspunse căpitanul, al cărui chip redevenise vesel.

— În golfui Pe-Ce-Li?

— Poate.

— Sau în golful Leao-Tong?

— E posibil.

— Dar unde vom debarca?

— Unde ne va împinge vântul.

— Şi când?

— Mi-e cu neputinţă să spun.

— Un adevărat chinez se orientează întotdeauna, reluă Kin-Fo, destul de indispus, citând un dicton la modă în Imperiul Mijlociu.

— Pe pământ, sunt de acord, răspunse căpitanul Yin, dar nu pe mare. Şi gura îi surâse până la urechi.

— Nu există nici un motiv de râs, spuse Kin-Fo.

— Dar nici de plâns, replică Yin.

Adevărul era că situaţia nu avea nimic alarmant, dar îi era imposibil căpitanului Yin să spună unde se găsea Sam-Yep. De unde să ştie ce direcţie urmase nava când nu avea busolă şi vântul o dusese unde voise? Jonca, având velele strânse, aproape scăpată de sub controlul cârmei, fusese jucăria uraganului. Nu fără motiv răspunsurile căpitanului fuseseră nesigure. Totuşi, le-ar fi putut da cu mai puţină veselie.

Însă, fie că fusese dusă în golful Leao-Tong, fie aruncată înapoi, în golful Pe-Ce-Li, Sam-Yep nu avea de ce să ezite să se îndrepte către nord-vest. Era obligatoriu să existe pământ într-acolo. Era doar o problemă de distanţă, atâta tot.

Căpitanul Yin trebuia deci să ridice pânzele şi să pornească spre soare, care strălucea cu putere, dacă această manevră s-ar fi putut realiza în momentul respectiv.

Dar nu se putea face.

De fapt, liniştea de după furtună era totală. Nici un curent prin păturile de aer, nici un suflu de vânt. O mare fără valuri, abia umflată de hulă, o uşoară legănare ce nu poate imprima o mişcare de translaţie. Jonca se legăna sub o forţă constantă dar care nu o făcea să se deplaseze. Aburi calzi se ridicau de pe ape, iar cerul, atât de tulburat pe timpul nopţii, părea acum nepotrivit pentru o luptă a elementelor. Calmul acela absolut putea dura oricât.

— Foarte bine! îşi zise Kin-Fo. După furtuna care ne-a tras în larg, lipsa vântului ne împiedică să ne apropiem de pământ!

Apoi i se adresă căpitanului:

— Cât poate dura calmul acesta? întrebă el.

— În acest sezon, domnule? Cine ar putea şti? veni răspunsul.

— Ore sau zile?

— Zile sau săptămâni! replică Yin cu un zâmbet de totală resemnare, care îl înfurie pe călătorul său.

— Săptămâni! strigă Kin-Fo. Credeţi că voi aştepta aici săptămâni întregi?

— Va trebui, altfel ar trebui ca jonca să fie remorcată.

— M-am săturat de jonca dumneavoastră şi de toţi cei de pe ea! De mine în primul rând, că am avut prosteasca idee să mă urc la bordul ei!

— Domnule, zise căpitanul Yin, îmi permiteţi să vă dau două sfaturi bune?

— Spuneţi!

— Primul ar fi să vă duceţi liniştit să vă culcaţi, cum voi face şi eu, ceea ce este înţelept, după o noapte petrecută pe punte.

— Şi al doilea? întrebă Kin-Fo, pe care calmul căpitanului îl exaspera la fel de mult ca şi al mării.

— Al doilea? replică Yin. Să-i imitaţi pe pasagerii mei din cală. Ei nu se plâng niciodată şi iau totul aşa cum e.

După acea observaţie filosofică, demnă de însuşi Wang, căpitanul se duse în cabina lui, lăsând doi sau trei oameni pe punte.

Timp de un sfert de ceas, Kin-Fo se plimbă încoace şi încolo, cu braţele încrucişate, bătând tactul din degete de nerăbdare. Apoi, aruncând o ultimă privire spre imensitatea nemişcată în centrul căreia se afla jonca, ridică din umeri şi se întoarse în cabina lui, fără să vorbească măcar cu Fry şi Craig.

Cei doi agenţi erau totuşi acolo, aplecaţi pe balustradă. După obiceiul lor, discutau fără să-şi vorbească. Auziseră întrebările lui Kin-Fo, răspunsurile căpitanului, dar nu luaseră parte la conversaţie. Pentru ce s-ar fi amestecat şi de ce s-ar fi plâns de întârzierea ce-1 supăra aşa de mult pe clientul lor?

De fapt, timpul pierdut le aducea un câştig în securitatea lui Kin-Fo, ce nu risca nimic la bordul navei şi pe care mâna lui Lao-Sen nu-1 putea atinge acolo. Ce puteau să-şi dorească mai mult de atât?

În plus, se apropia termenul după care situaţia lui Kin-Fo nu mai era responsabilitatea lor. încă patruzeci de ore şi, chiar dacă întreaga armată a tai-pingilor tabăra pe fostul client al Centenarului, nu şi-ar fi riscat nici măcar un fir de păr ca să-1 apere. Foarte practici, aceşti americani! Devotaţi lui Kin-Fo doar cât valora două sute de mii de dolari! Absolut indiferenţi cu ceea ce păţea după aceea, când nu mai făcea o para!

După ce au judecat astfel, Craig şi Fry mâncară cu multă poftă. Proviziile lor erau de calitate excelentă. Mâncară acelaşi lucru, în aceeaşi farfurie, aceeaşi cantitate de pâine şi tot atâtea bucăţi de carne rece. Băură acelaşi număr de pahare din minunatul vin chinezesc de Chao-Chin, ciocnind în sănătatea onorabilului William J. Bidulph. Fumară câte şase ţigări şi demonstrară încă o dată că erau fraţi siamezi, prin gusturi şi obiceiuri, dacă nu prin naştere.

Bravi yanchei, ce se credeau la capătul chinurilor lor!

Ziua se scurse fără alte incidente, fără accidente. Atmosfera rămase la fel de calmă, cerul păstră acelaşi aspect. Nimic nu prevedea o schimbare a stării vremii. Apele mării se liniştiseră precum cele ale unui lac.

Pe la ora patru, Sun reapăru pe punte, clătinându-se, împiedicându-se, asemeni unui om beat, deşi în acele zile băuse mai puţin ca oricând în viaţa lui.

După ce a fost violetă la început, apoi indigo, după care albastră, apoi verde, faţa lui tindea să redevină galbenă. Pe uscat, când avea să fie portocalie, culoarea ei obişnuită, şi când mânia o va înroşi, ea va fi trecut prin toate culorile spectrului solar, în ordinea lor firească.

Sun se târî spre cei doi agenţi, cu ochii pe jumătate închişi, fără a îndrăzni să se uite dincolo de bastingajele navei Sam-Yep.

— Am ajuns? întrebă el.

— Nu, răspunse Fry.

— Vom ajunge?

— Nu, răspunse Craig.

— Vai, vai, vai! făcu Sun.

Disperat, neavând puterea să mai vorbească, se duse să se întindă sub catargul cel mare, agitat de tresăriri convulsive, ce-i mişcau coada scurtată precum cea a unui câine.

Între timp, după ordinele căpitanului Yin, panourile de pe punte fuseseră deschise, ca să se aerisească şi cala. Bună prevedere, din partea unui om iscusit. Soarele va usca repede umiditatea pe care două sau trei valuri, din timpul taifunului, o introduseseră în interiorul joncii.

Craig-Fry, plimbându-se pe punte, se opriseră de mai multe ori în faţa panoului mare. O anume curiozitate îi împinse curând să viziteze acea cală funerară. Coborâră deci scara ce ducea acolo.

Soarele ce cădea perpendicular pe acel panou descria în cală un trapez mare de lumină. Dar partea din faţă şi cea din spate a calei rămâneau ascunse în beznă. Totuşi, ochii lui Craig şi ai lui Fry se obişnuiră curând cu întunericul şi putură vedea cum era stivuită încărcătura specială de pe Sam-Yep.

Cala nu era împărţită, ca la majoritatea joncilor de comerţ prin pereţi transversali. Puteai vedea deci dintr-un capăt în celălalt. Cala era în totalitate rezervată încărcăturii, oricare ar fi fost aceasta, căci încăperile de pe punte erau suficiente pentru echipaj.

Pe fiecare parte a calei, curată ca anticamera unui monument funerar, stăteau etajate câte şaptezeci şi cinci de sicrie cu destinaţia Fu-Ning. Bine legate, nu puteau nici să se deplaseze din cauza ruliului sau a tangajului, nici să compromită în vreun fel securitatea joncii.

Un coridor, lăsat liber între două şiruri de sicrie, permitea deplasarea de la o extremitate la alta a calei, fiind când puternic luminat în dreptul deschiderii celor două panouri, când ascuns în beznă.

Craig şi Fry, tăcuţi ca şi cum ar fi fost într-un mausoleu, porniră pe acest coridor.

Se uitau în jur, nu fără o oarecare curiozitate.

Acolo se găseau sicrie de toate formele, de toate dimensiunile, unele scumpe, altele sărăcăcioase. Dintre emigranţii târâţi din pricina greutăţilor vieţii dincolo de Pacific, puţini făcuseră avere la zăcămintele aurifere din California, în minele din Nevada sau din Colorado. Majoritatea plecaseră săraci şi se întorceau, clin păcate, la fel. Dar toţi reveneau în ţara natală, egali prin moarte.

Vreo zece sicrie din lemn preţios, ornamentate cu fantezie, specific chinezească, altele făcute doar din patru scânduri, ajustate grosolan şi pictate în galben, aşa arăta încărcătura navei. Scump sau sărăcăcios, fiecare sicriu purta câte un nume pe care Craig-Fry îl puteau citi: Lien-Fu din Yun-Ping-Fu, Nan Lou din Fu-Ning, Sen-Kin din Lin-Kia, Luang din Ku-Li-Koa etc. Nu exista posibilitatea de a greşi. Fiecare leş, etichetat cu grijă, avea să fie expediat la adresa lui şi să aştepte apoi, pe un câmp, ora îngropării lui definitive.

— Bine situat! zise Fry.

— Bine întreţinut! răspunse Craig.

N-ar fi discutat altfel despre magazinul unui negustor sau despre docurile din San Francisco sau New York.

Craig şi Fry, ajunşi la capătul calei, în partea din faţă, cea mai întunecată, se opriseră şi se uitau la coridorul ce părea o alee de cimitir.

După ce terminară de cercetat, se pregăteau să revină pe punte, când un zgomot slab le atrase atenţia.

— Vreun şobolan! zise Craig.

— Vreun şobolan! repetă Fry.

Rea încărcătură pentru acei rozători! Să fi fost mei, orez sau porumb, ar fi fost cu totul altceva!

Totuşi, zgomotul se auzea în continuare. Se producea la nivelul înălţimii unui om, la tribord, deci pe rândul de deasupra de coşciuge. Dacă nu era un ronţăit, atunci nu putea fi decât un râcâit produs de gheare sau de unghii

Zgomotul nu înceta.

Cei doi agenţi se apropiară de locul de unde venea şi ascultară, ţinându-şi respiraţia. în mod cert, provenea din interiorul unui sicriu.

— Să fi pus în cutiile astea vreun chinez adormit? întrebă Craig.

— Şi care s-a trezit, după o traversare de cinci săptămâni? răspunse Fry. Cei doi agenţi puseră mâinile pe sicriul suspect şi constatară, fără a putea să se însele, că o mişcare se simţea în interior.

— Dumnezeule! zise Craig.

— Dumnezeule! spuse Fry.

Aceeaşi idee le venise la amândoi. Un pericol le ameninţa clientul! De îndată ce-şi ridicară mâinile de pe sicriu, capacul acestuia se ridică încet. Craig şi Fry, pe care nimic nu-i uimea, rămaseră nemişcaţi. Fiindcă nu vedeau nimic prin beznă, ascultară neliniştiţi.

— Tu eşti, Cuo? întrebă un glas, cu mare prudenţă.

Imediat se deschise un sicriu dinspre babord şi o altă voce întrebă:

— Tu eşti, Fa-Kien?

Şi următoarele replici se schimbară rapid între ei:

— E pentru la noapte?

— Pentru la noapte.

— Înainte de ivirea lunii?

— La a doua veghe.

— Şi tovarăşii noştri?

— Sunt preveniţi.

— Mi-au ajuns treizeci şi şase de ore în sicriu!

— Şi mie!

— Dacă aşa a vrut Lao-Sen!

— Gura!

La numele vestitului tai-ping, Craig şi Fry, oricât se stăpâneau, tresăriră. Brusc, capacele fură lăsate jos. O tăcere deplină se reinstala în cala vasului Sam-Yep.

Craig şi Fry, târându-se în genunchi, ajunseră în zona coridorului luminat prin panoul cel mare şi urcară scara. O clipă mai târziu se găseau în cabina lor din spatele navei, unde nu-i putea auzi nimeni.

— Morţi care vorbesc, zise Craig.

— Nu sunt morţi! răspunse Fry.

Un nume le dezvăluise totul, cel al lui Lao-Sen!

Deci tovarăşii temutului tai-ping se furişaseră la bord. Oare cu complicitatea căpitanului Yin, a echipajului său, a încărcătorilor din portul Taku, ce urcaseră pe navă sicriele? Nu! După ce fuseseră debarcate de pe vasul american ce le adusese de la San Francisco, coşciugele rămăseseră pe un doc două zile şi două nopţi.

Zece, poate douăzeci de piraţi, chiar mai mulţi, afiliaţi bandei lui Lao-Sen, violând sicriele, le goliseră de cadavre, ca să le ia locul. Dar, ca să facă asta, la ordinul şefului lor, au ştiut că la bord se găsea Kin-Fo. De unde să fi aflat asta?

Nu se putea afla, mai ales în momentul de faţă.

Era însă sigur că la bordul joncii se găseau chinezi din cea mai rea speţă, încă de la plecarea din Taku, şi că numele lui Lao-Sen fusese rostit de ei, iar viaţa lui Kin-Fo avea să fie în curând ameninţată din pricina asta.

Chiar în aceeaşi noapte, cea dintre 28 şi 29 iunie, Centenarul putea pierde două sute de mii de dolari, iar peste numai patruzeci şi opt de ore poliţa expira şi nu mai trebuia plătit nimic beneficiarilor poliţei păgubosului client.

Ar însemna că nu-i cunoaşteam pe Craig şi pe Fry dacă ne-am imagina că se vor pierde cu firea în asemenea împrejurări dificile. Decizia lor fu luată imediat: trebuie să-1 oblige pe Kin-Fo să părăsească jonca înainte de a doua veghe din noaptea respectivă.

Dar cum să o facă? Să plece cu singura barcă de la bord? Imposibil. Era o pirogă greoaie ce necesita toate eforturile echipajului ca să fie ridicată de pe punte şi lăsată pe apă. Ori căpitanul Yin şi complicii lui nu i-ar fi ajutat la aşa ceva. Trebuia deci să acţioneze altfel, oricât de primejdios ar fi fost.

Se făcuse şapte seara. Căpitanul, închis în cabina lui, nu se mai ivise. Aştepta, desigur, ora convenită cu tovarăşii lui Lao-Sen.

— N-avem nici o clipă de pierdut! ziseră Craig-Fry.

Nu! Niciuna! Cei doi agenţi n-ar fi fost mai ameninţaţi nici dacă s-ar fi aflat pe un vapor cuprins de flăcări, în larg.

Jonca părea abandonată, în derivă. Un matelot dormea pe puntea din faţă.

Craig şi Fry deschiseră uşa cabinei lor şi se duseră la Kin-Fo.

Acesta dormea.

Apăsarea unei mâini îl trezi.

— Ce este? întrebă el.

În câteva cuvinte, Kin-Fo fu pus la curent cu situaţia. Curajul şi sângele rece nu-1 părăsiră.

— Să aruncăm toate cadavrele false în mare! zise el.

O idee îndrăzneaţă, din păcate inaplicabilă, din pricina complicităţii căpitanului Yin cu pasagerii din cală.

— Atunci ce să facem? întrebă el.

— Să ne îmbrăcăm cu astea! răspunseră Craig-Fry.

Zicând acestea, deschiseră unul dintre coletele îmbarcate la Tong-Ceu şi îi arătară clientului lor un costum de scafandru inventat de căpitanul Boyton. Coletul conţinea încă trei alte echipamente şi diferite ustensile ce le completau şi le făceau sisteme de salvare de primă mână.

— Fie! zise Kin-Fo. Câutaţi-1 şi pe Sun!

O clipă mai târziu, Fry îl aducea pe Sun, zăpăcit de tot. A fost nevoie să-1 îmbrace. Îi lăsă să o facă fără să priceapă ce se întâmplă, văitându-se întruna.

La opt, Kin-Fo şi tovarăşii săi erau gata. Parcă erau patru foci din mările îngheţate, gata să sară în apă. Trebuie spus, totuşi, că „foca-Sun” nu amintea deloc de agilitatea acestor mamifere marine, atât de flasc şi moale era în costumul său.

Noaptea începuse să se lase. Jonca plutea în mijlocul unei tăceri depline, pe suprafaţa liniştită a apei.

Craig şi Fry deschiseră ferestrele de la cabina din spate. Sun, ridicat pe neaşteptate, fu strecurat prin deschizătura ferestrei şi aruncat în mare. Kin-Fo îl urmă aproape imediat. Craig şi Fry, luând toate aparatele necesare, se precipitară după ei.

Nimeni nu putea bănui că pasagerii de pe Sam-Yep tocmai părăsiseră nava!

Share on Twitter Share on Facebook