XVI.

Iată în ce situaţie se găsea acum Kin-Fo, mai gravă de o mie de ori ca înainte.

Astfel, Wang, în ciuda faptului că-şi dăduse cuvântul, a simţit că nu putea să-şi lovească fostul elev. Wang nu ştia nimic de schimbarea survenită în starea averii lui Kin-Fo. Wang îi încredinţase îndeplinirea misiunii altcuiva şi încă cui! Un tai-ping temut de toţi, care ucidea fără scrupule, mai ales că nici nu avea să fie învinovăţit pentru crima respectivă.

Scrisoarea lui Kin-Fo îi asigura imunitatea, iar procura lui Wang un capital de cincizeci de mii de dolari.

— Ah! încep să mă satur! strigă Kin-Fo, ca primă reacţie a furiei lui. Craig şi Fry luară imediat cunoştinţă de misiva lui Wang.

— Scrisoarea dumneavoastră nu are ca ultimă dată 25 iunie? întrebară ei.

— Nu, răspunse. Wang trebuia s-o dateze cu ziua morţii mele. Acum, Lao-Sen poate să acţioneze când vrea, fără să fie limitat de timp.

— Nu, are interes să vă ucidă cât mai repede, ziseră Fry-Craig.

— De ce?

— Pentru a lua banii de pe asigurare. Argumentul nu admitea replică.

— Fie, spuse Kin-Fo. Nu mai am de pierdut nici o clipă dacă vreau să-mi recuperez scrisoarea, chiar dacă îi voi plăti cincizeci de mii de dolari acestui Lao-Sen.

— Adevărat, zise Craig.

— Corect, spuse Fry.

— Voi pleca imediat. Trebuie să aflu unde se află acum acest şef tai-ping. N-o fi de negăsit, ca Wang!

Vorbind astfel, Kin-Fo nu-şi găsea locul. Se mişca neîncetat. Această serie de lovituri de măciucă pe care le primise îl adusese într-o stare de surescitare neobişnuită.

— Plec, le zise el. Mă duc să-1 caut pe Lao-Sen! Domnilor, dumneavoastră faceţi ce vreţi!

— Domnule, răspunseră Fry-Craig, interesele Centenarului sunt mai ameninţate acum ca oricând. Avă părăsi în asemenea împrejurări înseamnă a nu ne face datoria. Vom merge cu dumneavoastră!

Nu mai aveau nici o oră de pierdut! Dar, înainte de orice, trebuiau să afle cine era acest Lao-Sen şi unde locuia. Cum era renumit, lucrul acesta nu era greu de făcut.

De fapt, fostul tovarăş al lui Wang în mişcarea insurecţională Ciang-Mao se retrăsese în nordul Chinei, dincolo de Marele Zid, în apropierea golfului Leao-Tong, care nu e decât o anexă a golfului Pe-Ce-Li. Dacă guvernul imperial nu tratase încă cu el, cum făcuse cu alţi şefi rebeli pe care nu-i putuse neutraliza, îl lăsa cel puţin să opereze în voie pe acel teritoriu situat dincolo de frontierele chineze. Acolo, Lao-Sen, resemnat cu un rol mai modest, se ocupa de jafuri la drumul mare. Vai! Wang îşi alesese omul potrivit! Acesta nu avea scrupule şi o lovitură de pumnal în plus sau în minus nu conta pentru conştiinţa lui.

Kin-Fo şi cei doi agenţi obţinură deci informaţii complete despre tai-ping şi aflară că fusese văzut în ultima vreme pe lângă Fu-Ning, un mic port la golful Leao-Tong. Se hotărâră să meargă acolo neîntârziat.

Mai întâi, îi spuseră lui Le-U ce se întâmplase. Temerile ei se dublară. Lacrimile îi inundară frumoşii ochi. Voia să-1 convingă pe Kin-Fo să nu plece! Nu se arunca drept în faţa primejdiei? Nu era mai bine să aştepte, să se îndepărteze, să părăsească, la nevoie, Imperiul Celest, să se refugieze într-o parte a lumii unde sălbaticul Lao-Sen nu-1 putea atinge?

Dar Kin-Fo o făcu să înţeleagă pe tânăra femeie că, a trăi sub ameninţare, la mâna unui asemenea tâlhar, pentru care moartea lui însemna o avere, era prea mult pentru el. Nu! Trebuia să termine o dată pentru totdeauna! Kin-Fo şi însoţitorii săi aveau să plece în aceeaşi zi, să ajungă la tai-ping, să cumpere cu aur nefericita scrisoare şi să se întoarcă la Peking chiar înainte de a se ridica decretul de interdicţie.

— Dragă soră mai mică, zise Kin-Fo, acum regret mai puţin că nunta noastră a fost amânată. Dacă ne-am fi căsătorit, te-ai fi aflat într-o situaţie dificilă!

— Dacă ne-am fi cununat, aş fi avut dreptul şi obligaţia să te urmez şi te-aş fi urmat! răspunse Le-U.

— Nu! zise Kin-Fo. Mai bine să mor de o mie de ori decât să te expun vreunui pericol. Rămas bun, Le-U!

Şi, cu ochii umezi, Kin-Fo se smulse din braţele tinerei, care nu voia să-1 lase să plece.

Chiar în aceeaşi zi, Kin-Fo, Craig şi Fry, urmaţi de Sun, căruia ghinionul nu-i mai lăsa o clipă de odihnă, plecară din Peking şi porniră către Tong-Ceu. Era un drum de o oră.

Iată ce hotărâseră:

Călătoria pe uscat, printr-o provincie nesigură, oferea serioase dificultăţi.

Dacă ar fi trebuit doar să ajungă la Marele Zid, la nord de capitală, orice pericole ar fi înfruntat pe parcursul celor o sută şaizeci de li, trebuiau să le facă faţă. Dar nu la nord, ci la est se găsea portul Fu-Ning. Ar fi fost mai sigur şi mai repede să ajungă acolo pe mare.

Dar vor găsi ei o navă gata de plecare către Fu-Ning? Asta nu puteau afla decât de la agenţii maritimi de la Tong-Ceu.

De data aceasta întâmplarea fu de partea lui Kin-Fo, pe care ghinionul îl urmărea pas cu pas. Un vas, cu destinaţia Fu-Ning, aştepta la gura de vărsare a fluviului Pei-Ho.

Să iei unul dintre acele rapide steamere ce navighează pe fluviu, să cobori până la estuarul acestuia, să te urci pe nava respectivă, iată ce rămânea de făcut.

Craig şi Fry nu cerură decât un ceas ca să-şi încheie pregătirile şi, în acea oră, cumpărară toate aparatele de salvare cunoscute, de la colacul de salvare la costumul de scafandru. Kin-Fo valora încă două sute de mii de dolari. Pleca pe mare şi era asigurat împotriva oricărui risc. Ori, se putea întâmpla oricând o catastrofă. Trebuiau să prevadă totul.

Deci, pe 26 iunie, la prânz, Kin-Fo, Craig, Fry şi Sun se îmbarcau pe vaporul Pei-tang şi coborau pe cursul lui Pei-Ho. Sinuozităţile acestui fluviu sunt atât de capricioase că parcursul este dublul liniei drepte spre Tong-Ceu. Este însă canalizat, deci navigabil, chiar pentru vase de mare tonaj. De asemenea, traficul fluvial este considerabil şi mult mai important decât cel de pe drumul drept care merge aproape paralel cu cursul fluviului.

Pei-tang cobora rapid printre balizele canalului, despicând apa gălbuie a fluviului şi deranjând, cu valurile pe care le crea, numeroasele canale de irigaţie de pe cele două maluri. înaltul turn al unei pagode de dincolo de Tong-Ceu fu depăşit în curând şi nu mai fu vizibil după un viraj destul de brusc.

Pei-Ho nu se lărgise încă. Curgea, aici printre dune de nisip, dincolo pe lângă ferme, în mijlocul unui peisaj destul de împădurit, presărat cu livezi şi garduri vii. Se iviră mai multe localităţi importante: Matao, He-Si-Vu, Nane-Tae, Yang-Tune.

Curând apăru şi Tien-Tin. Acolo pierdură vremea, căci vasul trebuia să intre în portul răsăritean, ce uneşte cele două maluri ale fluviului şi unde se circulă, nu fără efort, prin mijlocul sutelor de nave de care portul e plin. Asta se face cu mult zgomot şi cu preţul parâmelor mai multor bărcLDe altfel, parâmele au fost tăiate fără a se gândi nimeni la pagubele produse. însă s-a produs o învălmăşeală de vase aflate în derivă ce ar fi dat multe bătăi de cap autorităţilor portului, dacă ar fi existat aşa ceva la Tien-Tin.

În cursul acestei călătorii, dacă am spune că Fry şi Craig, mai severi ca oricând, nu-şi părăsiră nici o clipă clientul, am spune prea puţin.

Nu mai era vorba de filosoful Wang, cu care s-ar fi ajuns rapid la o înţelegere, dacă acesta ar fi putut fi prevenit, ci de Lao-Sen, acest tai-ping pe care nu-1 cunoşteau şi, de aceea, era mai de temut. Fiindcă se duceau la el, s-ar fi putut crede că sunt în siguranţă, dar cine putea şti dacă el nu pornise deja către victima lui?

Şi atunci, cum să eviţi crima, cum s-o previi? Craig şi Fry vedeau câte un asasin în fiecare pasager de pe Pei-tang. Nici nu mai mâncau, vegheau tot timpul.

Dacă Kin-Fo, Craig şi Fry se dovedeau foarte neliniştiţi, Sun era îngrozit. Doar gândul de a naviga pe mare îi făcea rău la stomac. Pălea pe măsură ce Pei-tang se apropia de golful Pe-Ce-Li. Nasul îi îngheţase, gura îi înţepenise, deşi apele liniştite ale fluviului nu zguduiseră încă deloc vasul.

Ce va fi atunci când Sun va trebui să suporte valurile mării, care leagănă repede şi tare nava?

— N-ai mai navigat? îl întrebă Craig.

— Niciodată!

— Nu te simţi bine? întrebă Fry.

— Nu.

— Ridică puţin capul, adăugă Craig.

— Capul?

— Şi nu deschide gura, adăugă Fry.

— Gura?

Atunci Sun îi făcu să înţeleagă pe cei doi agenţi că nu prea voia să vorbească şi aruncă o privire melancolică spre fluviul ce se lăţise deja, precum cei atinşi de proba, destul de ridicolă, a răului de mare.

Peisajul se schimbase în valea din jurul fluviului. Malul drept, mai abrupt, contrasta cu cel stâng, cu prundiş, înspumat de valuri. Mai încolo se întindeau vastele câmpuri cu porumb, grâu, mei. Astfel că în întreaga Chină, o mamă care are de hrănit atâtea milioane de copii, nici o bucată de teren cultivabil nu este neglijată.

Peste tot sunt canale de irigaţie sau dispozitive din bambus, felurite instalaţii rudimentare ce răspândesc apa. Ici şi colo, prin satele cu colibe din chirpici galben, se înălţau pâlcuri de pomi, printre care şi meri. Pe maluri veneau şi plecau numeroşi pescari, cărora cormoranii le serveau drept câini de vânătoare sau, mai bine zis, de pescuit. Zburătoarele respective plonjau la un semn al stăpânului lor şi aduceau peştii pe care nu-i puteau înghiţi, din pricina unui inel ce le strângea, pe jumătate, gâtul. Erau apoi raţe, corbi, coţofene, ereţi, pe care zgomotul vasul îi făcea să zboare dintre trestiile înalte.

Dacă drumul pe uscat, de-a lungul fluviului era acum pustiu, agitaţia de pe Pei-Ho nu se diminua. Câte nave nu urcau şi nu coborau pe cursul său! Jonci de război cu bateria lor de tunuri, jonci de vamă cu două catarge, ornate la pupa şi la prova cu capete şi cozi de animale fantastice, jonci de comerţ, cu un tonaj destul de mare, încărcate cu cele mai preţioase produse ale Imperiului Celest, netemătoare să înfrunte taifunul în mările din jur.

Jonci de călători, cu orarele fixate după flux şi reflux pentru oamenii care au timp de pierdut, jonci ale mandarinilor, adevărate yahturi cu care navighezi de plăcere, apoi acele sampane, de toate formele, cu pânze felurite, cele mai mici fiind conduse de femei cu copii în spate, meritându-şi cu adevărat denumirea, care în traducere ar însemna „trei scânduri”, ca şi punţi din lemn, adevărate sate plutitoare, cu cabane, pomi, legume, făcute din pădurile Manciuriei, pe care pădurarii le tăiaseră cu totul, iată ce se putea vedea acolo.

În schimb, târguşoarele începuseră să fie mai rare. Nu. erau mai mult de douăzeci, între Tien-Tin şi Taku, la gura fluviului. Pe maluri se ridica fum gros din câteva cuptoare de cărămidă, ce polua aerul şi se amesteca cu cel al vasului. Se lăsa seara, precedată de crepusculul de iunie, care se prelungeşte la această latitudine.

Curând, o succesiune de dune albe, simetric dispuse, cu un profil uniform, se estompară în penumbră. Erau „munţii” de sare, adunaţi din salinele învecinate. Acolo se deschidea, între terenuri aride, estuarul lui Pei-Ho, „un peisaj trist”, cum spune domnul de Beauvoir, „numai nisip, sare, praf şi cenuşă.”

A doua zi, pe 27 iunie, înainte de răsăritul soarelui, Pei-tang ajungea în portul Taku, aproape de gura de vărsare a fluviului.

Aici, pe cele două maluri, se ridică fortăreţele din nord şi din sud, ruinate acum, ce fuseseră cucerite de armata anglo-franceză, în 1860. Era locul unde se dăduse gloriosul atac al generalului Collineau, pe 24 august, în acelaşi an. Aici canonierele forţaseră intrarea pe fluviu. Aici se întinde o bandă subţire de teritoriu, puţin populat, ce poartă denumirea de concesiune franceză. Aici se vede încă monumentul funerar sub care dorm ofiţerii şi soldaţii pieriţi în acele lupte de neuitat.

Pei-tang nu putea trece mai departe. Toţi pasagerii debarcară deci laTaku. E un oraş destul de important, a cărui dezvoltare va fi însă considerabilă, dacă mandarinii vor permite vreodată să se facă o linie ferată care să-1 lege de Tien-Tin.

Nava ce pleca spre Fu-Ning trebuia să ridice pânzele chiar în aceeaşi zi. Kin-Fo şi tovarăşii săi nu puteau pierde nici măcar o oră. Acostară deci un sampan şi, după un sfert de ceas, se urcau la bordul vasului Sam-Yep.