XVII.

Cu opt zile înainte, un vas american venise în portul Taku. închiriat de a şasea companie chino-californiană, adusese încărcătură pentru agenţia Fuk-Ting-Tong, ce are un sediu în cimitirul Laurel-Hill, din San Francisco.

În acest cimitir, celeştii pieriţi în America aşteaptă ziua repatrierii, fideli religiei lor, ce le porunceşte să se odihnească în pământul natal.

Nava, cu destinaţia Canton, luase, sub autorizarea scrisă a agenţiei, o încărcătură de două sute cincizeci de sicrie ce trebuiau debarcate la Taku pentru a fi reexpediate în provinciile nordice.

Transbordarea încărcăturii se făcuse de pe vasul american pe cel chinez şi, în aceeaşi dimineaţă, pe 27 iunie, acesta din urmă pornea spre portul Fu-Nang.

Pe nava aceasta se instalaseră Kin-Fo şi tovarăşii săi. Nu ar fi ales-o, fără îndoială; dar, în lipsa altor vase care să plece către golful Leao-Tong, nu aveau altă variantă. Nu era vorba, de altfel, decât de o traversare de două sau trei zile, foarte uşoară în acea perioadă a anului.

Sam-Yep era o joncă de mare, cu o capacitate de aproape trei sute de tone.

Există mii asemenea nave, cu un pescaj de numai şase picioare care le permite să străbată barele fluviilor din Celestul Imperiu. Prea late pentru lungimea lor, cu o traversă ce susţine puntea, navighează greu, dar pot vira pe loc, pivotând ca un titirez, ceea ce reprezintă un avantaj faţă de alte nave cu un profil mai fin. Cârma lor enormă este găurită, sistem des utilizat în China şi al cărui efect este foarte contestat. Orice s-ar putea spune, aceste nave imense înfruntă fără probleme mările din această regiune. Se ştie chiar că o asemenea joncă, trimisă de o firmă comercială din Canton, cu căpitan american, a adus la San Francisco o încărcătură de ceai şi de porţelan. S-a demonstrat deci că vase de acest fel rezistă bine pe mare, iar cunoscătorii sunt de acord că chinezii sunt marinari excelenţi.

Sam-Yep, de construcţie modernă, aproape drept din faţă până în spate, amintea de forma de cocă specifică vaselor europene. Construit din bambuşi uniţi prin sfori, ca şi cusuţi, fără nici un cui, având crăpăturile acoperite cu câlţi şi răşină de Cambodgia, era atât de etanş că nu avea nici măcar pompă pentru evacuarea apei din cală. Fiind foarte uşor plutea pe apă ca o bucată de plută. Ancora, fabricată din lemn de esenţă tare, accesoriile din fibre de palmier, de o flexibilitate remarcabilă, velele suple, uşor manevrabile de pe punte, se închideau sau se deschideau ca un evantai, două catarge dispuse ca unul singur, vela de foc era ca a unui vas mic – aşa arăta jonca respectivă, bine echipată pentru navigaţia de coastă.

Desigur, văzând vasul Sam-Yep nimeni n-ar fi ghicit că aceia care-1 foloseau îl transformaseră într-un enorm cimitir.

De fapt, în loc de lăzi cu ceai, baloturi cu mătăsuri, cutii cu parfumuri chinezeşti, era încărcătura despre care ştim. Dar jonca îşi păstrase culorile vii. Catargele erau împodobite cu flamuri multicolore. La prova se deschidea un mare ochi strălucitor, ce îi dădea aspectul unui gigantic animal oceanic.

În vârful catargelor, briza flutura steagurile chinezeşti. Două tunuri îşi lungeau peste bastingaj gurile lor lucitoare, ce reflectau razele soarelui precum o oglindă. Folositoare arme pe acele mări încă bântuite de piraţi! însă, în ansamblu, vasul era vesel, plăcut privirii. După toate, nu o repatriere opera Sam-Yep, o repatriere a cadavrelor, adevărat, dar morţii nu erau astfel satisfăcuţi?

Nici Kin-Fo, nici Sun nu arătară repulsie navigând în asemenea condiţii. Erau prea chinezi pentru asta. Craig şi Fry, asemeni compatrioţilor lor americani, cărora nu le place să călătorească cu o asemenea încărcătură, ar fi preferat, fără îndoială, alt vas comercial, dar nu aveau de ales.

Un căpitan şi şase oameni compuneau echipajul joncii şi erau de ajuns pentru manevrele foarte simple ale velelor. Se spune că busola a fost inventată în China. Se poate, dar cei care navighează de-a lungul coastelor n-au nevoie de aşa ceva, ci merg la întâmplare. Ceea ce făcea şi căpitanul Yin, comandantul lui Sam-Yep, care nu urmărea decât să nu piardă din vedere litoralul golfului.

Acest căpitan Yin, un omuleţ cu chip zâmbitor, vorbăreţ şi vioi, era dovada vie a problemei nerezolvate de perpetuum mobile. Nu putea sta locului. Făcea o mulţime de gesturi. Braţele sale, mâinile, ochii se mişcau mai mult decât limba, care nici ea nu se odihnea vreodată în spatele dinţilor săi albi. Brusca oamenii, îi muştruluia, îi înjura, dar se dovedea un marinar foarte bun, care-şi manevra jonca de parcă o juca pe degete.

Preţul mare pe care Kin-Fo îl plătise nu avea de ce să-i altereze firea jovială. Pasageri care să plătească cinci sute de taeli pentru o traversare de şaizeci de ore erau rarităţi, mai ales că nu se dovedeau mai exigenţi cu confortul şi hrana decât tovarăşii lor de drum, înghesuiţi în cală!

Kin-Fo, Craig şi Fry fuseseră cazaţi, de bine, de rău, în nişte cabine din spate, iar Sun într-una din faţă.

Cei doi agenţi, mereu în gardă, făcuseră o minuţioasă examinare a echipajului şi a căpitanului. Nu găsiră nimic suspect în comportamentul acestor oameni de treabă. A presupune că ar fi avut acelaşi gând cu Lao-Sen nu era verosimil deoarece doar întâmplarea pusese nava aceea la dispoziţia clientului lor şi hazardul nu avea cum să fie un complice de-al primejdiosului tai-ping. Traversarea, în afară de pericolele oferite de mare, trebuia să alunge, pentru câteva zile, îngrijorarea lor obişnuită. Aşa că îl mai lăsară şi singur pe Kin-Fo.

De altfel, acesta nici nu se supără. Se izola în cabina sa şi începu să filosofeze în voie. Bietul om, care nu ştiuse să-şi aprecieze fericirea, nici să înţeleagă valoarea existenţei sale lipsite de griji, în yamenul din Shang-Hai. Să intre el în posesia scrisorii şi va vedea dacă a învăţat ceva de pe urma lecţiei primite, dacă va deveni mai înţelept.

Dar îi va fi restituită această scrisoare? Fără îndoială, căci plătea pentru ea. Doar pentru Lao-Sen nu era decât o chestiune de bani! Totuşi, trebuia să-1 surprindă, nu să se lase surprins. Mare dificultate. Lao-Sen era probabil la curent cu tot ce făcea Kin-Fo. Iar Kin-Fo nu ştia nimic despre ce făcea Lao-Sen.

Astfel că pericolul era destul de serios, în special după ce clientul lui Craig şi Fry debarca în provincia tai-pingului. Totul consta în asta: trebuia să-1 prevină. Evident, lui Lao-Sen i-ar fi plăcut mai mult să ia cincizeci de mii de dolari pentru Kin-Fo viu decât pentru el mort. Asta îl scutea de o vizită la Shang-Hai, în biroul Centenarului, ce n-ar fi fost chiar lipsită de pericol pentru el, cu toată răbdarea pe care o manifestase guvernul în privinţa lui.

Aşa se gândea Kin-Fo, care se schimbase mult, iar tânăra şi amabila văduvă din Peking ocupa un loc important în proiectele lui de viitor.

În vremea asta, la ce se gândea Sun?

Sun nu gândea. Stătea întins şi plătea tribut zeităţilor răufăcătoare ale golfului Pe-Ce-Li. Nu reuşea să-şi adune gândurile decât pentru a-i înjura pe filosoful Wang, pe stăpânul lui şi pe banditul Lao-Sen. Nu se mai gândea nici la ceai, nici la orez, se prostise de tot! Vai, vai, vai! Ce-1 împinsese acolo? Greşise de o mie de ori, de zece mii de ori când intrase în slujbă la un om ce călătorea pe mare! Ar fi dat cu plăcere ceea ce-i mai rămăsese din coadă pentru a nu fi acolo! Ar fi vrut să se radă pe cap, să se facă bonz! Un câine galben! Un câine galben îi devora ficatul şi măruntaiele!

În timpul ăsta, împinsă de un vânticel sudic, nava Sam-Yep naviga la trei sau patru mile de ţărm. Trecu prin faţa Peh-Tangului, aflat la gura de vărsare a fluviului cu acelaşi nume, nu departe de locul unde armatele europene debarcaseră, apoi prin faţa Shan-Tungului, pe dinaintea Tsiang-Hou-lui, la gurile Tau-lui, prin faţa Hai-Ve-Teu-lui.

Această parte a golfului începea să devină pustie. Traficul maritim, destul de însemnat la estuarul Pei-Hou-lui, nu ajungea nici la cinci mile de acolo. Câteva jonci comerciale, făcând negoţ de coastă, o duzină de bărci pescăreşti, exploatând apele pline de peşte din zonă şi năvoadele de la ţărm, iar în larg orizontul imens şi gol, iată aspectul acelei regiuni.

Craig şi Fry observară că toate vasele pescăreşti, chiar dacă aveau o capacitate sub cinci sau şase tone, aveau la bord un tun sau două.

Întrebându-1 pe căpitanul Yin care era motivul, acesta le răspunse frecân-du-şi mâinile:

— Piraţii trebuie speriaţi!

— Piraţi în această zonă a golfului Pe-Ce-Li! strigă Craig mirat.

— De ce nu? răspunse Yin. Aici, ca peste tot. Asemenea oameni nu lipsesc de pe mările Chinei.

Şi mândrul căpitan râse, arătându-şi dinţii strălucitori.

— Dar nu păreţi a vă teme de ei, observă Fry.

— N-am cele două tunuri zdravene ce vorbesc răspicat când cineva se apropie prea mult?

— Sunt încărcate? întrebă Craig.

— De obicei.

— Şi acum? -Nu.

— De ce?

— Fiindcă nu am praf de puşcă la bord, răspunse liniştit căpitanul Yin.

— Atunci la ce-s bune tunurile? întrebară Craig-Fry, nemulţumiţi de răspuns.

— La ce-s bune? strigă căpitanul. Ca să-mi apăr încărcătura, atunci când merită, când jonca mea stă să se scufunde de ceai sau de opiu. Dar azi, cu marfa pe care o am…

— Şi cum ştiu piraţii dacă jonca dumneavoastră merită sau nu să fie atacată?

— Vă cam temeţi că piraţii ne vor vizita vasul? întrebă căpitanul, ridicând din umeri.

— Desigur, răspunse Fry.

— De ce? Doar n-aveţi marfă de contrabandă la bord.

— E adevărat, zise Craig, dar avem motivele noastre ca să nu le dorim prezenţa pe navă.

— Fiţi liniştiţi, le spuse căpitanul. Dacă ne vom întâlni cu piraţii, nu ne vor urmări jonca.

— De ce?

— Pentru că vor şti dinainte natura încărcăturii ei, de cum o vor vedea.

Şi căpitanul Yin le arătă pavilionul alb ce flutura pe la jumătatea catargului navei.

— Steag alb în berna! Pavilion de doliu! Piraţii nu se vor deranja să prade o încărcătură de sicrie.

— Daipot crede că navigaţi sub pavilion de doliu din prudenţă şi vor veni la bord să verifice, observă Craig.

— Dacă vor veni, îi vom primi, răspunse căpitanul Yin, şi vor pleca aşa cum au venit.

Craig-Fry nu mai insistară, dar nu împărtăşeau deloc liniştea imperturbabilă a căpitanului. Capturarea unei jonci de trei sute de tone, chiar fără marfă, oferea destul câştig piraţilor de care vorbea Yin şi ar fi meritat să dea lovitura. Oricum ar fi fost, acum trebuiau să se resemneze şi să spere că traversarea se va încheia cu bine.

De altfel, căpitanul nu neglijase nimic pentru a avea şansa de partea lui. La plecare sacrificase un cocoş în cinstea zeilor mării. Pe catargul din spate atârnau încă penele nefericitei galinacee. Câteva picături din sângele păsării răspândite pe punte, un pahar de vin vărsat peste bord completaseră sacrificiul. După un asemenea ritual, de ce s-ar mai fi temut cei de pe Sam-Yep, sub comanda căpitanului Yin?

S-ar putea crede, totuşi, că divinităţile capricioase ale mării nu fuseseră mulţumite. Fie că pasărea fusese prea slabă, fie că vinul nu fusese din cele mai bune vii din Chao-Chin, un vânt puternic începu să sufle asupra joncii. Nimic nu anunţase asta, căci ziua fusese liniştită şi senină, mângâiată doar de o briză uşoară.

Nici cel mai perspicace dintre marinari nu simţise că vremea le pregătea o surpriză de proporţii…

Pe la opt seara, Sam-Yep încerca să treacă de capul făcut de litoral, urcând către nord-est. Mai departe, avea să iasă în larg, ceea ce-i favoriza drumul. Căpitanul Yin socotea deci că, fără mari eforturi, în douăzeci şi patru de ore s-ar fi aflat la Fu-Ning.

Astfel, Kin-Fo vedea apropiindu-se ora ancorării. Sun devenise tare nerăbdător. Iar Craig-Fry observau acest lucru: dacă peste trei zile clientul lor avea să retragă din mâinile lui Lao-Sen scrisoarea ce-i compromitea existenţa, ar fi fost chiar în clipa în care Centenarul nu şi-ar mai fi făcut griji din pricina lui. Poliţa lui îl asigura doar până pe 30 iunie, la miezul nopţii, pentru că nu făcuse decât primul vărsământ, pentru două luni, în mâinile onorabilului William J. Bidulph. Şi atunci:

— La…, spuse Fry.

—. revedere! adaugă Craig.

Spre seară, în clipa în care jonca intra în golful Leao-Tong, vântul îşi schimbă brusc direcţia suflând din nord-est. După încă două ore sufla dinspre nord-vest.

Dacă Yin ar fi avut un barometru la bord, ar fi constatat că mercurul din coloană pierduse cinci sau şase milimetri aproape instantaneu. Ori acea serioasă rarefiere a aerului prevestea un taifun apropiat, a cărui mişcare atingea deja păturile atmosferice.

Pe de altă parte, dacă Yin ar fi cunoscut observaţiile englezului Paddington şi ale americanului Maury, ar fi încercat să-şi schimbe direcţia şi să cârmească spre nord-est, în speranţa de a ajunge într-o zonă mai ferită, în afara centrului furtunii rotitoare.

Dar căpitanul Yin nu folosea niciodată un barometru şi nu cunoştea legile cicloanelor. De altfel, nu sacrificase un cocoş şi acel sacrificiu nu trebuia să-1 păzeacă de orice primejdie?

Totuşi, era un bun marinar, acest chinez superstiţios, şi dovedi chiar această situaţie. Din instinct, manevră ca un căpitan european.

Taifunul acela nu era decât un mic ciclon, dotat, în consecinţă, cu o foarte mare viteză de rotaţie şi cu o mişcare de translaţie ce depăşea o sută de kilometri la oră. împinse deci nava Sam-Yep spre est, împrejurare fericită până la urmă căci altfel nava ar fi ajuns în dreptul unei coaste ce nu oferea nici un adăpost şi ar fi fost, desigur, pierdută în scurt timp.

Pe la unsprezece seara, furtuna atinse punctul maxim de intensitate. Căpitanul Yin, ajutat de echipajul său, manevra vasul ca un adevărat lup de mare. Nu mai râdea, dar îşi păstrase sângele rece. Mâna lui, bine prinsă de cârmă, dirija nava sa uşoară care se ridica pe valuri.

Kin-Fo părăsi partea din spate a vasului. Prins de bastingaj, se uita la cerul plin de norii deşiraţi de uragan, ce îşi trăgeau peste ape trenele de vapori. Contempla marea, albă în acea noapte întunecată şi taifunul care aspira apele ca un gigant, ridicându-le peste nivelul lor normal.

Primejdia nu-1 mira, nici nu-1 speria. Făcea parte din seria de emoţii pe care i-o oferea ghinionul, care se ţinea de el ca scaiul. O traversare de şaizeci de ore, fără uragan, în plină vară era bună pentru cei fericiţi, iar el nu se mai găsea printre ei.

Craig şi Fry se îngrijorară mai tare, gândindu-se mereu la valoarea de piaţă a clientului lor. Sigur, viaţa lor făcea cât cea a lui Kin-Fo. Dacă mureau cu el, nu-i mai interesau problemele Centenarului. Aceşti agenţi conştiincioşi nu se gândeau decât la a-şi face datoria.

Dacă piereau, asta era! împreună cu Kin-Fo, fie! Dar după 30 iunie, la miezul nopţii! Voiau să salveze un milion. Iată ce îşi doreau Craig-Fry.

Cât despre Sun, nu se îndoia că jonca era pierdută. Pentru el totul fusese pierdut de când se aventuraseră pe marea cea perfidă, oricât de frumoasă ar fi fost vremea. Ah! Pasagerii din cală nu erau de plâns! Vai, vai! Nu simţeau nici ruliul, nici tangajul navei. Vai, vai! Nefericitul Sun se întreba dacă, în locul lor, n-ar fi avut rău de mare…

Timp de trei ore, jonca fu tare încercată. O manevră greşită ar fi pierdut-o, căci marea ar fi inundat puntea. Oricând s-ar fi putut umple cu apă şi scufunda. Să menţii vasul pe o direcţie constantă, în mijlocul valurilor răscolite de vârtejul ciclonului, nu putea fi vorba. Să estimezi ruta parcursă, nu puteai pretinde.

Totuşi, o întâmplare fericită făcu ca Sam-Yep să ajungă, fără avarii grave, în centrul giganticului disc atmosferic, ce acoperea o suprafaţă de o sută de kilometri pătraţi. Acolo se afla un spaţiu de câteva mile pătrate unde marea era liniştită şi vântul de abia se simţea. Părea un lac în mijlocul oceanului dezlănţuit.

A fost salvarea joncii să fie împinsă acolo de uragan. Pe la trei dimineaţa, furia ciclonului dispăru ca prin farmec şi apele furioase tindeau să se liniştească în jurul acelui lac central.

Dar, când se făcu zi, în zadar căutară cei de pe Sam-Yep un petic de pământ la orizont. Nu se vedea nici un ţărm. Apele golfului, întinse până la linia circulară a cerului, înconjurau nava de pretutindeni.