CAPITOLUL XVII

— Bună ziua, domnule Benett! îmi face totdeauna plăcere când am ocazia să vă strâng mâna.

— Şi acest lucru mă onorează întotdeauna, domnule Hog.

— Onoare – plăcere, plăcere – onoare, răspunse vesel profesorul, e totuna.

— Călătoria dumneavoastră în Norvegia centrală a avut, după câte văd, un sfârşit fericit.

— Nu s-a încheiat încă, dar deocamdată, pentru acest an, s-a terminat.

— Ei bine, domnule Hog, vorbiţi-mi despre acei oameni de treabă cu care aţi făcut cunoştinţă la Dai.

— Oameni de treabă, în adevăr, domnule Benett, oameni de treabă şi buni la treabă! Li se potrivesc aceste cuvinte în toate felurile!

— După ceea ce scriu ziarele, trebuie să recunoaşteţi că sunt de compătimit!

— Da, de compătimit, domnule Benett. N-am văzut niciodată cum nenorocirea poate izbi cu o asemenea stăruinţă nişte sărmane fiinţe!

— În adevăr, domnule Hog. După catastrofa lui Viken, purtarea acestui oribil Sandgoist!

— Aşa cum aţi spus, domnule Benett.

— La urma urmelor, domnule Hog, Hulda Hansen a făcut bine cedând biletul contra chitanţei.

— Credeţi?… Pentru ce adică?

— Pentru că a pune mâna pe cincisprezece mii de mărci contra rezultatului aproape cert de a nu pune mâna pe nimic…

— Ah, domnule Benett, ripostă Sylvius Hog, vorbiţi ca un om practic, din punctul dumneavoastră de vedere negustoresc. Dar, dacă vrei să o iei din alt unghi, aceasta devine o chestiune sentimentală şi sentimentele nu se măsoară cu bani!

— Desigur, domnule Hog; dar permiteţi-mi să vă spun că mai mult ca sigur că protejata dumneavoastră nu s-ar fi ales cu nimic, cu sentimentul ei.

— Ce ştiţi dumneavoastră?

— Dar gândiţi-vă! Ce reprezenta acest bilet? O singură şansă la un milion, pentru a câştiga…!

— În adevăr, o şansă la un milion! E cam puţin, domnule Benett, cam puţin!

— De aceea s-a şi produs reacţia, după goana după loz din primele zile. Şi se spune că Sandgoist, care nu luase biletul decât pentru a-l specula, n-a putut găsi alt cumpărător.

— Se pare că aşa-i, domnule Benett.

— Dacă acest blestemat cămătar ar câştiga lozul cel mare, ar fi un adevărat scandal!

— Un scandal, desigur, domnule Benett, cuvântul nu este prea tare, un scandal!

Vorbind astfel, Sylvius Hog se plimba prin magazinele, s-ar putea spune prin bazarul domnului Benett, atât de cunoscut în Christiania şi în toată Norvegia. În adevăr, ce nu poţi găsi în acest bazar? Trăsuri de voiaj, brişti cu duzina, lăzi cu alimente, coşuri pentru sticle de vin, stocuri de conserve, îmbrăcăminte şi ustensile pentru turişti, chiar şi ghizi pentru a conduce călătorii până la ultimele târguri din Finmark, până-n Laponia şi Polul Nord! Şi asta nu era totul! Domnul Benett nu oferea el amatorilor de istorie naturală diverse mostre de roci şi metale ale solului, ca şi specimenele cele mai variate de păsări, insecte, reptile ale faunei norvegiene? Şi – ceea ce este bine de ştiut – unde s-ar găsi un asortiment de bijuterii şi de bibelouri ale ţării mai complet decât acela aflat în vitrinele sale?

Astfel, acest gentleman era un fel de providenţă a turiştilor doritori de a vizita regiunea scandinavă. Era omul universal de care Christiania nu s-ar fi putut lipsi.

— Şi fiindcă veni vorba, domnule Hog, zise el, cred că aţi găsit la Tinoset trăsura pe care mi-aţi comandat-o?

— Deoarece v-am cerut-o, eram sigur că va fi acolo la ora stabilită!

— Mă măguliţi, domnule Hog. Dar, după scrisoarea dumneavoastră, trebuia să fiţi trei persoane…

— Trei, desigur.

— Şi ceilalţi doi?

— Au sosit ieri-seară sănătoşi şi mă aşteaptă la hotelul Victoria, unde-i voi întâlni.

— Oare sunt…?

— Desigur, domnule Benett, sunt… şi vă rog să nu spuneţi nimănui. Ţin ca sosirea lor să nu fie cunoscută încă.

— Sărmana fată!

— Da… A suferit mult!

— Şi aţi vrut să asiste la tragere, deşi nu mai are biletul pe care i l-a lăsat logodnicul ei?

— Nu eu am vrut acest lucru, domnule Benett, ci Ole Kamp! Şi vă voi repeta şi dumneavoastră, cum am spus tuturor: Trebuie respectate ultimele dorinţe ale lui Ole!

— Desigur. Ceea ce faceţi dumneavoastră e totdeauna ceea ce trebuie făcut, dragă domnule Hog.

— Complimente, dragă domnule Benett…?

— Nu, dar e un noroc pentru familia Hansen că i-aţi ieşit în cale…!

— Ei! Norocul a fost mai mult al meu!

— Văd că aveţi, ca de obicei, o inimă generoasă!

— Domnule Benett, dacă tot eşti obligat să ai inimă, e mai bine să fie generoasă, nu-i aşa?

Şi Sylvius Hog însoţi răspunsul dat demnului negustor cu un surâs plin de înţeles.

— Şi acum, domnule Benett, reluă el, să nu credeţi că am venit la dumneavoastră pentru a primi felicitări! Nu! M-a adus altceva.

— Sunt gata să vă servesc!

— Ştiţi; nu-i aşa, că fără Joel şi Hulda Hansen, dacă prăpastia din Rjukanfos ar fi vrut să mă înapoieze, m-ar fi înapoiat în stare de cadavru. N-aş fi avut deci plăcerea să vă văd azi.

— Da!… Da! Ştiu, răspunse domnul Benett. Ziarele au povestit peripeţiile dumneavoastră! Şi, în adevăr, aceşti tineri curajoşi ar fi meritat pe deplin să câştige marele loz!

— Aceasta este şi părerea mea, răspunse Sylvius Hog. însă, pentru că acum lucrul este imposibil, n-aş vrea ca drăguţa mea Hulda să se întoarcă la Dai fără un mic dar… o mică amintire…

— Iată ce aş numi o idee bună, domnule Hog!

— Mă veţi ajuta deci să aleg, între toate bogăţiile dumneavoastră, ceva care ar putea să placă unei fete de vârsta ei…

— Cu plăcere, răspunse Benett.

Şi rugă pe profesor să intre în magazinul cu bijuterii indigene. Un giuvaer norvegian nu este oare cea mai frumoasă amintire ce s-ar putea lua din Christiania, din minunatul bazar al domnului Benett?

Aceasta fu şi părerea lui Sylvius Hog, căruia binevoitorul gentleman se grăbi să-i deschidă toate vitrinele.

— Cum nu sunt un bun cunoscător, mă bizui pe gustul dumneavoastră, domnule Benett.

— Ne vom înţelege, domnule Hog.

Se găsea acolo un asortiment complet de bijuterii suedeze şi norvegiene de o lucrătură foarte migăloasă şi care sunt mai preţioase din cauza artei cu care sunt făcute decât pentru valoarea propriu-zisă a materialului.

— Ce este aceasta? întrebă profesorul.

— Este un mei de duble, cu ciucuri mobili al căror sunet este foarte plăcut.

— Foarte frumos, răspunse Sylvius Hog, încercând inelul pe vârful degetului mic. Puneţi-l în orice caz deoparte, domnule Benett, şi să mai vedem şi altceva.

— Brăţări sau coliere?

— Puţin din toate, vă rog, domnule Benett, câte puţin din toate!… Ah, dar astea…?

— Sunt rondele care se poartă pereche la corsaj. Priviţi efectul aramei pe acest fond de lână roşie plisată. Este de bun gust, fără a avea un preţ prea mare.

— Frumos, în adevăr, domnule Benett. Să punem deoparte şi această podoabă.

— Trebuie însă să vă atrag atenţia, domnule Hog, că aceste rondele sunt rezervate exclusiv pentru tinerii căsătoriţi… în ziua nunţii… şi că…

— Pe sfântul Olaf! Aveţi dreptate, domnule Benett, aveţi mare dreptate. Sărmana mea Hulda! Din păcate nu e Ole acela care-i face darul, sunt eu şi nu-l voi mai putea oferi unei logodnice…!

— În adevăr, domnule Hog!

— Să vedem atunci alte bijuterii care-ar putea servi unei fete. Ah, această cruce, domnule Benett?

— Este o cruce de atârnat la gât, cu discuri concave care răsună la fiecare mişcare.

— Foarte frumoasă!… Foarte frumoasă! Puneţi-o deoparte, domnule Benett. După ce voi vedea toate vitrinele, vom face alegerea…

— Da, dar…

— Încă un dar?

— Această cruce este cea pe care o poartă miresele din Scanie când merg la biserică…

— Mii de draci, domnule Benett… Trebuie să mărturisesc că nu ştiu să aleg!

— Asta e adevărat, aomnule Hog, pentru că cel mai mare asortiment îl am pentru bijuteriile mirilor, care se vând cel mai mult. Nu trebuie să vă miraţi, deci.

— Nu mă miră în nici un fel, domnule Benett, dar mă cam încurcă!

— Ei bine, luaţi atunci acest inel de aur pe care l-aţi pus deoparte!

— Da… acest inel de aur… Aş fi vrut însă şi vreo altă bijuterie… Cum să zic?… Mai decorativă…

— Atunci nu ezitaţi! Luaţi această placă filigranată de argint, ale cărei patru rânduri de lănţişoare stau aşa de bine la gâtul unei fete! Priviţi, este presărată cu boabe de sticlă fină, cu ornamente de alamă în formă de bobine şi cu perle colorate. E un produs din cele mai curioase ale giuvaergeriei norvegiene!

— Da, da! răspunse Sylvius Hog. O podoabă frumoasă, dar puţin cam pretenţioasă pentru modesta mea Hulda. În adevăr, aş prefera rondelele pe care mi le-aţi arătat adineauri, împreună cu crucea de pus la gât! Sunt ele atât de specifice ca podoabe de nuntă, că nu s-ar putea face cadou unei tinere fete?

— Domnule Hog, răspunse Benett. Storthingul n-a făcut încă o lege în această privinţă!… E fără îndoială o scăpare din vedere…

— Bine, bine, domnule Benett, vom rezolva noi asta! În aşteptare, cumpăr totuşi crucea şi rondelele!… Şi apoi, în definitiv, mica mea Hulda ar putea să se mărite într-o zi!… Drăguţă şi încântătoare cum este, nu-i va lipsi ocazia să aibă nevoie de aceste podoabe… Hotărât lucru, le cumpăr şi le iau cu mine!

— Bine, domnule Hog.

— Vom avea oare plăcerea să vă vedem şi pe dumneavoastră, domnule Benett, la tragerea loteriei?

— Desigur.

— Cred că va fi foarte interesant.

— Sunt sigur.

— Deci, pe curând, domnule Benett.

— Pe curând, domnule Hog.

— Uite! zise profesorul, aplecându-se peste vitrină. Iată două verighete pe care nu le-am văzut!

— Oh! Acestea nu cred să vă servească, domnule Hog. Sunt verighete gravate, pe care pastorul le pune în degetul mirilor în timpul ceremoniei…

— Adevărat? Totuşi, le iau! Pe curând, domnule Benett, pe curând! Sylvius Hog ieşi, şi cu un pas sprinten – un pas ca la douăzeci de ani – se îndreptă spre hotelul Victoria.

Ajuns în hol, zări în primul rând cuvintele Fiat lux, care erau scrise pe o lampă cu gaz.

«Ei, îşi spuse el, aceste cuvinte latine se potrivesc foarte bine! Da! Fiat lux!… Fiat lux!1»

Hulda era în camera sa. Ea aştepta şezând la fereastră. Profesorul bătu în uşă, care se deschise imediat.

— Ah! Domnule Sylvius! exclamă fata ridicându-se.

— Iată-mă! Iată-mă! Dar nu e vorba de domnul Sylvius, draga mea Hulda, e vorba de masa care ne aşteaptă. Mi-e o foame de lup. Unde este Joel?

— În sala de lectură.

— Bine!… Mă duc să-l caut! Tu, scumpa mea, coboară repede! Sylvius Hog părăsi camera Huldei şi se duse să-l caute pe Joel care-l aştepta şi el, însă într-o stare de mare deznădejde.

Sărmanul băiat îi arătă numărul din Morgen-Blad. Telegrama comandantului canonierei Telegraf nu mai lăsa nici o îndoială despre pierderea totală a lui Viken.

— Hulda n-a citit?… întrebă repede profesorul.

— Nu, domnule Sylvius, nu! E mai bine să-i ascundem ceea ce din păcate va afla în curând!

— Ai făcut bine, flăcăule… Hai să luăm masa.

Nu mult după aceea erau toţi trei aşezaţi la o masă rezervată. Sylvius mânca cu mare poftă.

Era un dejun excelent, de altfel, şi care avea aproape proporţiile unui ospăţ. Judecaţi şi dumneavoastră! Supă rece cu felii de lămâie, cu scorţişoară şi pesmet de pâine neagră, somon cu sos alb îndulcit, viţel pane, rostbeaf în sânge cu salată picantă, îngheţată de vanilie, dulceaţă de cartofi, zmeură, cireşe şi alune, toate acestea stropite cu un vin vechi Saint-Julien din Franţa.

— Minunat!… Minunat!… repeta Sylvius Hog. Parcă ar fi la Dai, la hanul cucoanei Hansen!

Avea gura plină, iar ochii săi buni surâdeau atât cât pot ochii să surâdă. Joel şi Hulda încercau zadarnic să fie la fel de voioşi; nu puteau însă şi sărmana fată de-abia gusta câte ceva. Când masa se termină, Sylvius Hog spuse:

— Dragii mei copii, aţi făcut o greşeală că n-aţi cinstit această bucătărie aleasă. Nu am putut să vă silesc. Dar dacă nu aţi luat dejunul cum trebuie, veţi cina cu atât mai bine. Nu ştiu dacă voi putea să fac faţă, şi cu aceeaşi poftă! Şi acum a sosit momentul să ne ridicăm de la masă.

Profesorul se şi sculase în picioare şi lua pălăria pe care i-o întinsese Joel, când Hulda, oprindu-l, îi zise:

— Domnule Sylvius, ţineţi cu tot dinadinsul, nu-i aşa, să vă însoţesc?

— Pentru a asista la tragere? Ţin şi încă foarte mult, draga mea!

— Îmi va veni tare greu!

— Tare greu, sunt de acord. Dar Ole a vrut să participi la tragere; Hulda, trebuie să respecţi voinţa lui Ole!

Aceste cuvinte deveniseră un adevărat refren în gura lui Sylvius Hog!