CAPITOLUL XVII.

Christiania, mare oraş pentru Norvegia, n-ar fi decât un orăşel în Anglia sau în Franţa. Fără numeroasele incendii suferite, ar mai avea aspectul pe care-l avusese în secolul XI, atunci când a fost clădit. În realitate nu datează decât din anul 1624, când a fost reconstruit de regele Christian. Din Opsolo, cum se chema atunci, el deveni Christiania, după numele feminizat al regescului său arhitect. Este un oraş simetric, cu străzi largi, reci şi drepte, ca trase cu linia, cu case din piatră albe sau de cărămidă roşie. În mijlocul unui parc destul de frumos se ridică palatul regal Orscarslot, o mare clădire dreptunghiulară, fără stil, cu toate că ar vrea să copieze stilul ionic. Ici-colo apar câteva biserici, în care nu se prea găsesc opere de artă care să atragă atenţia credincioşilor. În fine, există mai multe edificii civili şi instituţii publice, fără să socotim şi un mare bazar în formă de rotondă, unde sunt grămezi de mărfuri străine şi indigene.

În tot acest ansamblu nu găseşti nimic demn de văzut. Dar ceea ce poate fi admirat fără rezervă este poziţia oraşului, în mijlocul unei coroane de munţi variaţi ca aspect, care alcătuiesc un cadru minunat. Aproape plat în cartierele noi şi bogate, oraşul urcă pentru a forma un fel de kasbah, plină de case de tot felul, unde vegetează o populaţie săracă în colibe de lemn, ori colibe de cărămidă, a căror culoare ţipătoare mai mult uimeşte decât încântă privirea.

Să nu se creadă că denumirea de kasbah, rezervată oraşelor africane, nu are ce căuta într-un oraş din nordul Europei. Dacă în Christiania nu sunt în vecinătatea portului cartiere de tunisieni marocani, algerieni, ea are totuşi o populaţie flotantă de acelaşi soi.

Ca orice oraş cu străzi care coboară până la mare şi altele care urca până pe coline înverzite, Christiania este foarte pitorească. Nu pe nedrept este comparat fiordul său cu golful Neapole. Ca şi coastele de la Sorrente şi Castellamare, malurile ei sunt pline cu vile şi cabane pe jumătate pierdute în verdele aproape negru al brazilor şi în perdelele străvezii de ceaţă care le înconjoară cu un abur parcă specific regiunilor boreale.

Sylvius Hog era în sfârşit din nou la Christiania. E adevărat că această întoarcere se făcuse în condiţiuni pe care nu le-ar fi putut prevedea niciodată şi în mijlocul unei călătorii întrerupte. Ei bine, n-avea decât s-o reînceapă anul viitor! În acest moment nu mai putea fi vorba decât de Joel şi de Hulda Hansen. Dacă nu i-a găzduit în casa sa, era pentru că-i trebuiau pentru ei două camere! Dar nu fusese timp pentru a se face pregătirile. Astfel, profesorul îi duse la hotelul Victoria, unde îi recomandă în mod special. Şi o recomandare a lui Sylvius Hog, deputat în Storthing, trebuia luată în seamă.

Dar, cu toate că profesorul cerea pentru protejaţii săi aceleaşi atenţii care i s-ar fi dat lui, nu spuse hotelierului numele lor. A păstra secretul sosirii lor îi păru prudent pentru Joel şi mai ales pentru Hulda Hansen. Se ştie ce vâlvă se făcuse în jurul fetei şi acest lucru ar fi stingherit-o. Era mai bine să nu se afle că sosise la Christiania.

Se înţeleseseră ca a doua zi să nu se vadă cu Sylvius Hog decât înaintea mesei, adică între orele 11 şi 12.

Profesorul avea de rezolvat câteva probleme care aveau să-i ia toată dimineaţa şi, imediat ce le va termina, va veni să se întâlnească cu Hulda şi Joel. Apoi nu-i va mai părăsi până în momentul când se va desfăşura tragerea loteriei, care trebuia să aibă loc la ora trei.

Deci Joel, după ce se sculă, se duse să ia pe Hulda, care-l aştepta îmbrăcată în camera sa. Pentru a o mai scoate din gândurile ei, care trebuiau să fie şi mai dureroase în această zi, Joel îi propuse să se plimbe până la ora mesei. Hulda, ca să nu-l contrazică, primi şi amândoi plecară fără ţintă prin oraş.

Era duminică. Contrar a ceea ce se petrece în oraşele din Nord în timpul sărbătorilor, când numărul celor ce se plimbă este mai mic, pe străzi domnea o mare animaţie.

Nu numai că orăşenii nu plecaseră la ţară, dar vedeau că – din contră – mulţi săteni veniseră la oraş. Calea ferată a lacului Miosen, care deserveşte împrejurimile capitalei, trebui să pună la dispoziţia călătorilor trenuri suplimentare. Căci loteria Şcolilor din Christiania atrăgea mulţi curioşi, dar mai ales mulţi interesaţi în această tragere!

Deci foarte multă lume pe străzi, familii întregi, ba chiar sate întregi, sosite cu tainica speranţă de a nu fi venit degeaba. Gândiţi-vă! Fuseseră plasate un milion de bilete, şi chiar dacă n-ar câştiga decât un simplu loz de o sută sau două sute de mărci, câţi din aceşti oameni cumsecade nu s-ar întoarce la umilele lor aşezări foarte mulţumiţi de norocul avut!

Joel şi Hulda, după ce părăsiră hotelul Victoria, coborâră mai întâi până la cheiurile care se găsesc în stânga golfului. În acest loc afluenţa era mai mică, în afară de cârciumi, unde berea şi rachiul din paharele şi halbele pline udau gâtlejurile care sufereau de o sete nestinsă.

În timp ce fratele şi sora se plimbau între docuri, rândurile de butoaie, cantitatea lăzilor din toate colţurile lumii, navele aflate la chei sau în larg le atrăgeau în mod special atenţia. Oare unele din aceste nave nu aparţineau portului Bergen, unde Viken nu avea să se mai întoarcă?

— Ole… sărmanul meu Ole! murmură Hulda.

Atunci Joel voi s-o ducă departe de golf, urcând din nou spre cartierele oraşului de sus.

Acolo, pe străzi, în pieţe, în mijlocul grupurilor de oameni auziră vorbindu-se despre ei.

— Da, spuse unul, s-a ajuns să se ofere zece mii de mărci pe numărul 9672!

— Zece mii? răspunse altul. Parcă douăzeci de mii, şi chiar mai mult!

— Domnul Vanderbilt din New York a ajuns până la treizeci de mii!

— Domnul Baring din Londra, la patruzeci de mii!

— Şi domnii Rothschild din Paris, la şaizeci de mii!

Se ştie ce trebuie să crezi din toate aceste zvonuri. Căci dacă se continua pe această scară ascendentă, preţul oferit ar fi întrecut valoarea lozului cel mare!

Dar dacă cei care lansau zvonurile nu erau de acord asupra cifrei propunerilor făcute Huldei Hansen, toţi se înţelegeau de minune pentru a califica purtările cămătarului din Drammen.

— Ce ticălos blestemat acest Sandgoist, care n-are milă de oamenii cumsecade!

— Oh, e bine cunoscut în Telemark şi nu este la prima lui faptă de acest fel!

— Se zice că n-a găsit pe nimeni să-i cumpere biletul lui Ole Kamp, după ce l-a plătit cu un preţ bun!

— Nu, nimeni nu l-a vrut!

— Nu e de mirare! în mâinile Huldei Hansen, biletul avea preţ!

— Desigur, în timp ce în mâinile lui Sandgoist nu mai valorează nimic.

— Aşa-i trebuie! Va rămâne cu el şi măcar de-ar pierde cele cincisprezece mii de mărci cât l-a costat!

— Dar dacă netrebnicul ăsta ar câştiga lozul cel mare?

— El! Asta ar mai lipsi!

— Iată ce ar însemna o nedreptate a soartei! în orice caz, să nu vină la tragere!

— Nu, căci ar păţi-o!

Acestea sunt pe scurt părerile exprimate la adresa lui Sandgoist. Se ştie de altfel că, din prudenţă sau din altă pricină, el nu avea intenţia să participe la tragere, pentru că ieri mai era încă în locuinţa sa din Drammen.

Hulda era foarte emoţionată şi Joel simţea cum braţul surorii sale tremura sub al lui. Atunci căută să treacă repede prin mulţime, pentru a nu mai auzi ce se vorbea, ca şi cum i-ar fi fost teamă că vor fi aclamaţi de toţi aceşti prieteni necunoscuţi.

Cât despre Sylvius Hog, poate speraseră să-l întâlnească prin oraş. Nu-l văzură însă. Dar câteva cuvinte din cele ce se vorbeau pe stradă le arătară că întoarcerea profesorului la Christiania era cunoscută de public. Încă dis-de-dimineaţă fusese văzut mergând cu un aer foarte preocupat, ca un om care nu are timp de întrebări sau răspunsuri, fie prin port, fie pe la birourile Marinei.

Desigur că Joel ar fi putut să afle de la orice trecător unde locuia profesorul Sylvius Hog. Fiecare s-ar fi grăbit să-i spună unde stă şi să-l ducă până acolo. Nu o făcu pentru a nu fi indiscret, şi de vreme ce le dăduse întâlnire la hotel, era mai bine să aştepte acolo.

Hulda îl rugă pe Joel să se întoarcă, încă de la ora zece şi jumătate. Se simţea foarte obosită şi toate aceste discuţii în care era pomenit numele ei îi făceau rău.

Ea se întoarse deci la hotelul Victoria, apoi urcă în camera ei pentru a-l aştepta pe Sylvius Hog.

Cât despre Joel, el rămase jos, în salonul de lectură, unde îşi trecu timpul răsfoind ziarele din Christiania.

Deodată păli la faţă, privirea i se tulbură şi ziarul îi scăpă din mână… într-un număr al ziarului Morgen-Blad, la ştirile navale, citi următoarea telegramă sosită din Terra-Nova:

Canoniera Telegraf, sosit pe locul presupusului naufragiu al lui Viken, n-a găsit acolo nici o urmă. Cercetările canonierei pe coasta Groenlandei n-au avut mai mult succes. Trebuie deci considerat ca sigur că nu există nici un supravieţuitor al echipajului de pe Viken.