CAPITOLUL III

Fără a fi prea mare cunoscător al ştiinţei etnografice, poţi fi convins, împreună cu o serie de savanţi, că există o înrudire între familiile aristocrate din Anglia şi vechile familii ale regatului scandinav. Găseşti numeroase dovezi, cercetând numele strămoşilor, care sunt identice în ambele ţări. Şi cu toate acestea, nu există aristocraţie în Norvegia. Dar dacă democraţia este dominantă, ea este cu adevărat nobilă. Toţi sunt egali, la nivelul cel mai înalt ca şi la nivelul cel mai jos. Până şi în cele mai umile colibe se găseşte arborele genealogic al familiei, care nu a degenerat când a prins rădăcini în pământ plebeu. Acolo se ramifică blazoanele familiilor nobile din epoca feudală, din care se trag aceşti simpli săteni.

Aşa era şi cu Hansenii din Dai, rude foarte îndepărtate, desigur, cu pairii din Anglia, ridicaţi în urma invaziei lui Rollon din Normandia.

De altfel, asta nu avea nici un fel de importanţă! Cu toate că avusese străbuni nobili, Harald Hansen era totuşi hangiu la Dai. Casa o moştenise de la tatăl şi bunicul său, cunoscuţi în târg ca oameni cu stare. După moartea sa, nevasta a continuat să facă aceeaşi meserie, în aşa fel încât îşi atrăsese stima tuturor.

Harald făcuse oare avere? Nu se ştie. Dar fiul său Joel şi fiica sa Hulda n-au ştiut în copilărie ce e lipsa. Şi l-a crescut şi pe băiatul unei surori a soţiei sale, Ole Kamp, care rămăsese orfan, ca şi pe proprii lui urmaşi. Fără unchiul Harald, Ole ar fi fost desigur unul din acei sărmani copii care nu se nasc decât pentru a părăsi imediat această lume. De altfel, Ole Kamp arătă părinţilor săi adoptivi o recunoştinţă de adevărat fiu. Nimic nu putu să rupă legătura care-l unea cu familia Hansen. Căsătoria sa cu Hulda avea s-o întărească şi s-o facă trainică, pe viaţă.

Harald murise cu circa un an şi jumătate în urmă. În afară de hanul din Dai, el lăsase văduvei sale şi un soeter situat pe munte. Soeterul este un fel de fermă izolată care produce foarte puţin, dacă nu chiar nimic. De altfel, ultimele recolte fuseseră proaste. Suferiseră atât culturile cât şi păşunile din cauza «nopţilor de fier» – cum le numeşte ţăranul norvegian – nopţi de vânt şi de gheaţă, care usucă până în adâncul pământului orice sămânţă. Ca urmare, sărăcie cruntă pentru ţăranii din Telemark şi Hardanger.

Deşi cucoana Hansen ştia la ce să se aştepte, nu spusese nimănui nimic, nici chiar copiilor săi. Fire rece şi închisă, nu prea-i plăcea să vorbească, din care cauză Hulda şi Joel sufereau. Dar cu acel respect pentru şeful familiei, înnăscut în ţările nordice, ei nu lăsau să se vadă cât îi necăjea felul de a fi al mamei. De altfel, cucoana Hansen nu le prea cerea ajutor sau sfaturi, fiind convinsă – aşa cum este orice norvegian – că judecă bine lucrurile.

Cucoana Hansen împlinea pe atunci cincizeci de ani. Vârsta, dacă-i albise părul, nu-i încovoiase deloc făptura înaltă, nici nu-i micşorase însufleţirea privirii de un albastru viu, pe care îl regăseai în ochii fiicei sale. Numai tenul ei căpătase nuanţa gălbuie a unei chitanţe vechi şi câteva zbârcituri începuseră să-i brăzdeze fruntea.

«Cucoana», cum se zice într-o ţară scandinavă, era îmbrăcată totdeauna cu o fustă neagră cu cute mari, ca semn al doliului pe care nu-l mai părăsise de la moartea lui Harald. Din laibăr ieşeau mânecile cămăşii de bumbac, de culoarea nisipului. Un şal de culoare închisă i se încrucişa pe pieptul acoperit de un şorţ, închis cu agrafe late la spate. Avea totdeauna pe cap o bonetă de mătase, modă care tinde să dispară în zilele noastre. Dreaptă în fotoliul ei de lemn, hangiţa tăcută din Dai nu părăsea vârtelniţa decât ca să fumeze dintr-o mică pipă, de scoarţă de mesteacăn, ale cărei rotocoale o învăluiau ca un nor uşor.

Desigur, casa ar fi avut un aer destul de trist fără prezenţa celor doi copii. Un băiat de treabă acest Joel Hansen! în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, bine legat, înalt ca muntenii din Norvegia, cu înfăţişare mândră, nelăudăros, cu mersul cutezător. Era blond, aproape şaten, cu ochii albaştri, aproape negri. îmbrăcămintea îi scotea la iveală umerii puternici care nu se plecau uşor, pieptul lat unde respirau în voie plămânii unei călăuze alpine, braţele tari şi picioarele obişnuite cu ascensiunile cele mai grele pe înaltele platouri din Telemark. în hainele de fiecare zi, ai fi zis că e un cavaler. Cămaşa sa albastră cu epoleţi, strânsă în talie, se încrucişa pe piept prin două cusături verticale şi era împodobită la spate cu desene colorate precum anumite veste celtice din Bretania. Gulerul cămăşii se desfăcea ca o pâlnie. Pantalonul galben era strâns deasupra genunchiului cu o jartieră cu funde. Pe cap purta o pălărie cafenie cu boruri largi şi panglică neagră cu margini roşii. Avea picioarele înfăşurate în jambiere de şiac şi cizme cu talpa groasă şi plată, semănând cu cizmele de apă, unde glezna nu se vedea bine din cauza încreţiturilor pielii.

Joel era de meserie ghid pentru tot ţinutul Telemark, până în colţurile depărtate ale munţilor din Hardanger. Mereu gata de drum neobosit, merita să fie asemuit cu eroul norvegian Rollon-învingătorul, celebru în legendele acelor locuri. Îi însoţea pe vânătorii englezi care vin să doboare riper-ul, un ptarmigan mai mare decât cel din Hebride, şi jerper-ul, o potârniche mai delicată decât potârnichea albă din Scoţia. Iarna era chemat pentru vânătoarea de lupi la vremea când fiarele, împinse de foame, se aventurează pe lacurile îngheţate. Apoi, vara începea vânătoarea de urşi, atunci când acest animal, împreună cu puii săi, vrea să mănânce din iarba proaspătă pe care trebuie s-o cauţi pe platourile înalte de peste o mie de picioare. Nu o dată Joel îşi datoră viaţa puterii sale uimitoare, care-l ajuta să reziste strânsorii enormelor patrupede, şi sângelui rece cu care reuşea să se smulgă din labele lor. în fine, când nu veneau turişti pe care să-i călăuzeşti în valea Vestfjorddal, nici vânători pe care să-i duci prin păduri, Joel se ocupa de mica fermă situată la câteva mile în munţi. Acolo, un tânăr păstor, plătit de cucoana Hansen, păzea o jumătate duzină de vaci şi vreo treizeci de oi, ferma neavând decât păşuni şi nici un fel de ogoare.

Joel era amabil şi îndatoritor din fire. Cunoscut în toate gaard-urile Telemark-ului, fusese îndrăgit de toţi. Pentru trei fiinţe însă nutrea o dragoste nemărginită: mama, vărul său Ole şi sora sa Hulda.

Când Ole Kamp părăsise Dal-ul ca să se îmbarce ultima oară, Joel a regretat foarte mult că nu putuse s-o înzestreze pe Hulda, reţinându-l pe logodnicul ei! În adevăr, dacă ar fi fost obişnuit cu marea, n-ar fi şovăit să plece el în locul vărului său. Dar trebuiau ceva bani pentru întemeierea noului cămin. întrucât cucoana Hansen nu-şi luase nici o obligaţie, Joel înţelesese că ea nu putea să ia nimic din avutul familiei. Ole a trebuit deci să plece departe, de cealaltă parte a Atlanticului. Joel l-a condus până la capătul văii lor, pe drumul spre Bergen. Acolo, după ce-l îmbrăţişa îndelung, îi ură drum bun şi o întoarcere norocoasă. Apoi se întoarse acasă s-o aline pe sora sa pe care o iubea cu o dragoste de frate şi totodată de părinte.

Hulda avea pe atunci optsprezece ani. Nu era o piga, aşa cum e numită slujnica din hanurile norvegiene, ci mai mult o frdken, un fel de «miss» engleză, «domnişoara», aşa cum mama ei era «cucoana» casei. Ce obraz fermecător încadrat de părul blond auriu sub o mică bonetă de pânză, croită în aşa fel încât să lase să-i cadă pe spate cozile lungi! Ce talie frumoasă sub laibărul de stofă roşie cu chenar verde, strâns pe piept, întredeschis pentru a se vedea plastronul împodobit cu broderii colorate, din care ieşea bluza albă cu mânecile strânse cu panglică la încheietura mâinii! Ce siluetă graţioasă prinsă în talie de cingătoarea roşie cu cataramă de argint în filigran, care ţinea fusta verzuie acoperită de un şorţ cu romburi pestriţe! Purta ciorapi albi şi ghete fine din Telemark, ascuţite la vârf.

Da, logodnica lui Ole era fermecătoare, cu chipul puţin melancolic, dar în acelaşi timp surâzător, al fetelor din Nord. Privind-o, te gândeai cu plăcere la Hulda cea blondă, al cărei nume îl avea şi zâna cea bună a căminului din mitologia scandinavă. Sfiala ei de fată modestă şi cuminte nu scădea nimic din drăgălăşenia cu care primea oaspeţii de-o zi ai hanului din Dai. Iar turiştii o ştiau prea bine. Nu era oare o atracţie pentru ei să poată să schimbe o strângere de mână cu Hulda, faimosul shake-hand care se dă cu căldură de toţi oamenii nordului.

Şi după ce-i spuneau: «Mulţumesc pentru masă. Tack for mad!» ce putea fi mai plăcut decât s-o auzi răspunzând cu o voce cristalină şi sonoră: «Să vă fie de bine. Wed be komme!»