CAPITOLUL IV

Ole Kamp plecase de un an. Cum spusese în scrisoare, era o expediţie grea, expediţia de iarnă în mările din New-Found-Land! Se munceşte mult pentru bani, atunci când îi câştigi. Bântuie acolo uraganele echinoxului care iau prin surprindere navele din larg şi distrug în câteva ore o întreagă flotilă de nave pescăreşti. Dar peştele mişună în mările de la Terra-Nova şi echipajele, când au noroc, îşi primesc răsplăti pentru oboseala şi pericolele din acest hău al furtunilor.

De altfel, norvegienii sunt buni marinari. Nu fac nazuri la treabă în mijlocul fiordurilor de la Christiansand până la Capul Nord, între stâncile din Finmark, de-a lungul canalelor din Loffoden, nu le lipsesc ocaziile să se obişnuiască cu furia oceanului. Când străbat Atlanticul de Nord, spre a merge împreună către depărtatele ţinuturi de pescui ale Terra-Novei, înseamnă că au şi dat dovadă de curaj. În timpii copilăriei lor, cele ce au suferit de pe urma şfichiului uraganelor de pe coastele Europei îi învaţă să înfrunte aceleaşi biciuitoare furtuni, de astă dată în plină dezlănţuire, din New-Found-Land. Deci ei sunt prinşi de uragan chiar acolo unde începe el, asta-i singura deosebire.

Norvegienii au pe cine moşteni, de altfel. Strămoşii lor erau oameni de mare întreprinzători. Încă în epoca când Hansenii stăpâneau comerţul în nordul Europei. Poate fuseseră puţin piraţi pe vremuri, da pirateria era pe atunci un mijloc de negoţ obişnuit. Fără îndoială că între timp comerţul a devenit mai cinstit, cu toate că îmi îngădui să cred că este loc şi pentru mai bine. Oricum, norvegienii erau navigatori îndrăzneţi, aşa cum sunt şi azi şi cum vor fi întotdeauna. Ole Kam nu dezminţea însuşirile neamului. Ucenicia în această muncă grea şi-o făcuse la un bătrân marinar, la cabotaj, la Bergen. Toată copilăria şi-o petrecuse în acest port, unul dintre cele mai căutate din regatul scandinav, înainte de a ieşi pe mare, fusese un ştrengar îndrăzneţ al fiordurilor, un dibaci descoperitor al păsărilor acvatice, un pescar al acelor nenumărate specii de peşti din care se prepară stock-fish, peşte uscat. Apoi, ajuns mus, a început să navigheze pe Baltică, în largul Mării Nordului şi chiar până în ţinuturile Oceanului Polar. Făcu astfel mai multe călătorii la bordul unor mari nave de pescuit şi obţinu gradul de marinar când trecu de douăzeci şi unu de ani. Acum avea douăzeci şi trei.

Între două plecări la pescuit, nu uita niciodată să vină să-şi revadă familia pe care o iubea foarte mult, singura pe care-o mai avea pe lume. Şi când se afla la Dai, era un tovarăş demn de Joel! Îl însoţea în drumurile sale prin munţi, până la cele mai înalte podişuri din Telemark. Cărările fieldurilor, după cele ale fiordurilor, îi plăceau tânărului marinar, care nu rămânea în urmă niciodată decât pentru ca să ţină de urât verişoarei sale Hulda.

O strânsă prietenie se născu între Ole şi Joel. Acest sentiment luă cu totul alt înţeles cu privire la tânăra fată. Şi de ce să nu-l fi încurajat Joel? Unde ar fi găsit sora lui în întreaga provincie un băiat mai bun, o fire mai deschisă, un caracter mai devotat şi o inimă mai fierbinte? Cu Ole drept soţ, fericirea Huldei era sigură. Deci, cu încuviinţarea mamei şi fratelui, fata se lăsa dusă de cursul firesc al simţirii ei. Cu toate că oamenii din Nord nu-şi prea arată sentimentele, nu trebuie socotiţi reci, nepăsători. Nu! Este felul lor de a fi şi poate că e mai bun decât altul! În fine, într-o zi când erau toţi patru în sala cea mare, Ole zise fără nici o pregătire:

— Am o idee, Hulda!

— Care? întrebă fata.

— Mi se pare că ar trebui să ne căsătorim.

— Şi eu cred la fel.

— Ar fi foarte bine, rosti cucoana Hansen, ca şi cum era un lucru stabilit de multă vreme.

— În adevăr, şi aşa, Ole, spuse Joel, voi deveni cumnatul tău.

— Da, zise Ole, şi probabil, dragul meu Joel, te voi iubi cu atât mai mult…

— Dacă e posibil!

— Vei vedea!

— Pe cinstea mea, nu cer decât asta, răspunse Joel care strânse mâna lui Ole.

— Atunci rămâne hotărât, Hulda? întrebă cucoana Hansen.

— Da, mamă, răspunse fata.

— Ştii, Hulda, zise Ole, e mult timp de când te iubesc fără să ţi-o fi spus!

— Şi eu pe tine, Ole!

Nici nu ştiu cum s-a întâmplat.

— Nici eu.

— Desigur, Hulda, văzându-te în fiecare zi cum te făceai mai frumoasă şi mai bună…

— Exagerezi, dragul meu Ole…!

— Deloc şi pot să ţi-o spun fără să te fac să roşeşti, pentru că este adevărat! Cucoană Hansen, nu v-aţi dat seama că o iubeam pe Hulda?

— Puţin.

— Şi tu, Joel?

— Eu, foarte bine!

— La drept vorbind, răspunse Ole surâzând, aţi fi putut să mă preveniţi!

— Dar, dragă Ole, întrebă cucoana Hansen, nu ţi se va părea mai greu să pleci după ce te vei căsători?

— Atât de greu, încât după nuntă nu mă voi mai duce nicăieri

— Nu vei mai călători?

— Nu, Hulda. Voi putea oare să te las singură luni întregi?

— Atunci pleci acum pe mare pentru ultima oară?

— Da, dar cu puţin noroc voi avea prilejul să aduc ceva bani deoarece fraţii Help au promis să-mi dea parte întreagă…

— Sunt nişte oameni de treabă! zise Joel.

— Foarte cumsecade, răspunse Ole, cunoscuţi şi stimaţi de toţi marinarii din Bergen!

— Dragul meu Ole, spuse atunci Hulda, când nu vei mai pleca pe mare, ce ai de gând să faci?

— Ei bine, voi deveni tovarăşul lui Joel. Am picioare bune şi dacă încă nu sunt destul de bune, le voi întări antrenându-mă. De altfel, m-am gândit la o treabă care n-ar fi rea. De ce n-am înfiinţa noi un serviciu de mesagerie între Drammen, Konsberg şi fermele din Telemark? Comunicaţiile nu sunt uşoare, nici regulate, şi ar fi poate de câştigat ceva bani. În fine, am şi alte idei, fără să mai ţii seama şi de…

— De ce?

— De nimic! Vom vedea asta la întoarcerea mea. Dar vă asigur că sunt hotărât să fac totul pentru ca Hulda să fie cea mai invidiată femeie din toată regiunea. Da! sunt foarte hotărât.

— Dacă ai şti, Ole, cât va fi de uşor! răspunse Hulda întinzându-i mâna. Dorinţa ta e pe jumătate împlinită. Se află oare pe lume o casă aşa de fericită ca a noastră din Dai?

Cucoana Hansen întorsese un moment capul.

— Aşadar, reluă Ole cu un glas bucuros, lucrul e ca şi făcut?

— Da, răspunse Joel.

— Şi nu va mai trebui să luăm vorba de la început?

— Niciodată.

— Nu vei regreta, Hulda?

— Nu, dragul meu Ole.

— Cât despre data căsătoriei, cred că ar fi mai bine să aşteptăm întoarcerea ta, adăugă Joel.

— Fie, dar voi fi foarte nefericit dacă nu voi reveni în mai puţin de un an, pentru ca s-o duc pe Hulda la biserica din Moel, unde prietenul nostru, pastorul Andresen, nu va refuza să ţină pentru noi cea mai frumoasă slujbă!

Şi iată cum a fost decisă căsătoria Huldei Hansen cu Ole Kamp.

Opt zile mai târziu, tânărul marinar trebuia să se afle pe nava sa la Bergen. Dar, înainte de a se despărţi, viitorii soţi fură logodiţi după mişcătoarea datină a ţărilor scandinave.

În această simplă şi cinstită Norvegie, e obiceiul în majoritatea cazurilor să te logodeşti înainte de căsătorie. Câteodată căsătoria se celebrează la doi sau trei ani după aceea. Dar nu trebuie să se creadă că logodna este o simplă promisiune a cărei valoare se bizuie numai pe bună-credinţa partenerilor. Nu! Angajamentul este mult mai serios, căci, dacă nu este recunoscut de lege, el se întemeiază pe obicei pe această lege naturală a oamenilor.

În cazul Huldei şi al lui Ole Kamp era vorba să aibă loc o ceremonie prezidată de pastorul Andresen. Nici Dal-ul nici gaard-urile din împrejurimi nu aveau preot. În Norvegia, de altfel, există anumite localităţi care se numesc «oraşe de duminică», unde se găsesc case parohiale, aşa-numitele proestegjelb. Acolo se adună la slujbă principalele familii ale parohiei. Au şi o locuinţă unde să poposească douăzeci şi patru de ore. De acolo te întorci ca de la un pelerinaj. Dai, e drept, are o capelă. Totuşi pastorul nu vine decât la cerere şi pentru ceremonii care nu sunt publice, ci particulare.

În definitiv, Moel nu este departe. Numai la şase mile şi jumătate distanţă, adică vreo zece kilometri de la Dai până la capătul lacului Tinn. Cât despre pastorul Andresen, era un om îndatoritor şi un drumeţ încercat.

Pastorul Andresen fu deci rugat să vină la logodnă, în dubla sa calitate, de preot şi prieten al familiei Hansen. Se cunoşteau de multă vreme. Îi văzuse crescând pe Hulda şi Joel şi îi iubea aşa cum îl iubea şi pe tânărul «lup de mare», Ole Kamp. Nimic nu i-ar fi putut face o plăcere mai mare ca această căsătorie. Toată valea din Vestfjordda, avea de ce să fie în sărbătoare. Pastorul Andresen îşi puse deci gulerul îngust, pelerina scurtă de crep, îşi luă cartea de rugăciuni şi plecă într-o dimineaţă destul de ploioasă. Sosi în tovărăşia lui Joel, care-i ieşise în întâmpinare. Se-nţelege cât de bine fu primit la han de cucoana Hansen şi că i se dădu cea mai frumoasă cameră de la parter, împodobită cu ramuri de ienupăr care o parfumau ca pe o capelă.

A doua zi, la prima oră, fu deschisă bisericuţa din Dai. Acolo, în faţa pastorului şi în prezenţa câtorva prieteni şi vecini, Ole jură pe cartea de rugăciuni să o ia de soţie pe Hulda, şi Hulda jură să se căsătorească cu Ole, la întoarcerea din ultima călătorie a tânărului marinar. Un an de aşteptare e vreme lungă, dar el trece totuşi când cei doi sunt siguri unul de altul.

De acum înainte Ole nu va mai putea, fără a avea un motiv grav, să renunţe la aceea pe care o făcuse logodnica lui. Hulda nu va mai putea să trădeze credinţa pe care ajurat-o lui Ole. Şi dacă Ole n-ar fi plecat câteva zile după logodnă, el ar fi avut toate drepturile care decurgeau din această stare de lucruri – să vină s-o vadă pe Hulda după pofta inimii, să-i scrie oricând, s-o însoţească la plimbare mergând braţ la braţ, chiar în lipsa familiei, să fie preferat de ea la dans, la orice serbare sau ceremonie.

Dar Ole a trebuit să plece la Bergen. După opt zile Viken pornea la pescuit în Terra-Nova. Acum Hulda nu mai avea decât să aştepte scrisorile pe care logodnicul ei promisese să le trimită pe orice cale spre Europa.

Aceste scrisori dorite cu nerăbdare nu se lăsară mult aşteptate. Ele aduseră puţină mângâiere casei întristate de plecarea sa. Călătoria se desfăşura în condiţiuni favorabile. Se prindea mult peşte şi câştigurile aveau să fie mari. Apoi, la sfârşitul fiecărei scrisori, Ole vorbea totdeauna de un anumit secret şi de averea pe care trebuia să i-o aducă. Iată un secret pe care Hulda tare ar mai fi vrut să-l cunoască. Tot aşa de mult dorea să-l ştie şi cucoana Hansen, din motive greu de bănuit.

Căci cucoana Hansen era din ce în ce mai posomorâtă, neliniştită, închisă în sine. Şi o întâmplare de care nu vorbi copiilor săi veni să-i sporească grijile.

Trei zile după primirea ultimei scrisori a lui Ole, la 19 aprilie, cucoana Hansen se întorcea singură de la joagăr, unde se dusese să comande un sac cu talaş de la maistrul Lengling. Se îndrepta spre casă, când, puţin înainte să ajungă la uşă, fu oprită de un om care nu era din partea locului.

— Dumneavoastră sunteţi cucoana Hansen? o întrebă el.

— Da, răspunse ea, dar nu vă cunosc.

— Ah, asta n-are nici o importanţă! reluă omul. Am sosit azi-dimineaţă din Drammen şi mă pregătesc să mă întorc.

— Din Drammen? întrebă nervos cucoana Hansen.

— Nu cunoaşteţi oare pe un domn Sandgoist care locuieşte acolo?

— Pe domnul Sandgoist! repetă cucoana Hansen, pălind la auzul acestui nume. Da… Îl cunosc!

— Ei bine, când domnul Sandgoist a ştiut că plec la Dai, m-a rugat să vă transmit salutări din partea sa.

— Şi… nimic… mai mult?

— Nimic, decât să vă anunţ că va veni să vă vadă luna viitoare. Vă doresc sănătate şi seară bună, cucoană Hansen!