CAPITOLUL V.

Hulda era în adevăr foarte surprinsă de stăruinţa cu care Ole îi vorbea mereu în scrisorile sale despre averea pe care socotea s-o găsească la întoarcere. Pe ce-şi bizuia tânărul speranţele? Hulda nu putea ghici şi ar fi vrut foarte mult să ştie. Era lesne de înţeles această nerăbdare aşa de firească. Simplă curiozitate? Deloc. Acest secret o privea puţin şi pe dânsa. Nu că o mâna ambiţia, căci era o fată simplă şi cinstită şi în năzuinţele ei nu râvnea la ceea ce se numeşte bogăţie. Dragostea lui Ole îi ajungea şi ştia că va fi totdeauna ce-şi dorea mai mult. Dacă bogăţia va veni, va primi-o fără mare bucurie. Dacă nu va veni, se va lipsi de ea fără mare dezamăgire.

Despre asta vorbeau Hulda şi Joel a doua zi, după ce ultima scrisoare a lui Ole sosise la Dai. Aveau în această privinţă, ca şi în toate celelalte, de altfel, aceeaşi părere.

Joel spuse:

— Nu! Nu-i cu putinţă, surioară! Probabil că-mi ascunzi ceva!

— Eu!… Să-ţi ascund…?

— Da! Ca Ole să fi plecat fără să-ţi spună ceva despre secretul lui… nu e de crezut!

— Ţie ţi-a spus vreun cuvânt, Joel? grăi Hulda.

— Nu, surioară. Dar eu nu sunt pentru el ceea ce eşti tu.

— Ba da, tu sau eu e totuna, frate.

— Nu sunt eu logodnica lui Ole.

— Aproape că eşti, zise fata, şi dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire, dacă nu s-ar întoarce din această călătorie, ai primi lovitura ca şi mine şi lacrimile tale ar curge ca şi ale mele.

— Ah, surioară, răspunse Joel, îţi interzic să ai asemenea gânduri!

Ole să nu se întoarcă din ultima călătorie pe care o face la pescuitul în larg! Vorbeşti oare serios, Hulda?

— Nu, fără îndoială, Joel. Şi totuşi, nu ştiu… Nu mă pot opri să am unele presimţiri… şi vise rele!

— Visele, dragă Hulda, nu sunt decât vise!

— Bineînţeles, dar de unde vin ele?

— Din noi înşine. Ţi-e teamă şi aceste temeri te chinuiesc în somn. De altfel, cam totdeauna se întâmplă aşa când îţi doreşti foarte mult ceva şi momentul împlinirii se apropie.

— E adevărat, Joel.

— Dar te credeam mult mai tare, surioară! Da, mai tare! Cum, de-abia ai primit o scrisoare în care Ole îţi spune că Viken se va întoarce înainte de o lună şi tu îţi împuiezi capul cu asemenea griji?

— Nu… le port în sufleu Joel.

— De fapt, spuse Joel, suntem în 19 aprilie. Ole trebuie să sosească între 15 şi 20 mai. Nu e deci prea devreme să începem pregătirile de nuntă.

— Crezi, Joel?

— Da, cred, Hulda! Cred chiar că am şi întârziat. Gândeşte-te! O nuntă care va bucura nu numai Dal-ul, dar şi gaard-urile învecinate. Vreau ca ea să fie foarte frumoasă şi mă voi ocupa să fac cele de cuviinţă! O asemenea ceremonie nu este puţin lucru în ţinuturile Norvegiei, cu atât mai mult în Telemark. Nu! Nu se face cu una cu două.

Ca urmare, chiar în aceeaşi zi Joel se întreţinu despre acest lucru cu maică-sa. Convorbirea avu loc puţin după ce cucoana Hansen fusese atât de impresionată de întâmplarea cu omul care-i anunţase apropiata venire a domnului Sandgoist din Drammen. Se dusese să se aşeze în fotoliul din sala mare şi, cufundată în gânduri, învârtea maşinal vârtelniţa.

Joel observă că mama sa era mai necăjită ca de obicei; dar cum ea răspundea totdeauna «n-am nimic», când o întreba ce are, fiul ei nu vru să-i vorbească decât despre căsătoria Huldei.

— Mamă, ştii, am aflat din ultima scrisoare a lui Ole că se va întoarce probabil la Telemark peste câteva săptămâni.

— E de dorit, răspunse cucoana Hansen, şi ar fi bine să nu aibă vreo întârziere.

— Ai ceva contra să stabilim ziua nunţii la 25 mai?

— Nu, dacă Hulda e de acord.

— Hulda a şi consimţit şi acum te-aş întreba, mamă, dacă n-ai intenţia să facem pregătirile pentru acest eveniment, aşa cum se cade.

— Ce înţelegi prin «aşa cum se cade»? răspunse cucoana Hansen fără să-şi ridice privirea de pe vârtelniţa.

— Înţeleg, cu încuviinţarea ta, desigur, ca ceremonia să fie făcută ţinând seama de situaţia noastră în ţinut. Trebuie să poftim toate cunoştinţele şi dacă nu-i vom putea adăposti pe toţi la noi acasă, vecinii se vor grăbi să-i găzduiască.

— Şi cine ar fi aceşti oaspeţi, Joel?

— Cred că va trebui să invităm pe toţi prietenii noştri din Moel, din Tiness şi din Bamble. Voi avea eu grijă de asta. Presupun de asemenea că prezenţa fraţilor Help, armatori din Bergen, n-ar putea decât să facă onoare familiei şi, cu încuviinţarea ta, repet, îi voi ruga să vină să petreacă o zi la Dai. Sunt oameni foarte cumsecade, care-l iubesc mult pe Ole, şi sunt sigur că vor primi.

— Este oare nevoie să facem o nuntă mare?

— Cred că da, mamă, şi socot că aşa e bine, chiar dacă numai în interesul hanului din Dai, care nu a decăzut, după câte ştiu, după moartea tatălui meu.

— Nu, Joel! Nu!

— Nu este de datoria noastră să-l ţinem cel puţin în starea în care a fost lăsat? Deci cred că ne-ar folosi ca nunta surorii mele să aibă oarecare răsunet.

— Fie, Joel.

— De altfel, n-ar fi timpul ca Hulda să înceapă pregătirile, pentru ca nici o întârziere să nu aibă loc din vina ei? Ce crezi, mamă?

— Că Hulda şi cu tine trebuie să faceţi tot ce se cuvine! Răspunse cucoana Hansen.

Se poate crede că Joel era cam grăbit, că ar fi fost mai bine să aştepte întoarcerea lui Ole pentru a fixa data nunţii şi a începe pregătirile necesare. Dar – cum spunea el – ceea ce s-a făcut va rămâne bun făcut. Şi apoi, pe Hulda o va distra să se ocupe de miile de amănunte ale unei asemenea ceremonii. Era important să nu fie lăsată pradă presimţirilor ei cu nimic justificate.

În primul rând trebuia să te gândeşti la domnişoara de onoare. Dar fiţi pe pace! Alegerea era făcută dinainte. Era o fată drăguţă din Bamble, prietenă bună cu Hulda. Tatăl ei, fermierul Helmboe, avea în grijă unul din cele mai mari gaard-uri din ţinut. Acest vrednic gospodar era om cu oarecare stare. De mult timp îşi dăduse seama de caracterul frumos al lui Joel şi trebuie spus că şi fiica sa Siegfrid îl preţuia în felul ei. Era deci posibil ca foarte curând, după ce Siegfrid va fi fost însoţitoarea de onoare a Huldei, Hulda să fie la rândul ei însoţitoarea lui Siegfrid. Aşa se obişnuieşte în Norvegia. De cele mai multe ori, aceste plăcute îndeletniciri revin femeilor măritate. Deci, printr-o mică abatere de la regulă în favoarea lui Joel, Siegfrid lua parte în această calitate la căsătoria Huldei Hansen.

Grija de căpetenie pentru logodnică şi pentru însoţitoarea de onoare era rochia pe care o vor purta în ziua ceremoniei.

Siegfrid, o frumoasă blondă de optsprezece ani, voia ca rochia s-o prindă cât mai bine. Prevenită de prietena sa Hulda – printr-un bileţel pe care-l dusese chiar Joelea se ocupă fără a pierde un minut de pregătirile care cereau multă migală.

Se gândea la un model de corsaj brodat cu desene regulate, care trebuia astfel făcut încât să cuprindă talia Siegfridei ca o carcasă de email. Apoi era vorba de o fustă care să acopere câteva jupoane al căror număr să fie în raport cu averea Siegfridei, dar fără s-o facă să piardă nimic din graţia ei. Cât despre podoabe, cât de greu este să alegi placa din mijloc a colierului de perle şi filigrane de argint, agrafele corsajului din argint aurit sau din alamă, atârnătorile în formă de inimă, cu discuri mobile, nasturii dubli care încheie gulerul cămăşii, cingătoarea de lână sau de mătase roşie de unde pleacă patru rânduri de lănţişoare, inelele cu mici ciucuri care se ciocnesc melodios între ele, cerceii şi brăţările dantelate de argint – în fine toate aceste giuvaeruri de la ţară, în care aurul nu-i decât o folie subţire, argintul o spoială, bijuteriile făcute la matriţă, cu perle din sticlă suflată şi diamante de cristal! Totuşi trebuia ca privirea să fie atrasă de potrivirea lor. Şi dacă va fi nevoie, Siegfrid nu va pregeta să se ducă la marile prăvălii-Benett din Christiania pentru a-şi face cumpărăturile. Tatăl ei nu se va opune. Dimpotrivă! El o va lăsa pe fiică-sa să facă cele de trebuinţă. Siegfrid, de altfel, era destul de cumpătată ca să nu golească punga părintească. În fine, ceea ce voia mai presus de toate era ca Joel s-o găsească frumoasă.

Cât despre Hulda, lucrul era la fel de însemnat. Moda este necruţătoare şi le dă mult de furcă logodnicelor în găsirea rochiei de nuntă.

Hulda va renunţa în fine la cozile lungi legate cu panglici, care ieşeau din boneta ei de fată, şi la cingătoarea lată cu închizătoare care-i prindea şorţul de fusta roşie. Ea nu va mai purta năframele de logodnică pe care i le dăduse Ole la plecare, nici chimirele de care atârnau pungile mici din piele brodată, unde sunt ţinute lingura de argint cu coadă scurtă, cuţitul, furculiţa, testeaua de ace – atâtea lucruri de care o femeie trebuie să se servească tot timpul în gospodărie.

Nu! în apropiata zi a nunţii, părul Huldei va flutura liber pe umeri şi îl avea atât de des că nu va mai fi nevoie să-l amestece cu şuviţe din fire de in, cum obişnuiesc fetele din Norvegia mai puţin dăruite de natură. în cele din urmă, pentru îmbrăcămintea şi giuvaerurile trebuincioase, Hulda n-avea decât să caute în cufărul mamei. În adevăr, aceste obiecte de îmbrăcăminte se transmit din căsătorie în căsătorie şi servesc mai multor generaţii ale aceleiaşi familii. Astfel sunt văzute din nou la diverse intervale laibărul brodat cu fire aurite, cingătoarea de catifea, fusta de mătase pestriţă sau de-o singură culoare, ciorapii de wadmel, lanţul de aur de la gât şi coroana – această faimoasă coroană norvegiană, păstrată în sipetul cel mai bine ferecat; e din carton aurit, rotunjită, presărată cu stele şi împodobită cu frunze, asemănătoare cu coroana de flori de lămâiţă din alte ţări ale Europei. Desigur, tot acest nimb strălucitor, cu filigranele delicate, cu atârnătorile zornăind, cu mărgelele din sticlă colorată, trebuia să încununeze încântător frumosul cap al Huldei. «Logodnica încoronată», cum se spune, va face cinste soţului ei. El va fi demn de ea în strălucitorul său costum de nuntă – jachetă scurtă cu mulţi nasturi de argint, cămaşă scrobită cu gulerul drept, vestă tivită cu şiret de mătase, pantalon strâmt prins de genunchi cu pompoane de lână, pălărie moale, cizme galbene şi la brâu, în teaca lui de piele, cuţitul scandinav dolknif, de care nu se desparte nici un norvegian.

Aşadar, se puseră pe treabă. Nu erau prea multe cele câteva săptămâni, dacă voiai ca totul să fie gata înainte de sosirea lui Ole Kamp. De altfel, dacă Ole s-ar întoarce mai devreme decât a anunţat şi dacă Hulda n-ar fi încă gata, nu s-ar necăji niciunul.

Cu diversele ocupaţii trecură ultimele săptămâni ale lunii aprilie şi primele din mai. Pe de altă parte, Joel se dusese personal să facă invitaţiile, profitând de faptul că meseria sa de ghid îi lăsase atunci destul timp liber. Trebuie că cei mai mulţi prieteni îi avea la Bamble, căci acolo mergea cel mai des. Dacă nu ajunse la Bergen pentru a-i pofti pe fraţii Help, cel puţin trimise acestora o invitaţie în scris.

Şi aşa cum se aştepta, onorabilii armatori au acceptat cu plăcere invitaţia de a fi de faţă la nunta lui Ole Kamp, tânărul marinar de pe Viken. între timp sosi ziua de 15 mai. Se aştepta deci de la o zi la alta ca Ole să coboare din brişcă, să deschidă uşa şi cu o voce plină de bucurie să strige: «Eu sunt, iată-mă!»

Nu mai era nevoie decât de puţină răbdare. De altfel, totul era gata. Siegfrid, la rândul ei, nu aştepta decât o vorbă ca să apară cu toate gătelile ei.

În zilele de 16 şi 17 mai încă nu venise nimeni şi nici măcar vreo scrisoare pe care curierii s-o aducă din Terra-Nova.

— Nu trebuie să te miri, surioară, repeta tot timpul Joel. Se-ntâmplă ca un vas cu pânze să întârzie. Drumul e lung de la Saint-Pierre Miquelon la Bergen. Ah, de ce nu este Viken un vas cu aburi şi eu maşina lui! Cum l-aş împinge contra vântului şi fluxului, chiar dacă ar trebui să plesnesc la intrarea în port!

Spunea toate acestea pentru că vedea cum neliniştea Huldei creşte pe zi ce trece.

Tocmai atunci în Telemark vremea se înrăutăţi. Vânturi aspre măturau turbate podişurile. Suflau din vest, ceea ce însemna că veneau dinspre America.

— Ar trebui să fie prielnice mersului lui Viken! repeta întruna fata.

— Fără îndoială, răspundea Joel, dar, dacă sunt prea tari, pot deveni o piedică, obligându-l să facă faţă uraganului. Nu faci ce vrei pe mare!

— Atunci tu nu eşti neliniştit, Joel?

— Nu, Hulda, nu! E foarte neplăcut, dar aceste întârzieri sunt foarte obişnuite! Nu! Nu sunt îngrijorat şi n-am nici o pricină să fiu.

În 19 sosi la han un călător care avea nevoie de un ghid. Voia să meargă până la capătul Hardanger-ului, trecând peste munţi. Cu toate că n-ar fi dorit s-o lase singură pe Hulda, fratele ei nu putu să refuze. Va lipsi cel mult patruzeci şi opt de ore şi nu se-ndoia că la întoarcere îl va găsi pe Ole. Adevărul era că începea să fie foarte necăjit. Plecă deci dimineaţa cu inima grea.

A doua zi, pe la unu după-amiază, cineva bătu la uşa hanului.

— Să fie Ole?! exclamă Hulda. Se duse să deschidă.

În faţa casei se afla un om înfăşurat în manta, cocoţat în vârful briştii şi a cărui înfăţişare nu-i era cunoscută.