CAPITOLUL IX.

Sylvius Hog fu numele înscris în seara aceea în registrul călătorilor, şi tocmai sub cel al lui lui Sandgoist. Mare deosebire, veţi fi de acord, între cele două nume, ca şi între cei doi oameni care le purtau! Nu era între ei nici o asemănare, nici fizică, nici morală. Generozitate de-o parte, lăcomie de alta. Unul era bunătatea în persoană, celălalt o inimă seacă.

Sylvius Hog abia împlinise şaizeci de ani. Totuşi nu-şi arăta vârsta. înalt, drept, bine făcut, sănătos la trup şi la minte, el plăcea de la prima vedere cu faţa lui blândă şi frumoasă, cu obrazul ras, bine încadrat de părul lung şi puţin cărunt, cu ochii surâzători ca şi gura. Avea fruntea boltită, care putea adăposti cele mai frumoase idei şi pieptul lat, în care inima putea bate în voie. La toate aceste însuşiri se mai adăugau şi o nesecată voie bună, o înfăţişare inteligentă şi prietenoasă, o natură capabilă de toate generozităţile ca şi de toate sacrificiile.

Sylvius Hog din Christiania. Asta spunea tot. Era nu numai cunoscut, apreciat, iubit şi respectat în capitala norvegiană, dar chiar în toată ţara, pe toate meleagurile norvegiene, se înţelege. Sylvius Hog era profesor de drept în Christiania. Fiind unul dintre oamenii cei mai renumiţi din ţară, nu era de mirare că făcea parte din Storthing. În această însemnată adunare el exercita o influenţă, prin cinstea sa atât în viaţa particulară cât şi în cea publică, chiar şi asupra deputaţilor-ţărani, aleşi în număr mare în regiunile agricole. Având un caracter foarte independent, nedorind onoruri, el refuzase de câteva ori să intre în guvern. I se cunoştea numele în toată Norvegia din părţile Christiansand-ului până la cele mai îndepărtate stânci de la capul Nord. Demn de marea sa popularitate, nici o calomnie n-a putut să-l atingă nici pe deputatul, nici pe profesorul din Christiania. Era un adevărat norvegian, dar un norvegian iute din fire, neavând nimic din calmul tradiţional al compatrioţilor săi, fiind mult mai hotărât în gând şi faptă decât o presupune temperamentul scandinav. Asta se simţea în mişcările sale repezi, în cuvântul înflăcărat şi în vioiciunea gesturilor.

Deşi avea o anume bunăstare, Sylvius Hog nu putea fi socotit un om bogat şi nu câştigase bani din afacerile publice. Fire dezinteresată, nu se gândea niciodată la el, ci neîncetat la ceilalţi. Astfel, nu se sinchisea de demnităţi. Se mulţumea să fie deputat. Nu voia nimic mai mult.

În acest moment Sylvius Hog profita de un concediu de trei luni ca să se refacă după o muncă de un an la lucrările legislative. El părăsise Christiania de şase săptămâni, cu intenţia să cutreiere tot ţinutul care se întinde până la Drontheim, Hardanger, Telemark şi districtele Konsberg şi Drammen. Voia să viziteze aceste provincii pe care încă nu le cunoştea, făcând o călătorie de studii şi agrement.

Sylvius Hog străbătuse o parte din aceste regiuni şi tocmai se întorcea din nord, când a vrut să vadă celebra cascadă, una din minunile Telemark-ului. După ce a examinat la faţa locului proiectul atunci în studiu, al liniei ferate de la Drontheim la Christiania, a ceru o călăuză să-l conducă la Dai, contând să-şi găsească ghidul pe malul stâng al Maan-ului. Dar, fără să-l mai aştepte, atras de admirabilei privelişti ale Maristien-ului, se aventurase peste primejdioasa trecătoare. Marea nesăbuinţă ar fi putut să-l coste viaţa. Şi fără ajutora lui Joel şi al Huldei Hansen, călătoria şi călătorul ar fi sfârşit în prăpastia din Rjukanfos.