CAPITOLUL VIII.

A doua zi amândoi părăsiră hanul în zori. Vreo cincisprezece kilometri la dus, de la Dai la renumitele cascade, şi tot atâta la întors n-ar fi fost decât o plimbare pentru Joel, dar trebuia să ţină seama de puterile Huldei. Joel făcu rost de brişcă maistrului Lengling şi, ca toate briştile, aceasta n-avea decât un loc. E drept că maistrul fiind foarte gras, a trebuit să i se facă o căsuţă mai mare, ca să poată intra în ea. Hulda şi Joel încăpură lipiţi unul de altul. Dacă îl găseau pe călătorul anunţat la Rjukanfos, el va lua locul lui Joel şi acesta se va întoarce pe jos sau va sta pe scândura de la spate.

Drumul de la Dai la cascade era foarte frumos, cu toate că era plin de hârtoape. Era mai curând o potecă decât un drum. Grinzi abia cioplite, aruncate peste pâraiele care se varsă în Maan, alcătuiau podeţe la câteva sute de paşi unul de altul. Dar calul norvegian este obişnuit să le treacă cu pas sigur, şi dacă brişcă n-are arcuri, hulubele sale lungi slăbesc într-o oarecare măsură hurducăturile.

Timpul era frumos. Joel şi Hulda mergeau repede de-a lungul câmpiilor înverzite, scăldate în stânga de apele limpezi ale Maan-ului. Câteva mii de mesteceni umbreau ici şi colo drumul însorit. Negurile nopţii se transformau în picături de rouă în vârful ierburilor înalte. La dreapta torentului, la două mii de metri înălţime, peticele de zăpadă de pe Gousta străluceau luminoase în soare.

Timp de o oră brişcă merse destul de repede. Urcuşul încă nu se făcea simţit. Dar cu cât înaintau, valea se îngusta. De-o parte şi de alta pâraiele deveniră torente năvalnice. Cu toate că drumul şerpuia, el nu putea să ocolească toate denivelările terenului. De aici, treceri foarte grele, dar pe care Joel reuşea să le străbată cu îndemânare. Lângă el Hulda nu se temea de nimic. Când hurducătura era prea mare, ea se agăţa de braţul lui. Răcoarea dimineţii îi îmbujora frumoasa faţă, atât de palidă de o vreme încoace.

Totuşi trebuiau să ajungă la o înălţime mai mare. Valea nu mai lăsa să treacă decât albia mult îngustată a Maan-ului, între două ziduri aproape drepte. Pe plaiurile învecinate apărură vreo douăzeci de case singuratice; păşuni şi ferme părăsite, colibe de ciobani pierdute între mesteceni şi fagi. Curând nu se mai putu vedea râul; dar îl auzeau cum vuieşte între pereţii abrupţi ai stâncilor. Ţinutul luase o înfăţişare grandioasă şi sălbatică, priveliştea lărgindu-se până la crestele munţilor.

După două ore de mers, un joagăr se arătă lângă o cascadă de o mie cinci sute de picioare, care îi mişca roata dublă. Cascadele năvalnice nu sunt rare în Vestfjorddal; dar volumul lor de apă nu e prea mare. Cele din Rjukanfos le întrec cu mult.

Ajunşi la joagăr, Joel şi Hulda coborâră din brişcă.

— O jumătate de oră de mers pe jos nu te va obosi prea tare, surioară? zise Joel.

— Nu, frate, nu sunt obosită şi îmi va face chiar bine să merg puţin pe jos.

— Puţin… mai mult, şi e tot timpul urcuş!

— Mă voi sprijini de braţul tău, Joel!

În adevăr, aici trebuiră să părăsească brişcă. N-ar mai fi putut străbate potecile abrupte, trecătorile înguste şi povârnişul cu grohotiş mişcător, ale cărui şerpuiri capricioase, fie golaşe, fie umbrite de copaci, anunţă apropierea marii cascade.

Începu să se zărească un fel de negură deasă în mijlocul azurului îndepărtat. Erau apele pulverizate ale Rjukan-ului, şi volutele lor se ridicau la o înălţime destul de mare.

Hulda şi Joel o luară pe p potecă binecunoscută de ghizii care coborau spre strâmtoare. Au trebuit să se strecoare printre copaci şi arbuşti. Câteva minute mai târziu şedeau amândoi pe o stâncă acoperită de muşchi gălbui, care se afla aproape în faţa cascadei. Nu puteai ajunge până la ea decât pe partea asta. Fratele şi sora s-ar fi auzit cu greu unul pe altul dacă şi-ar fi vorbit. Dar gândurile lor erau aceleaşi şi le puteau împărtăşi de la suflet la suflet, fără să aibă nevoie de cuvinte.

Volumul de apă al cascadei Rjukan-ului este enorm, înălţimea ei considerabilă şi vuietul asurzitor. Fundul albiei Maan-ului se întrerupe brusc, la jumătatea drumului între lacul Mjfis în amonte şi lacul Tinn în aval, pe o adâncime de nouă sute de picioare. Nouă sute de picioare, adică de şase ori înălţimea Niagarei – dar a cărei lărgime, în schimb, este de trei mile între malul american şi cel canadian.

Aici Rjukanfos are aspecte ciudate, greu de descris. Nici o pictură nu le-ar reda aşa cum sunt. Există anumite minuni ale naturii pe care trebuie să le vezi pentru a înţelege pe deplin frumuseţea lor, între altele şi această cascadă, cea mai vestită de pe continentul european.

Un turist, aşezat pe malul stâng al Maan-ului, se pierduse tocmai în contemplarea ei. De acolo putea să observe Rjukanfos de la cea mai mare apropiere şi din locul cel mai înalt.

Joel şi sora sa încă nu-l zăreau, cu toate că silueta lui se putea desluşi de la acea distanţă. Şi nu din cauza depărtării, ci din cauza unui efect optic special al peisajelor din munţi, care-l făcea să pară mai mic şi mai distanţat decât era în realitate.

Deodată călătorul se ridică, avântându-se neprevăzător pe culmea stâncoasă care se rotunjea ca un dom spre albia Maan-ului. Era evident că acest curios voia să vadă cele două cavităţi ale Rjukanfos-ulu – una la stânga, plină de clocotirea apelor, şi alta la dreapta, totdeauna acoperită de o negură deasă. Poate voia să ştie dacă nu există şi o a treia cavitate la mijlocul cascadei. Fără îndoială că aceasta ar explica cum Rjukan-ul, după ce se pierde în abis, iese din nou la iveală, aruncând li anumite intervale preaplinul apelor sale năvalnice. S-ar spune ci şuvoaiele sunt azvârlite în sus de nişte explozii şi acoperă cu stropi plaiurile înconjurătoare.

Turistul înainta pe această «spinare de măgar», colţuroasă şi lunecoasă, fără nici o rădăcină, fără o tufă, fără iarbă, care poartă numele de Trecătoarea Măriei sau Maristien.

Nu ştia probabil legenda care a făcut celebră această trecătoare.

Într-o zi, Eystein vru s-o ajungă pe acest drum periculos pe frumoasa Mari din Vestfjorddal; logodnica sa îi întindea mâna de pe cealaltă parte a trecătorii. Deodată piciorul îi alunecă şi, neputându-se ţine de stâncile lunecoase ca gheaţa, se prăbuşi şi pieri în prăpastie. Apele repezi ale Maan-ului nu i-au adus niciodată leşul la suprafaţă.

I se va întâmpla şi acestui îndrăzneţ, aflat pe pantele Rjukanfos-ului, ceea ce i s-a întâmplat nefericitului Eystein?

Era de temut. Şi în adevăr, el îşi dădu seama de primejdie, dar prea târziu. Deodată îi fugi pământul de sub picioare, scoase un strigăt, se rostogoli vreo douăzeci de paşi şi abia avu timp să se agate de un colţ de stâncă, aproape de marginea prăpastiei.

Joel şi Huida încă nu-l zăriseră, dar le ajunse la ureche strigătul.

— Ce se-aude? spuse Joel ridicându-se.

— Un strigăt! răspunse Huida.

— Da, un strigăt desperat!

— Din care parte?

— Să ascultăm!

Amândoi se uitară la dreapta şi la stânga cascadei, dar nu putură vedea nimic. Cu toate acestea auziseră bine pe cineva ţipând: «Ajutor!… Ajutor!» în mijlocul uneia din acele tăceri periodice care durează aproape un minut între fiecare cădere de apă a Rjukanfos-ului.

Strigătul de ajutor se repetă.

— Joel, zise Huida, trebuie să fíe vreun călător în primejdie care cere ajutor! Să mergem într-acolo.

— Da, soră, şi nu poate fi departe! Dar în ce parte?… Unde este? Nu văd nimic!

Huida urcă panta din spatele stâncii pe care se aşezase, agăţându-se de tufele mici de pe malul stâng al Maan-ului.

— Joel! strigă ea, în sfârşit.

— Îl vezi?

— Acolo… acolo!

Şi Huida arătă spre imprudentul alpinist aproape agăţat deasupra prăpastiei. Dacă piciorul său sprijinit în ridicătura de stâncă se desfăcea, dacă aluneca puţin mai jos, dacă îl cuprindea ameţeala, atunci era pierdut.

— Trebuie să-l salvăm! Zise Hulda.

— Da, trebuie răspunse Joel. Cu sânge rece am putea ajunge până la el.

Joel scoase atunci un strigăt prelung. El fu auzit de călător, care întoarse capul spre ei. Apoi, în câteva momente, Joel căută să-şi dea seama de ceea ce trebuie făcut mai repede şi mai sigur pentru a-l scoate din ananghia la care se găsea.

— Hulda, zise el, nu ţi-e frică?

— Nu, frate!

— Cunoşti bine Maristien-ul?

— Am trecut pe acolo de câteva ori!

— Ei bine, mergi pe partea de sus a spinării muntoase, apropiindu-te cât mai mult de călător! Pe urmă lasă-te să aluneci uşor spre el şi apucă-l de mână, astfel ca să-l poţi ţine bine. Dar să nu încerce să se ridice! L-ar prinde ameţeala şi te-ar trage după el, astfel că aţi fi amândoi pierduţi!

— Şi tu, Joel?

— Eu, în timp ce tu vei coborî, mă voi târî în sus de-a lungul crestei din partea Maan-ului. Voi fi acolo când vei ajunge şi tu şi dacă alunecaţi, poate aş putea să vă opresc pe amândoi!

Apoi, cu o voce răsunătoare, profitând de o nouă acalmie a Rjukanfos-ului, Joel strigă:

— Nu vă mişcaţi, domnule!… Aşteptaţi!… Vom încerca să ne apropiem!

Hulda dispăruse deja în spatele tufelor înalte ale crestei, ca să coboare lateral pe cealaltă coamă a Maristien-ului.

Joel o văzu pe curajoasa fată care apărea la cotitura ultimilor copaci.

El, la rândul său, cu preţul vieţii, începu să se caţăre încet de-a lungul părţii înclinate a acestei spinări rotunjite care mărgineşte peretele de stâncă al Rjukanfos-ului.

Cât sânge rece, câtă siguranţă a piciorului şi a mâinii îţi trebuiau ca să mergi pe marginea acestei prăpăstii cu pereţii uzi de stropii cataractei.

Odată cu el, dar cu o sută de picioare mai sus, Hulda înainta pieziş pentru a ajunge cât mai repede la locul unde călătorul rămăsese nemişcat. Din poziţia în care se afla, nu i se putea vedea faţa care e îndreptată spre cascadă.

Joel, ajungând sub el, se opri. După ce se propti bine într-o crăpă tură de stâncă, strigă:

— Ei, domnule!… Călătorul întoarse capul.

— Ei, domnule! zise din nou Joel. Nu faceţi nici o mişcare, nici un şi ţineţi-vă bine.

— Fii fără grijă, mă ţin bine, prietene! răspunse el, cu un glas care linişti pe Joel. Dacă nu mă ţineam bine, aş fi fost de un sfert de oră în fundul prăpastiei.

Joel începu să se catare încet…

— Sora mea va coborî până la dumneavoastră, spuse Joel. Vă va apuca de mână. Dar înainte ca eu să ajung acolo, nu încercaţi să vă ridicaţi! Nu mişcaţi…!

— Voi rămâne neclintit ca o stâncă, răspunse călătorul.

Hulda începu să coboare pe pantă, căutând locuri mai puţin alunecoase, băgând piciorul în crăpături unde găsea un sprijin solid, păstrându-şi capul limpede ca orice fată din Telemark, obişnuită să urce pe crestele munţilor.

Şi aşa cum spusese Joel, striga şi ea:

— Ţineţi-vă bine, domnule!

— Mă ţin bine… şi mă voi ţine, vă asigur, în continuare, atât cât mă voi putea ţine!

Cum se vede, sfaturile nu-i lipseau. Veneau şi de sus, şi de jos.

— Mai ales, nu vă fie frică, zise Hulda.

— Nu mi-e frică!

— Vă vom salva, strigă Joel.

— Mă bizui pe voi, căci, pe sfântul Olaf, nu aş putea să mă salvez singur!

Era clar că turistul îşi păstrase prezenţa de spirit. Dar, după cădere, braţele şi picioarele refuzaseră fără îndoială să-l slujească şi tot ce putea face acum era să se ţină pe mica ridicătură care-l despărţea de prăpastie.

Între timp Hulda continua să coboare. Câteva clipe mai târziu, ajunse până la călător. Atunci, sprijinindu-şi piciorul într-o ieşitură de stâncă, îi prinse mâna. Călătorul căută să se ridice puţin.

— Nu mişcaţi, domnule!… Nu mişcaţi!… zise Hulda. M-aţi târî după dumneavoastră. Şi nu sunt destul de puternică să vă opresc din cădere! Trebuie să aşteptaţi sosirea fratelui meu. când el se va afla între noi şi prăpastie, veţi încerca să vă ridicaţi puţin…

— Să mă ridic, fata mea! E mai uşor de spus decât de făcut şi nu cred să fie aşa de simplu.

— Nu cumva sunteţi rănit, domnule?

— Hmm! Nimic rupt sau scrântit, sper, dar am cel puţin o frumoasă şi adâncă zgârietură la picior!

Joel se găsea în acel moment la vreo douăzeci de picioare de locul unde se aflau Hulda şi călătorul, în partea de jos a pantei. Spinarea rotunjită a coamei îl împiedicase să ajungă drept la ei. Trebuia deci să urce acum această suprafaţă curbă. Era lucrul cel mai greu şi cel mai primejdios. îşi punea viaţa în joc.

— Nici o mişcare, Hulda! mai strigă el pentru ultima oară. Dacă alunecaţi amândoi, nu sunt pe un loc bun să vă pot opri şi am fi pierduţi cu toţii.

— Nu-ţi fie teamă de nimic, Joel! răspunse Hulda. Gândeşte-te numai la tine şi cerul să-ţi ajute!

Joel începu să se târască pe burtă, făcând mişcări de adevărată reptilă. De două-trei ori simţi că nu mai are nici un punct de sprijin. Dar cu multă dibăcie reuşi să urce până lângă călător. Acesta, un om destul de în vârstă, dar viguros, avea un chip frumos, blând şi surâzător. De fapt, Joel se aşteptase mai repede să găsească vreun tânăr îndrăzneţ care încercase să treacă peste Maristien.

— A fost o greşeală ceea ce aţi făcut, domnule! zise el, pe jumătate culcat pentru a-şi recăpăta suflul.

— Cum greşeală? răspunse călătorul. Spuneţi mai bine, pur şi simplu, o prostie!

— V-aţi riscat viaţa…

— Şi v-am făcut să o puneţi în primejdie şi pe a voastră…

— Ah, a mea, asta mi-e într-o măsură meseria! răspunse Joel. Şi după ce se ridică, zise:

— Acum e vorba să putem sui coama, dar ceea ce a fost mai greu s-a făcut.

— Ei, ce-a fost mai greu…!

— Da, domnule, a fost greu să ajung până la dumneavoastră. Nu mai avem de urcat decât o pantă mai puţin abruptă.

— Ar fi bine însă, băiete, să nu te prea bizui pe mine! Am un picior de care nu mă voi putea folosi nici acum şi cred că nici peste câteva zile!

— Încercaţi să vă ridicaţi!

— Voi încerca… cu ajutorul vostru!

— Veţi apuca braţul surorii mele. Eu vă voi sprijini şi vă voi împinge de şale.

— Zdravăn…?

— Da, zdravăn.

— Ei bine, prieteni, mă las în grija voastră. Vă priveşte, dacă aţi avut ideea să mă scoateţi din încurcătură.

Făcură aşa cum spusese Joel – cu prudenţă. Dacă era destul de primejdios să urci pe coamă, totuşi toţi trei se descurcaseră mai bine şi mai repede decât speraseră. De altfel, călătorul nu avea o fractură sau o entorsă, ci numai o simplă dar adâncă zgârietură. Putu deci să se servească de ambele picioare mai bine decât crezuse, deşi nu fără dureri.

Zece minute mai târziu se aflau în siguranţă, dincolo de Maristien.

Acolo călătorul ar fi putut să se odihnească sub primii brazi care mărginesc fieldul superior al Rjukanfos-ului. Dar Joel îi mai ceru un efort în plus. Era vorba să ajungă la o cabană, pierdută în mijlocul copacilor din spatele stâncii pe care el şi sora lui se opriseră să se uite la cascadă. Călătorul se sili să facă acest efort, reuşi şi, sprijinit de o parte de Hulda şi de alta de Joel, ajunse fără prea mare greutate la uşa cabanei.

— Să intrăm, domnule, zise fata, şi aici vă veţi odihni puţin.

— Nu s-ar putea ca odihna să dureze cel puţin un sfert de oră?

— Da, domnule, şi apoi va trebui să veniţi cu noi până la Dai.

— La Dai?… Ei bine, tocmai la Dai voiam să merg!

— Sunteţi poate turistul care vine din nord, întrebă Joel, şi care mi-a fost semnalat la Hardanger?

— Exact.

— Pe legea mea, n-aţi mers pe drumul cel bun…

— Mi se pare şi mie.

— Şi dacă aş fi prevăzut ce se va întâmpla, m-aş fi dus să vă aştept dincolo de Rjukanfos!

— Asta ar fi fost o idee bună, dragul meu băiat! M-ai fi ferit de o imprudenţă de neiertat la vârsta mea…

— La orice vârsta, rosti Hulda.

Toţi trei intrară în cabană, unde se găsea o familie de ţărani – tatăl, mama şi doi fii – care se ridicară şi-i primiră cu bucurie.

Joel văzu că zgârietura de sub genunchi a călătorului era destul de gravă. Va fi nevoie desigur de o săptămână întreagă de odihnă; dar piciorul nu era nici scrântit, nici rupt, şi osul nu fusese atins. Şi ăsta era lucrul cel mai de seamă.

Li se dădu lapte proaspăt, o grămadă de fragi şi puţină pâine neagră, iar ei primiră cu plăcere. Joel nu ascunse că îi era o foame de lup şi dacă Hulda mâncă puţin, călătorul nu refuză să se ia la întrecere cu fratele ei.

— Într-adevăr, spuse el, gimnastica asta mi-a stârnit pofta de mâncare! Dar mărturisesc cu mâna pe inimă că, a voi să trec pe la Maristien, a fost mai mult decât o imprudenţă! Să vrei să joci rolul nefericitului Eystein, când ai putea să fii tatăl lui… şi chiar bunicul lui!

— Ah! Cunoaşteţi legenda? zise Hulda.

— Dacă o cunosc!… Dădaca mea mă adormea citindu-mi-o, la vârsta fericită când mai aveam o dădacă! Da, o cunosc, curajoasă fată, şi deci sunt cu atât mai vinovat! Acum, dragi prieteni, Dai e cam departe pentru un invalid ca mine! Cum mă veţi duce până acolo?

— Nu vă neliniştiţi pentru atât de puţin, răspunse Joel. Brişcă noastră ne aşteaptă în vale, la capătul potecii. Sunt de făcut numai trei sute de paşi…

— Hm, trei sute de paşi!

— La vale, spuse fata.

— O, dacă e vorba de coborât, e uşor, prieteni, şi un braţ îmi va ajunge…

— De ce nu două… răspunse Joel, când aveţi patru la dispoziţie!

— Bine, atunci două sau chiar patru! Acest lucru nu mă va costa mai scump?

— Nu costă nimic.

— Ba da, cel puţin un «mulţumesc» pentru fiecare braţ, şi îmi dau seama că încă nu v-am mulţumit…

— Pentru ce, domnule? întrebă Joel.

— Dar pur şi simplu pentru că mi-aţi salvat viaţa, primejduind-o pe a voastră!

— Când doriţi?… zise Hulda, care se ridică spre a evita mulţumirile.

— Cum adică!… Dar vreau chiar acum!… De altfel, vreau tot ce vreţi voi să vreau!

Apoi călătorul plăti ţăranilor de la cabană şi, sprijinit puţin de Hulda şi mult de Joel, începu să coboare poteca şerpuitoare care ducea spre locul unde râul Maan întâlneşte drumul spre Dai.

Coborâşul nu se făcu fără câţiva «au, au!» care se terminau cu un hohot de râs. În fine ajunseră Ia joagăr şi Joel se apucă să înhame calul la brişcă. După cinci minute călătorul era instalat în şaretă, cu fata lângă el.

— Şi dumneata? îl întrebă Joel. Cred că ţi -am luat locul…

— Un loc pe care vi-l cedez bucuros.

— Dar poate dacă ne-am strânge puţin…

— Nu… Nu! Am picioare zdravene, picioare de ghid! sunt la fel de bune ca roţile…

— Ba mai bune, băiatule!

Merseră de-a lungul drumului, apropiindu-se încet-încet de Maan. Joel mergea în faţa calului şi-l ducea de Mu, în aşa fel ca să nu hurduce prea tare brişcă.

Întoarcerea fu veselă, cel puţin în ce-l privea pe călător. Nu trecu mult şi vorbea ca un vechi prieten al familiei Hansen. Înainte de a ajunge, fratele şi sora îi spuneau «domnule Sylvius», şi domnul Sylvius nu le mai spunea decât «Hulda» şi «Joel», ca şi cum s-ar fi cunoscut de când lumea.

Pe la ora patru micuţa clopotniţă din Dai îşi arătă vârful între copacii cătunului. O clipă mai târziu, calul se opri în faţa hanului. Călătorul coborî cu oarecare greutate din brişcă. Cucoana Hansen ieşi să-i întâmpine la uşă şi cu toate că noul venit nu ceru cea mai bună cameră a casei, totuşi aceea i se dădu.