CAPITOLUL X.

Lumea este foarte instruită în aceste ţări scandinave – nu numa locuitorii de la oraşe, dar chiar şi în cele mai depărtate sate. Această instruire merge dincolo de a şti să citeşti, să scrii şi să socoteşti. Ţăranul învaţă cu plăcere. Are o minte deschisă. Ia parte la bunul mers a comunei. Se interesează de treburile publice. În Storthing ţăranii sunt întotdeauna în majoritate. De multe ori vin la şedinţe în costumele naţionale din ţinutul lor. Sunt cunoscuţi, pe drept cuvânt, pentru înalta lor judecată, bunul lor simţ practic, înţelegerea exactă a lucrurilor – chiar dacă este mai înceată – şi mai ales pentru că sunt incoruptibili.

Nu trebuie deci să fie de mirare că numele lui Sylvius Hog era ştiut în toată Norvegia şi pronunţat cu respect chiar şi în această regiune sălbatică a Telemark-ului.

Cucoana Hansen, primind un oaspete aşa de stimat pretutindeni ţinu să-i spună cât era de onorată să-l aibă câteva zile în casa ei.

— Nu ştiu dacă e o cinste pentru dumneata, cucoană Hanser răspunse Sylvius Hog, dar ceea ce ştiu este că mie îmi face plăcere. Ah, de multă vreme i-am auzit pe elevii mei vorbind despre primitorul han din Dai! De aceea ţinem să vin să mă odihnesc aici o săptămână. Dar să mă ierte sfântul Olaf, n-aş fi crezut niciodată să ajung într-n picior.

Şi vrednicul om strânse cu căldură mâna gazdei sale.

— Domnule Sylvius, zise Hulda, doriţi ca fratele meu să se ducă la Bambie să cheme un medic?

— Un medic, dragă Hulda! Vrei să nu mai pot merge pe nici un picior?

— Oh, domnule Sylvius!

— Un medic! Culmea ar fi să-l chem pe amicul meu, doctorul Bock din Christiania! Şi toate acestea pentru o zgârietură!

— Dar o zgârietură, dacă e prost tratată, răspunse Joel, poate deveni ceva grav!

— Ei, asta-i, Joel, ai putea să-mi spui de ce vrei să devină ceva grav?

— Nu vreau, domnule Sylvius. Să mă ferească sfântul!

— Ei bine, o să te ferească, şi pe mine la fel, împreună cu toată familia Hansen, mai ales dacă drăguţa de Hulda va consimţi să mă îngrijească.

— Bineînţeles, domnule Sylvius!

— Bravo, prieteni! După patru-cinci zile nu voi mai avea nimic! De altfel, cum să nu mă vindec într-o cameră atât de frumoasă? Unde ai putea fi mai bine îngrijit ca în vestitul han din Dai? În acest pat bun cu zicale brodate deasupra lui, care preţuiesc mai mult decât formulele îngrozitoare ale Facultăţii! Lângă această fereastră veselă care dă spre valea Maan-ului! Ascultând susurul apelor care ajunge până la culcuşul meu. Simţind mireasma bătrânilor copaci care se răspândeşte în întreaga casă! Şi aerul curat, aerul munţilor! Nu e oare mai bun decât orice medic? Când ai nevoie de el, n-ai decât să deschizi fereastra şi atunci soseşte, te înveseleşte şi nici nu te pune să ţii dietă!

Sylvius Hog spunea toate acestea cu atâta haz, că parcă intra fericirea în casă cu vorbele lui. Cel puţin aşa li se părea fratelui şi surorii, care ascultau ţinându-se de mână, simţindu-se amândoi la fel de mişcaţi.

Mai întâi profesorul fusese dus în camera de la parter. Aici, pe jumătate culcat în fotoliul cel mare, cu piciorul aşezat pe un scăunel, primea îngrijirile Huldei şi ale lui Joel. Nu voia decât comprese cu apă rece. Şi, la drept vorbind, ce altceva i-ar fi trebuit?

— Ei bine, prieteni, spunea el, nu trebuie abuzat de medicamente! Fără ajutorul vostru, aş fi văzut cam prea de-aproape minunile din Rjukanfos! Mă rostogoleam ca o piatră în prăpastie! Aş fi adăugat la legenda Maristien-ului o nouă legendă, iar eu n-aş fi avut nici o scuză! Logodnica mea nu mă aştepta pe celălalt mal ca pe nefericitul Eystein!

— Şi ce îndurerată ar fi fost doamna Hog! zise Hulda. Nu s-ar fi consolat niciodată.

— Doamna Hog?… răspunse profesorul. Ei bine, doamna Hog n-ar fi vărsat o lacrimă.

— Oh, domnule Sylvius…!

— Nu! Aşa e cum vă spun, şi asta pentru simplul motiv că nu există nici o doamnă Hog! Şi nici nu-mi pot închipui cum ar fi arătat; grasă sau slabă, mică sau înaltă…!

— Ar fi fost drăguţă, inteligentă şi bună, fiind soţia dumneavoastră, răspunse Hulda.

— Ah, zău, domnişoară? Bine, bine! Te cred! Te cred!

— Dar dacă ar fi aflat de o astfel de nenorocire, rudele dumneavoastră, prietenii, domnule Sylvius… zise Joel.

— Rude nu am, băiatule. Prieteni se pare că am câţiva, fără să socotesc pe cei pe care mi i-am făcut în casa Hansen, iar voi i-a cruţat să mă jelească! Şi fiindcă veni vorba de prieteni, spuneţi-m copii, aţi putea să mă găzduiţi aici câteva zile?

— Cât poftiţi! Camera vă aparţine, răspunse Hulda.

— De altfel, aveam intenţia să mă opresc la Dai, cum fac turişti pentru a cutreiera împrejurimile Telemark-ului… Nu voi mai fac acest lucru decât poate mai târziu!

— Sper să fiţi pe picioare înainte de sfârşitul săptămânii, rosti Joe

— Şi eu sper.

— Şi atunci mă ofer să vă conduc peste tot unde vă va place în ţinut.

— Vom vedea, Joel. Vom vorbi din nou, când nu voi mai fi beteag. Mai am o lună concediu şi chiar dacă ar trebui să-l petrec în întregime în hanul Hansen, nu voi fi prea de plâns. Am de vizitat valea Vest jorddal între cele două lacuri, de urcat pe Gousta, vreau să mă reîntorc la Rjukanfos, căci, dacă era cât pe ce să fac un salt în prăpastie, totuşi nu am văzut-o… şi ţin s-o văd!

— Vă veţi întoarce, domnule Sylvius, răspunse Hulda.

— Şi ne vom duce împreună cu buna cucoană Hansen, dacă va voi să mă însoţească. Ah, bine că mi-am adus aminte, să-i previn pe Kate, bătrâna mea slujnică, şi pe bătrânul meu servitor Fink, din Christiania! Ar fi foarte îngrijoraţi dacă nu le-aş da nici o veste m-ar certa!… Şi acum vă voi face o mărturisire! Fragii, laptele, toate astea sunt foarte plăcute şi răcoritoare, dar nu sunt de ajuns, de vreme ce nu vreau să fiu pus la regim! Luaţi masa curând?

— N-are importanţă, domnule Sylvius…!

— Ba e foarte important, dimpotrivă! Credeţi că în timpul şederii mele la Dai mă voi plictisi singur la masă, la mine în cameră? Nu, vreau să iau masa cu voi şi cu mama voastră, dacă ea n-are nimic împotrivă!

Desigur, cucoana Hansen, când auzi de dorinţa profesorului, deşi ar fi vrut să se ţină deoparte ca de obicei, nu putu decât să i-o împlinească. Era o cinste pentru dânsa şi ai săi să ia masa cu un deputat din Storthing.

— Deci, ne-am înţeles, zise Sylvius Hog, luăm masa împreună î sala mare…

— Da, domnule Sylvius, răspunse Joel. Voi împinge acolo fotoliul dumneavoastră, îndată ce masa va fi gata…

— Bine, bine, domnule Joel. Ai fi în stare să mă duci şi cu brişca! Nu! Dacă mă sprijin pe braţul cuiva, ajung eu. Nu mi s-a tăiat piciorul, după câte ştiu!

— Cum veţi voi, domnule Sylvius! răspunse Hulda. Dar nu faceţi imprudenţe fără rost, vă rog… sau Joel va alerga după doctor!

— Ameninţări, deci! Ei bine, da, voi fi prudent şi ascultător! Şi dacă nu sunt pus la regim, voi fi cel mai cuminte dintre bolnavi. Ei, dar nu vi-e foame, prieteni?

— Vă rog să mai răbdaţi un sfert de oră, zise Hulda, ca să vă putem servi o supă de coacăze, un păstrăv din Maan, o potârniche adusă ieri de Joel din Hardanger şi o sticlă de vin bun franţuzesc.

— Mulţumesc, fetiţo, mulţumesc!

Hulda plecă să ia seama la gătit şi să pună masa în sala mare, în timp ce Joel se duse să înapoieze brişca maistrului Lengling.

Sylvius Hog rămase singur. La ce s-ar fi putut gândi, dacă nu la această familie cumsecade al cărei oaspete era şi căreia îi datora atâta recunoştinţă? Ce ar fi putut face pentru a ie răsplăti serviciile făcute şi îngrijirile date de Hulda şi Joel? Dar nu avu mult timp de gândit, căci după zece minute se afla în fruntea mesei, în sala cea mare. Cina era grozavă. Ea adeverea faima hanului şi profesorul se ospăta cu mare poftă.

Apoi seara trecu vorbind de una şi de altă; Sylvius Hog fu cel mai limbut. Cum cucoana Hansen nu se prea amesteca, fratele şi sora întreţinură conversaţia. Marea simpatie ce o avea profesorul pentru ei crescu cu această ocazie. O prietenie atât de duioasă îi lega pe cei doi fraţi, încât Sylvius Hog fu foarte mişcat.

Făcându-se târziu, el se întoarse în cameră, ajutat de Joel şi Hulda, i se ură şi dădu bună seara şi nici nu se trânti bine pe patul spaţios, că şi căzu într-un somn adânc.

A doua zi Sylvius Hog, treaz de dis-de-dimineaţă, începu să cugete, înainte ca să i se bată în uşă.

«Nu, îşi spuse el, nu ştiu cum am să mă descurc! Nu poţi să fii salvat, îngrijit, vindecat şi să te achiţi cu o simplă mulţumire. Le sunt îndatorat fără discuţie Huldei şi lui Joel. Dar iată! Asemenea servicii nu pot fi plătite cu bani! Imposibil! Pe de altă parte, această familie de oameni cumsecade pare să fie mulţumită şi n-aş putea spori cu nimic fericirea lor! În fine, vom sta de vorbă şi poate…»

Astfel, în timpul celor trei-patru zile cât profesorul trebui să mai ţină piciorul întins pe scăunel, şezură toţi trei la taifas. Din păcate, atât fratele cât şi sora păstrau o anumită rezervă. Niciunul, nici altul nu voiau să spună nimic despre mama lor, pe care Sylvius Hog o văzuse mereu rece şi preocupată: Apoi, tot din discreţie, ezitară să-i împărtăşească neliniştea lor cu privire la întârzierea lui Ole Kamp. N-ar risca să-i strice oaspetelui dispoziţia dacă i-ar povesti de necazurile lor?

— Cu toate acestea, spunea Joel, nu facem o greşeală că nu ne destăinuim domnului Sylvius? E un om care ne-ar putea da un sfat bun, şi prin relaţiile sale, cine ştie, poate ar putea afla dacă Marina se interesează de ceea ce s-a întâmplat cu Viken.

— Ai dreptate, Joel, răspunse Hulda. Cred că am face bine să-i spunem tot. Dar să aşteptăm să fie pe deplin vindecat!

— Da, până atunci nu mai e mult, zise Joel.

La sfârşitul săptămânii, Sylvius Hog nu mai avea nevoie de ajutor pentru a părăsi camera, cu toate că mai şchiopăta puţin. Se ducea singur şi se aşeza pe banca dinaintea casei, la umbra copacilor. De aici putea să vadă vârful muntelui Gousta, care strălucea în soare, în timp ce Maan-ul, târând trunchiuri de arbori, vuia la poale. Vedea de asemenea trecând oameni pe drumul de la Dai la Rjukanfos. De cele mai multe ori erau turişti, dintre care unii se opreau câte o oră-două la hanul cucoanei Hansen, pentru dejun sau cină. Mai veneau şi studenţi din Christiania, cu ruksacul în spinare şi cu micuţa cocardă norvegiană la şapcă.

Ei îl recunoşteau pe profesor, de unde salutări nesfârşite şi călduroase, care dovedeau că Sylvius Hog era iubit de tineret.

— Dumneavoastră, aici, domnule Sylvius?

— Chiar eu, prieteni!

— Toată lumea vă ştia în fundul Hardanger-ului!

— A greşit. Trebuia să fiu în fundul Rjukanfos-ului!

— Ei bine, vom spune peste tot că sunteţi la Dai!

— Da, la Dai, cu un picior bandajat!

— Din fericire aţi găsit un adăpost şi îngrijire la hanul cucoanei Hansen.

— Ştiţi altul mai bun?

— Nu există!

— Şi oameni mai de treabă?

— Nu există! repetau veseli turiştii.

Şi tot închinau paharul în sănătatea Huldei şi a lui Joel, atât de cunoscuţi în tot Telemark-ul.

Atunci profesorul le istorisea peripeţiile sale. Mărturisea imprudenţa făcută şi povestea cum a fost salvat. Totodată spunea câtă recunoştinţă datora salvatorilor săi.

— Şi dacă aş rămâne aci până îmi voi plăti datoria, cursul meu de drept va fi închis pentru multă vreme, prieteni, iar voi puteţi să vă luaţi un concediu nelimitat!

— Bine, domnule Sylvius! relua banda veselă. Noi credem că Hulda cea frumoasă vă reţine la Dai!

— O fiinţă duioasă şi fermecătoare, iar eu n-am decât şaizeci de ani, pe sfântul Olaf!

— În sănătatea domnului Sylvius!

— În sănătatea voastră, băieţi. Străbateţi ţara, instruiţi-vă şi distraţi-vă! Totul e frumos la vârsta voastră! Dar feriţi-vă de trecătoarea Maristien! Joel şi Hulda nu vor fi pe acolo, poate, pentru a-i salva pe nesăbuiţi!

Apoi toţi plecau, făcând să răsune valea de veselul lor God-aften.

Între timp, Joel trebui să lipsească o dată sau de două ori pentru a servi de ghid unor turişti care voiau să urce pe Gousta. Sylvius Hog ar fi vrut să-i însoţească. Pretindea că e vindecat. În adevăr, rana de la picior începea să se cicatrizeze. Dar Hulda nu-l lăsă cu nici un chip să se expună la o oboseală prea mare pentru el, şi când Hulda ordona, trebuia s-o asculte.

Un munte curios acest Gousta, al cărui con central, brăzdat de prăpăstii pline de zăpadă, se înalţă dintr-o pădure de brazi ca dintr-un guler verde aflat la baza sa. Şi ce privelişti minunate se desfăşoară înaintea ochilor, când le vezi de pe creastă! La răsărit, ţinutul Numedal. La vest, tot Hardanger-ul cu gheţarii săi măreţi, jos, la poalele muntelui, şerpuitoarea vale a Vestfjorddal-ului, între lacurile Mjos şi Tinn, şi Dal-ul cu casele sale în miniatură, ca adevărate jucării. Maan-ul pare o panglică luminoasă care străluceşte de-a lungul câmpiilor verzi.

Pentru a face această ascensiune, Joel pleca la cinci dimineaţa şi se întorcea la şase seara. Sylvius Hog şi Hulda îi ieşeau în întâmpinare. Îl aşteptau în apropierea colibei luntraşului. Imediat ce turiştii şi ghidul coborau din bac, se schimbau calde strângeri de mână şi petreceau din nou o seară plăcută, toţi trei împreună.

Profesorul mai târa puţin piciorul, dar nu se plângea. Aproape s-ar fi spus că nu era grăbit să se vindece, adică să părăsească hanul ospitalier al cucoanei Hansen.

De altfel, timpul trecea destul de repede. Sylvius Hog anunţase la Christiania că va mai rămâne o bucată de vreme la Dai. Zvonul despre păţania sa de la Rjukanfos se răspândise în toată ţara. Ziarele o povestiseră, dramatizând situaţia în felul lor. Din această cauză soseau la han numeroase scrisori, fără să mai punem la socoteală revistele şi ziarele. Pe toate trebuia să le citească. Şi trebuia răspuns la ele.

Sylvius Hog citea şi răspundea, şi numele lui Joel şi al Huldei, pomenite în această corespondenţă, se răspândeau în toată Norvegia.

Dar vacanţa petrecută la cucoana Hansen nu putea fi prelungită la nesfârşit şi Sylvius Hog nu ştia mai mult decât la sosire cum va putea să-şi plătească datoria de recunoştinţă. Totuşi începuse să simtă că această familie nu era chiar atât de fericită cum s-ar fi putut crede. Nerăbdarea cu care fratele şi sora aşteptau zilnic poşta din Christiania sau din Bergen, dezamăgirea lor, tristeţea, chiar, văzând că nu le venea nici o scrisoare, toate acestea erau mai mult decât semnificative.

Se făcuse 9 iunie. Şi nici o ştire despre Viken! Trecuseră două săptămâni de când trebuia să se întoarcă! Nici o scrisoare de la Ole! Nimic ce ar fi putut s-o liniştească pe Hulda! Sărmana fată era desperată şi Sylvius Hog o vedea cu ochii înroşiţi de plâns, când venea la dânsul dimineaţa.

«Ce se întâmplă? se întreba el atunci. O nenorocire de care se tem şi pe care mi-o ascund. Oare să fie un secret de familie în care un străin nu se poate amesteca? Dar dacă le voi anunţa plecarea mea, poate că îşi vor da seama că se despart de un adevărat prieten!»

Şi în acea zi spuse:

— Dragii mei, se apropie momentul, spre marele meu regret, când voi fi silit să vă părăsesc!

— Atât de repede, domnule Sylvius! exclamă Joel, cu o părere de rău pe care n-o putea ascunde.

— Ei, timpul trece repede când sunt cu voi. Mă aflu de şaptesprezece zile la Dai!

— Şaptesprezece zile?… zise Hulda.

— Da, scumpă fată, şi sfârşitul concediului meu se apropie. Nu mai am decât o săptămână de pierdut, căci mai trebuie să fac şi drumul prin Drammen şi Konsberg. Şi cu toate că Storthing-ul vă datorează vouă faptul că nu trebuie să înlocuiască mandatul meu de deputat, tot aşa ca şi mine, nu va şti cum să se achite de obligaţia ce o are…

— Oh, domnule Sylvius! răspunse Hulda, care parcă voia să-i închidă gura cu mânuţa ei.

— Bine, Hulda! Văd că nu pot vorbi despre asta – cel puţin aici…

— Nici aici, nici în altă parte, zise fata.

— Fie! Nu eu sunt stăpânul şi trebuie să ascult! Dar Joel şi dumneata n-aţi vrea să veniţi să mă vedeţi la Christiania?

— Să vă vedem, domnule Sylvius…?

— Da! Să mă vedeţi… să rămâneţi câteva zile în casa mea… cu cucoana Hansen, desigur…

— Dacă părăsim toţi hanul, cine-l va păzi în lipsa noastră? Răspunse Joel.

— Dar hanul nu are nevoie de voi, cred, când se termină sezonul excursiilor. Aşa că aş veni să vă iau pe la sfârşitul toamnei…

— Domnule Sylvius, va fi extrem de greu…

— Din contră, va fi uşor, prieteni. Nu-mi spuneţi nu! Nu voi accepta acest răspuns! Şi atunci când vă voi avea la mine, în cea mai frumoasă cameră, între bătrânii mei Kate şi Fink, veţi fi ca şi copiii mei şi veţi putea să-mi spuneţi ce pot face pentru voi!

— Ce puteţi face, domnule Sylvius? răspunse, Joel privind-o pe sora lui.

— Frate!… zise Hui da care ghicise gândul lui Joel.

— Vorbeşte, băiatule, vorbeşte!

— Ei bine, domnule Sylvius, ne-aţi putea face o mare onoare!

— Care?

— Dacă nu v-ar încurca prea mult, să fiţi de faţă la nunta surorii mele Hulda…

— La nunta ei! exclamă Sylvius Hog. Cum? Mica mea Hulda se mărită?… Şi nu mi-aţi spus nimic până acum!

— Oh, domnule Sylvius… răspunse fata ai cărei ochi se umplură de lacrimi.

— Şi când va avea loc nunta…?

— Când va vrea soarta să ni-l aducă înapoi pe Ole, logodnicul ei, răspunse Joel.