CAPITOLUL VI

— Aici e hanul cucoanei Hansen?

— Da, domnule, răspunse Hulda.

— Cucoana Hansen nu-i acasă?

— Nu, dar trebuie să vină.

— Curând?

— Îndată, şi dacă aveţi ceva să-i spuneţi…

— Nu, n-am nimic să-i spun.

— Doriţi o cameră?

— Da, cea mai frumoasă pe care o aveţi.

— Să vă pregătim masa de seară?

— Cât mai repede, şi aveţi grijă să mi se servească tot ce aveţi mai bun.

Acestea fură cuvintele schimbate între Hulda şi călător, înainte chiar ca acesta să coboare din brişcă de care se servise ca să vină în inima Telemark-ului, prin pădurile, lacurile şi văile Norvegiei centrale.

E cunoscută brişcă, acest mijloc de locomoţie pe care-l întrebuinţează cu precădere scandinavii. Două hulube lungi – între care se mişcă un cal având un căpăstru din piele galbenă dungată, dirijat de o simplă zăbală de frânghie trecută nu prin gură ci peste nas – două roţi mari a căror osie fără arcuri are deasupra o căsuţă colorată în care nu încape decât o singură persoană – fără capotă, fără apărătoare, fără scăriţă – iar în spatele căsuţei o scândură pe care stă vizitiul – skydskarl. în totul seamănă cu un păianjen enorm, ale cărui pânze, duble, ar fi alcătuite din cele două roţi. Cu acest vehicul rudimentar se pot face drumuri de câte cincisprezece, douăzeci de kilometri, fără să simţi mare oboseală.

La un semn al călătorului, un băiat veni să ţină calul. Atunci insul se ridică, se scutură, coborî cu oarecare trudă, vădită prin bombăneli care trădau o destul de proastă dispoziţie.

— Poate fi adăpostită brişcă? întrebă el cu un glas aspru, oprindu-se în pragul uşii.

— Da, domnule, răspunse Hulda.

— Să i se dea calului de mâncare!

— Îl voi duce în grajd.

— Aveţi grijă de el!

— Se face. Pot să vă întreb dacă rămâneţi mai multe zile la Dai?

— Nu ştiu încă.

Calul şi brişcă fură duse într-o şură mică, construită în curte, la adăpostul primilor copaci de la poalele muntelui. Era singura şură a hanului, dar pentru nevoile oaspeţilor ajungea.

Puţin după aceea, călătorul era instalat în cea mai bună cameră, aşa cum ceruse. Aici, după ce-şi scoase mantaua îmblănită, se încălzi înaintea unui foc de lemne uscate pe care pusese să-l facă. În acest timp, spre a-l mulţumi pe cârcotaşul călător, Hulda spuse bucătăresei să pregătească cea mai bună masă; bucătăreasa —piga – era o fată voinică din împrejurimi, care ajuta la gătit şi la curăţenie în timpul sezonului de vară.

Noul venit era un om încă voinic, cu toate că trecuse de şaizeci de ani. Slab, puţin încovoiat, de statură mijlocie, cu faţa osoasă, spân cu nasul ascuţit, cu ochi mici, pătrunzători, în spatele unor ochelari groşi, cu fruntea mai tot timpul încreţită, cu buze prea subţiri ca să lase să-i scape vreo vorbă bună, cu mâini lungi, hrăpăreţe – era tipul celui care împrumută pe amanet sau al cămătarului.

Hulda avu presimţirea că acest călător nu putea aduce nimic bun în casa cucoanei Hansen.

Că era norvegian nu încăpea vorbă, dar avea din tipul scandinav numai părţile vulgare. Costumul său de călătorie era alcătuit dintr-o pălărie joasă cu borurile mari, o haină dintr-o stofă albicioasă, vestă încrucişată pe piept, un pantalon strâns pe genunchi cu o cataramă dintr-o curea de piele, şi deasupra o blană castaniu-închis căptuşită cu oaie, menită să-l ferească de nopţile încă foarte reci pe podişurile înalte şi în văile din Telemark.

Cât despre numele personajului, Hulda nu-l întrebase cum îl cheamă. Dar avea să afle în curând, pentru că trebuia să-l treacă în registrul hanului.

În acest moment se întoarse cucoana Hansen. Fiica ei îi anunţă sosirea unui călător care a cerut cea mai bună masă şi cea mai bună cameră. Nu ştia cât va rămâne la Dai, deoarece călătorul nu-i spusese nimic în această privinţă.

— Şi nu-i ştii numele? întrebă cucoana Hansen.

— Nu, mamă.

— Nici de unde a venit?

— Nu.

— E vreun turist, fără îndoială. E păcat că Joel nu s-a întors încă pentru a-l servi. Ce vom face dacă va cere un ghid?

— Nu cred să fie un turist, răspunse Hulda. E un om cam în vârstă…

— Dacă nu e turist, ce caută la Dai? zise cucoana Hansen cam îngrijorată, mai mult pentru sine decât pentru fiica sa.

La această întrebare Hulda nu putea să răspundă, căci călătorul nu spusese nimic despre intenţiile sale.

O oră după ce sosise, intră în sala cea mare, care era alături de camera sa. La vederea cucoanei Hansen, se opri o clipă în prag.

Era Limpede că cei doi nu se cunoşteau unul pe altul. El se îndreptă spre dânsa şi, după ce îi aruncă o privire peste ochelari, zise, fără să facă măcar gestul de a-şi scoate pălăria:

— Cred că sunteţi cucoana Hansen.

— Da, domnule, răspunse cucoana Hansen.

Şi, ca şi fiica sa, simţi un fel de tulburare care nu-i scăpă călătorului.

— Deci dumneavoastră sunteţi cucoana Hansen din Dai?

— Desigur, domnule. Aveţi să-mi spuneţi ceva deosebit?

— Voiam numai să facem cunoştinţă. Nu vă sunt oare oaspete? Şi acum aveţi vă rog grijă să mi se servească masa cât mai repede.

— Masa este gata, răspunse Hulda. Dacă vreţi să poftiţi în sufragerie.

— Vreau!

Acestea zise, călătorul se îndreptă spre uşa pe care i-o arătă fata. Puţin mai târziu, şedea înaintea unei mese îngrijite, lângă fereastră.

Masa era, desigur, bună. Nici un turist, chiar cel mai pretenţios, n-ar fi avut nimic de spus. Totuşi călătorul, veşnic nemulţumit, nu se abţinu de la cârteli – în special prin gesturi, căci nu era prea vorbăreţ. Puteai să te întrebi dacă pretenţiile sale se datorau proastei digestii sau proastei creşteri. Supa de cireşe şi coacăze nu-i plăcu decât pe jumătate, cu toate că era excelentă. Nu gustă decât din vârful limbii somonul şi scrumbia marinată. Şunca şi o jumătate de pui rumenit, cu garnitură de legume, nu părură să-i placă. Abia se împacă cu o sticlă de Saint-Julien şi o jumătate de sticlă de şampanie, deşi erau aduse din cele mai renumite pivniţe franceze.

Ca urmare, după ce isprăvi, călătorul nu avu pentru gazda sa nici un tack for mad.

După masă bădăranul îşi aprinse pipa; ieşi din sală şi se duse să se plimbe pe malul Maan-ului.

Odată ajuns la apă, se uită înapoi. Privirile sale nu se mai dezlipeau de han. Părea să-l cerceteze pe toate părţile, plan, formă, înălţime, faţadă, ca şi cum voia să-l evalueze. Numără uşile şi ferestrele. Apoi, apropiindu-se de grinzile orizontale care erau aşezate la temelie, făcu două-trei tăieturi cu vârful cuţitului, ca şi cum ar fi vrut să vadă calitatea lemnului şi starea în care s-a păstrat. Căuta să-şi dea seama cât valora hanul cucoanei Hansen? Pretindea să-l cumpere, cu toate că nu era de vânzare? Era cel puţin ciudat. După ce cercetă clădirea, începu să numere arborii şi arbuştii din curte. În fine,măsură în paşi cele două laturi ale hanului şi mişcarea creionului pe o pagină din carnetul său arătă că înmulţea cele două cifre.

În fiecare clipă clătina din cap, încrunta sprâncenele şi mormăia «hm, hm!» cu un aer nemulţumit.

În timpul acestor cercetări, cucoana Hansen şi fiica ei îl urmăreau privind pe fereastra sălii. Cu ce fel de ins ciudat aveau de-a face? Care era scopul călătoriei maniacului? Ce neplăcut că toate acestea se petreceau în lipsa lui Joel, cu atât mai mult cu cât călătorul urma să petreacă noaptea la han.

— Dacă este un nebun? zise Hulda.

— Un nebun?… Nu, răspunse cucoana Hansen. Dar pare un om ciudat.

— E totdeauna supărător să nu ştii pe cine primeşti în casă! Rosti fata.

— Hulda, grăi cucoana Hansen, înainte să se întoarcă în casă, ai grijă să-i duci în cameră registrul hanului.

— Da, mamă.

— Poate se va decide în sfârşit să-şi înscrie numele!

Pe la opt, când se şi lăsase întunericul nopţii, începu să cadă o ploaie subţire, umplând valea cu o ceaţă care se întindea până la jumătatea muntelui.

Aşa că noul oaspete al cucoanei Hansen, după ce urcase poteca până la joagăr, se întoarse la han unde ceru un păhărel de rachiu Fără a mai spune vreun cuvânt, fără a da cuiva bună seara, după ce luă sfeşnicul de lemn a cărui luminare era aprinsă, intră în camera sa, încuie uşa şi nu se mai auzi toată noaptea nici un zgomot.

Vizitiul se adăpostise pur şi simplu în şură. Acolo, între hulubele briştii, dormea în tovărăşia calului murg, fără să se sinchisească de furtună.

A doua zi, cucoana Hansen şi fiica sa se sculară în zori. Nici un zgomot nu se auzea din camera călătorului care se mai odihnea. Puţin după ora nouă, el intră în sala cea mare, mai posomorât ca în ajun, plângându-se că patul era tare şi că larma din casă l-a trezit. Se-nţelege că nu dădu bună dimineaţa nimănui. Apoi deschise uşa şi privi cerul.

Timpul nu se îmbunătăţise. Un vânt puternic mătura înălţimile pierdute în ceaţă de pe Gousta, şi apoi se prăvălea în rafale, în văi.

Călătorul nu încercă să iasă afară. Dar nu-şi pierdu timpul. Tot fumându-şi pipa, se plimbă prin han, observă cum este construit pe dinăuntru, intră în camere, examina mobila, deschise dulapurile din perete şi şifonierele, totul fără ruşine, ca şi cum ar fi fost la el acasă. S-ar fi spus că a venit să pună sechestru.

Dacă omul era ciudat, apoi faptele sale erau din ce în ce mai suspecte. După aceea veni să se aşeze în fotoliul din sufragerie şi cu o voce aspră şi tăioasă puse câteva întrebări cucoanei Hansen: când a fost construit hanul? îl clădise soţul ei Harald sau l-au moştenit? Avusese până acum nevoie de reparaţii? Care era suprafaţa curţii şi a fermei? Hanul era cunoscut şi aducea câştig bun? Cam ce număr de turişti veneau în medie în timpul sezonului de vară? Rămâneau o singură zi sau mai multe? etc.

Desigur că nu luase în seamă registrul lăsat în camera lui, căci din acesta putea să-şi dea seama de traficul turiştilor.

În adevăr, registrul se găsea în acelaşi loc unde-l pusese Hulda în ajun şi numele călătorului nu fusese înscris.

— Domnule, zise atunci cucoana Hansen, nu prea înţeleg cum şi de ce vă pot interesa aceste lucruri. Dar dacă vreţi să aflaţi mersul lor, nimic mai uşor. Consultaţi registrul hanului. V-aş ruga chiar să vă scrieţi numele în el, conform regulii.

— Numele meu? Sigur că-l voi înscrie, cucoană Hansen!… II voi înscrie în momentul plecării!

— Trebuie să vă mai rezerv camera?

— E inutil, zise călătorul ridicându-se. Voi pleca după masa de prânz, ca să pot fi la Drammen mâine seară.

— La Drammen?… zise pătrunsă cucoana Hansen.

— Da! Aşa că vreau să fiu servit imediat.

— Locuiţi la Drammen?

— Da! Ce-i de mirare că locuiesc la Drammen?

Prin urmare, după ce rămăsese la Dai, sau mai bine-zis la han, o singură zi, acest călător pleca fără să fi văzut nimic din împrejurimi! Nu voia defel să cutreiere ţinutul. Nu-l interesa sub nici o formă nimic despre Gousta, Rjukanfos sau valea Vestfjorddal-ului. Deci părăsise Drammen-ul nu pentru plăcerea de a vizita locurile, ci pentru afaceri şi se părea că nu avusese alt scop decât să cerceteze în amănunţime casa cucoanei Hansen.

Hulda văzu pe chipul mamei că era foarte tulburată. Cucoana Hansen se aşeză în fotoliu, dând la o parte vârtelniţa, şi rămase aşa, nemişcată, fără să scoată un cuvânt.

În acest timp călătorul intră în sufragerie şi se aşeză la masă. Mâncarea, tot aşa de bună ca şi cea din seara trecută, nu părea să-l mulţumească. Şi totuşi mâncă şi bău bine fără să se grăbească. Părea să-şi îndrepte atenţia mai ales asupra valorii argintăriei, lux la care ţin ţăranii norvegieni – câteva linguri şi furculiţe moştenite din tată în fiu şi ţinute cu grijă alături de giuvaerurile familiei.

În timpul acesta vizitiul făcea în şură pregătirile de plecare. La ora unsprezece calul şi brişcă aşteptau în faţa uşii hanului.

Timpul era tot aşa de posomorât, cerul vânăt şi vântos. Câteodată ploaia izbea ferestrele ca un tir de mitralieră. Dar călătorul, sub mantaua îmblănită, nu era om să se sperie de rafale.

După ce isprăvi cu masa, bău un ultim pahar de rachiu, îşi aprinse pipa, îmbrăcă mantaua, intră în sala mare şi ceru nota de plată.

— Mă duc s-o fac, răspunse Hulda care se aşeză la micul birou.

— Grăbeşte-te, zise călătorul. Între timp dă-mi registrul, să-mi înscriu numele.

Cucoana Hansen se ridică să aducă registrul şi-l puse pe masa cea mare. Călătorul luă un toc şi se uită o ultimă oară peste ochelari la cucoana Hansen. Apoi, cu o scriere apăsată, îşi trecu numele în registrul pe care-l închise.

În timpul ăsta Hulda aduse nota de plată.

O luă, se uită la fiecare cifră, mormăind, pe urmă controla adunarea.

— Hum! zise. Cam scump! Şapte mărci şi jumătate pentru o noapte şi două mese.

— Mai sunt şi vizitiul şi calul, spuse Hulda.

— N-are importanţă! Găsesc că e scump. În adevăr, nu mă miră că nu merge bine în felul ăsta!

— Nu datoraţi nimic, domnule! spuse atunci cucoana Hansen, cu o voce atât de tulburată încât de-abia se auzea.

Tocmai deschisese registrul, văzuse numele şi repetă după ce-i luă nota înapoi rupând-o în bucăţi:

— Nu datoraţi nimic!

— E şi părerea mea! răspunse călătorul.

Şi fără a mai spune bună seara la plecare, aşa cum nu dăduse bună ziua la sosire, se urcă în brişcă, în timp ce vizitiul sări în spatele lui pe banchetă. Puţin după aceea dispăru după cotitura drumului.

Când Hulda deschise registrul, nu găsi decât acest nume: «Sandgoist din Drammen».