CAPITOLUL VII.

Joel trebuia să se întoarcă la Dai a doua zi după-amiază, după ce va fi lăsat pe turistul, căruia îi servea de ghid, pe drumul ce duce la Hardanger. Hulda, care ştia că fratele său va veni luând-o pe platourile de pe Gousta, pe malul stâng al râului Maan, plecă să-l aştepte la locul pe unde trecea râul. Se aşeză aproape de micul debarcader la care acostează bacul. Aici căzu pe gânduri. La neliniştea pricinuită de întârzierea vasului Viken, se adăuga acum altă îngrijorare foarte mare. Acest nou necaz avea drept cauză vizita domnului Sandgoist şi purtarea cucoanei Hansen faţă de el. De ce, imediat ce i-a citit numele, mama a rupt nota de plată şi a refuzat să primească vreun ban? Era un secret la mijloc şi încă grav, fără îndoială.

Hulda fu trezită din gândurile sale de sosirea lui Joel. Ea îl zări când cobora poteca muntelui. Apărea când printre luminişurile înguste, când printre copacii doborâţi sau arşi. Apoi dispărea sub frunzişul des al brazilor, mestecenilor şi fagilor cu trunchiurile acoperite de crengi dese. În fine, ajunse pe malul celălalt şi luă bacul. Vâslind energic, trecu în câteva clipe apa învolburată. Apoi sări pe mal şi se apropie de sora sa.

— Ole s-a întors? întrebă el.

La Ole se gândise în primul rând, dar întrebarea sa rămase fără răspuns.

— Nici o scrisoare de la el?

— Niciuna!

Şi Hulda izbucni în lacrimi.

— Nu, exclamă Joel, nu plânge, dragă soră, nu plânge!… îmi face prea rău!… Nu pot să te văd plângând! Bine, zici că nu ai primit nici o scrisoare! Sigur că începe să fie îngrijorător! Dar încă nu e cazul să disperi! Uite, dacă vrei, voi pleca la Bergen. Mă voi informa… Şi îi voi vedea pe fraţii Help. Poate au ei veşti din Terra-Nova. De ce Viken să nu se fi oprit în vreun port, din cauza avariilor sau pentru a se adăposti de vremea rea? Se ştie că vântul suflă în rafale de peste o săptămână. De multe ori s-a văzut cum vase din New-Found-Land s-au refugiat în Islanda şi în insulele Feroe. I s-a întâmplat chiar şi lui Ole, acum doi ani, când se afla pe Strenna. Şi nu întotdeauna poţi trimite o scrisoare. Îţi spun deschis ce gândesc, surioară. Linişteşte-te… Dacă mă faci să plâng, ce se va alege de noi?

— E peste puterile mele, frate!

— Hulda!… Hulda!… Nu-ţi pierde curajul!… Te asigur că eu nu sunt desperat!

— Să te cred oare, Joel?

— Da, crede-mă! Dar, pentru ca să te liniştesc, vrei să plec mâine dimineaţă la Bergen?… Sau poate în seara asta…?

— Nu vreau să mă părăseşti! Nu! Nu vreau! răspunse Hulda lipindu-se de fratele său, ca şi cum nu-l mai avea decât pe el pe lume.

Luară amândoi drumul spre han. Dar începuse să plouă şi vântul bătea aşa de puternic, încât trebuiră să se adăpostească în coliba luntraşului ce se afla la câteva sute de paşi de malurile Maan-ului. Aici aveau de aşteptat până să se mai potolească vremea. Şi atunci Joel simţi nevoia să vorbească cu orice preţ. Tăcerea i se părea mai greu de suportat decât cele ce putea spune, chiar dacă acestea n-ar fi fost vorbe de încurajare.

— Şi mama noastră? întrebă el.

— Din ce în ce mai tristă! răspunse Hulda.

— N-a venit nimeni în lipsa mea?

— Ba da, un călător care a şi plecat.

— Atunci nu se află nimeni acum la han şi nimeni n-a cerut un ghid?

— Nu, Joel.

— Cu atât mai bine, căci prefer să nu te las singură. De altfel, dacă timpul nu se schimbă, mi-e teamă că anul acesta turiştii vor renunţa să vină în Telemark!

— Dar suntem în mai, frate!

— Desigur, dar am presimţirea că sezonul nu va fi bun pentru noi! În fine, vom vedea! Dar spune-mi, călătorul acela a părăsit ieri Dal-ul?

— Da, ieri dimineaţă.

— Şi cine era?

— Un om din Drammen, unde locuieşte, se pare, şi pe care-l cheamă Sandgoist.

— Sandgoist?

— Îl cunoşti?

— Nu, răspunse Joel.

Hulda se întrebase dacă să-i povestească fratelui său tot ce se petrecuse la han în lipsa lui. Dacă Joel ar afla cât de neobrăzat fusese acest om, care părea să fi calculat valoarea casei şi a mobilierului, şi cum s-a purtat în schimb cucoana Hansen faţă de el, ce şi-ar putea închipui? Nu va crede că mama lor avea motive foarte grave pentru a fi luat atitudinea pe care a avut-o? Dar care erau aceste motive? Ce putea avea comun ea şi Sandgoist? Sigur că există un secret care ameninţa familia! Joel va dori să-l cunoască, va cere mamei să i-l încredinţeze şi o va potopi cu întrebări… Cucoana Hansen, aşa de închisă, atât de potrivnică mărturisirilor, va voi să păstreze tăcerea, aşa cum o făcuse întotdeauna. Situaţia ce se va crea între ea şi copii, care şi acum era destul de grea, ar deveni şi mai neplăcută. Dar putea oare fata să-i ascundă ceva lui Joel? Un secret faţă de el! N-ar fi fost aceasta o breşă în prietenia de fier ce-i unea? Nu! Nu trebuia ca această prietenie să se destrame vreodată! Hulda hotărî deci să-i spună tot.

— N-ai auzit niciodată vorbindu-se despre acest Sandgoist când te-ai dus la Drammen?

— Niciodată.

— Ei bine, află, Joel, că mama noastră îl cunoştea, cel puţin după nume!

— Îl cunoştea pe Sandgoist?

— Da, frate.

— Dar n-am auzit-o niciodată pronunţând acest nume!

— Îl cunoştea totuşi, deşi nu-l văzuse niciodată înaintea venirii sale de alaltăieri!

Şi Hulda povesti toate întâmplările din timpul şederii călătorului la han, fără a uita să vorbească şi despre fapta ciudată a cucoanei Hansen la plecarea lui Sandgoist. Ea se grăbi să adauge:

— Cred că e mai bine, Joel, să n-o întrebi nimic pe mama. O cunoşti doar. Ar fi s-o faci mai nenorocită. Viitorul ne va dezvălui, fără îndoială, ceea ce se ascunde în trecutul ei. Deie soarta ca Ole să se întoarcă, şi dacă e vreun necaz care ameninţă familia noastră, vom fi trei care să-l suportăm!

Joel o ascultase cu mare atenţie pe sora sa. Da, între cucoana Hansen şi Sandgoist se-ntâmplase ceva grav, care-l făcea pe acesta din urmă s-o ţină pe hangiţă la cheremul lui. Putea fi pus la îndoială faptul că venise să inventarieze hanul din Dai? Lucrul era evident! Şi nota de plată ruptă în momentul plecării sale – ceea ce i s-a părut firesc – ce putea să însemne?

— Ai dreptate, Hulda, spuse Joel, nu voi întreba nimic pe mama. Poate îi va părea rău că n-a avut încredere în noi. Numai să nu fie prea târziu! Trebuie să sufere destul, sărmana femeie! S-a încăpăţânat! N-a înţeles că inima copiilor este făcută să-ţi poţi vărsa amarul într-însa!

— O va înţelege într-o zi, Joel.

— Da, să aşteptăm! Dar până atunci îmi voi îngădui să caut să aflu cine este acest individ. Poate îl cunoaşte domnul Helmboe? Îl voi întreba când voi fi la Bamble şi, dacă e nevoie, mă voi duce până la Drammen. Acolo nu va fi greu să aflu cel puţin ce face omul acesta, ce fel de afaceri învârte şi ce crede lumea despre el…

— Nimic bun, sunt sigură, răspunse Hulda. Are o faţă ursuză şi o privire răutăcioasă. Aş fi surprinsă dacă s-ar ascunde un suflet bun sub scoarţa asta atât de grosolană!

— Ei, zise Joel, să nu judecăm oamenii după înfăţişarea lor! Pun rămăşag că l-ai găsi pe placul tău pe Sandgoist, dacă l-ai privi mergând la braţ cu Ole…

— Sărmanul meu Ole! murmură fata.

— Vine el, vine, este pe drum! exclamă Joel. Ai încredere, Hulda! Ole nu-i departe şi-l vom dojeni la întoarcere pentru că s-a lăsat atâta aşteptat!

Ploaia încetase. Amândoi ieşiră din colibă şi urcară pe poteca ce ducea spre han.

— Nu ştiu dacă ţi-am zis, rosti atunci Joel, plec mâine.

— Pleci din nou…?

— Da, mâine dimineaţă.

— Atât de repede?

— Trebuie, Hulda. când am plecat din Hardanger, am fost prevenit de unul din tovarăşii mei că un călător vine din nord pe platourile din Rjukanfos, unde trebuie să sosească mâine.

— Cine este acest călător?

— Pe legea mea, nu-i ştiu nici măcar numele. Dar trebuie să fiu acolo pentru a-l însoţi la Dai.

— Du-te atunci, dacă nu poţi altfel! răspunse Hulda suspinând adânc.

— Mâine în zori mă voi aşterne la drum. Asta te necăjeşte, Hulda?

— Da, frate! sunt destul de îngrijorată fără tine… chiar când lipseşti numai câteva ore!

— Ei bine, află că de data aceasta nu plec singur!

— Şi cine te însoţeşte?

— Tu, surioară, tu! Trebuie să-ţi mai schimbi gândurile şi te iau cu mine.

— Ah, mulţumesc, Joel!